INTERVIU De ce nu s-a realizat unirea cu Moldova în 1991? Deputat în primul Parlament de la Chișinău: „România era prea săracă, voia împrumuturi inclusiv de la Moscova”

– Domnule Druță, cum vă raportați la data de 27 august, când sărbătorim 35 de ani de independență? Cât de independentă este acum Republica Moldova?
– Mihail Druță: Este evident că simt o bucurie în sufletul meu, pentru că îmi amintesc cum a fost Moldova până la 1991, ce am făcut noi și cum a devenit Moldova pe parcursul a 35 de ani. Totodată, bucuria mea este umbrită de războiul propagandistic omniprezent, care încearcă să diminueze importanța actului de independență, insinuând că a fost o simplă ridicare de mâini și că această „simplă ridicare de mâini” ar fi fost îngăduită de la Moscova. 

Independența nu a fost făcută cadou, a fost cucerită. A fost cucerită pe parcursul a zeci de ani de rezistență antisovietică, în timpul podurilor de flori și al marilor adunări naționale din 1989-1991 și datorită inteligenței și curajului Corpului de Deputați ai Poporului, ales în februarie-martie 1990, care, pe parcursul a patru ani, au reușit să transforme Moldova dintr-o colonie sovietică într-un stat suveran, independent și democratic. 

Dacă comparăm situația de astăzi cu situația din 1991, avem tot dreptul să spunem că suntem independenți. Suntem independenți din punct de vedere economic. Atunci depindeam aproape 100% de resursele energetice din Răsărit, iar aproape toate mărfurile noastre își găseau piață de desfacere pe teritoriul Uniunii Sovietice. 

Când centrul hotăra să ne pună la respect, avea toată posibilitatea să o facă. Vreau să vă amintesc despre cazul guvernului Sturza, primul guvern care s-a bazat pe o coaliție pro-europeană. Când se punea problema integrării europene, a fost organizată demisia guvernului Sturza, pe fundalul crizei financiar-economice din Rusia. 

Republica Moldova a fost deconectată de la rețeaua de energie electrică din Est. Satele Moldovei erau acoperite de beznă. 

Atunci guvernul Sturza a pus problema să ne conectăm la sistemul energetic românesc și cel european. S-a făcut de-a lungul anilor și am reușit să ducem la bun sfârșit acest plan pe durata guvernării PAS. Acum, din punct de vedere energetic, suntem independenți. 

Din punct de vedere economic, cu toate problemele care există, circa 70% din mărfurile moldovenești pot fi exportate pe piața din Vest, în primul rând pe piața Uniunii Europene. 

Nimeni acum nu pornește cu buldozerul peste roșiile noastre, peste prunele noastre, cum se făcea în anii ’90. Nimeni acum nu poate să îngenuncheze vinăritul nostru, care și-a găsit piața de desfacere în Occident, așa cum ne-au declarat embargouri în 2006, în timpul guvernării comuniste. 

Din punct de vedere politic, noi suntem foarte independenți față de situația de până la 1990, când eram o colonie. 

Păcat că, din cauza războiului din Ucraina, avem probleme în Est. Dar războiul se va termina și noi vom fi primiți ca parteneri egali și în Est. Din punct de vedere al securității, avem probleme, dar copiii noștri nu mai sunt luați în armata sovietică și nu sunt trimiși să lupte în războaiele declanșate de Kremlin. 

Noi avem armata noastră națională, așa cum este ea, o armată cu caracter defensiv. Avem însă o singură problemă, care a fost stipulată deja în Declarația de Independență: am propus guvernului Uniunii Sovietice negocieri neîntârziate pentru retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova. O parte din trupe au fost retrase. Noi am avut câteva sute de unități militare, mai mari și mai mici, pe teritoriul Republicii Moldova, ale armatei sovietice. 

S-a diminuat foarte mult efectivul fostei Armate a 14-a și este un unul mai mult simbolic. Dar acest efectiv trebuie retras. Atât timp cât trupele străine nu sunt retrase din teritoriul Republicii, atât timp noi nu avem posibilitatea să spunem că independența noastră este deplină.

– Cum s-a creat în urmă cu 35 de ani Frontul Popular care era viziunea personală a dumneavoastră asupra statului Republica Moldova?
– Dumneavoastră îmi propuneți să ne întoarcem în trecut, în anul 1988-1989, când a fost creată mai întâi mișcarea democratică pentru susținerea „perestroikăi” lui Gorbaciov, care a evoluat și s-a transformat peste un an în Frontul Popular din Moldova. 

O carte scrisă de Vladislav Zubok, tradusă în limba română în 2024, se numește „Căderea. Colapsul Uniunii Sovietice”. Consider că este cea mai bună cercetare a colapsului Uniunii Sovietice. 

Cu mâna pe documente, autorul cărții demonstrează că ideea fronturilor populare s-a născut la Moscova. La Kremlin, cum spun ideologii Kremlinului sau experții din cadrul KGB-ului, i-au sugerat lui Gorbaciov să stimuleze apariția în republicile unionale a unor mișcări democratice în susținerea restructurării. 

Vechea nomenclatură, aparatul birocratic, atât de partid, cât și din organele sovietice, se opuneau schimbărilor democratice inițiate de secretarul general Mihail Gorbaciov. Doar că, pe parcurs, aceste mișcări au căpătat un conținut, o substanță națională și s-au transformat în mișcări de eliberare națională. 

Așa au fost fronturile populare din Estonia și Letonia, mișcarea din Lituania și Frontul Popular din Moldova. La prima etapă, Frontul Popular era o mișcare cu adevărat populară și întrunea mase largi ale populației, de diferite părți sociale și chiar de diferite naționalități. Avea un caracter profund democratic și popular. 

După transformarea mișcării Frontului Popular într-un partid, baza socială s-a îngustat. Dar Frontul Popular din Moldova a jucat un rol covârșitor de mare în pregătirea Adunării Naționale din 1989, 1990 și 1991. Cât mă privește pe mine, vreau să vă spun că începând cu 1989, eu nu am avut calitate de membru de partid nicio zi, măcar. Am fost activist civic, atât aici, în țară, cât și în diaspora, de unde am venit deputat în Parlament.

„Moscova l-au lăudat pe Vladimir Voronin atât timp cât el a fost cuminte și a ascultat” 

– Cum răspundeți celor care au această nostalgie după Uniunea Sovietică și apropierea de Federația Rusă? De ce întoarcerea spre Rusia nu este benefică pentru Republica Moldova?
– În Parlament există o fracțiune, poate chiar aproape două fracțiuni, care pledează pentru valorile răsăritene și au nostalgie după trecutul comunist, considerând că atunci când era un singur partid în țară ar fi fost mai bine decât vremurile din prezent, când oamenii se bucură de libertatea gândirii, de libertățile politice și de libertatea de a se asocia. 

Atunci nu ți se permitea, în afară de ideologia Partidului Comunist, să promovezi alte idei. Chiar erau pedepsite încercările și altfel nu ar fi existat mișcarea disidenței în Uniunea Sovietică. 

Dar cum credeți dumneavoastră, e posibil să ne întoarcem înapoi la epoca comunistă? Istoria are o singură direcție, din trecut, prin prezent, spre viitor. Da, pot fi unele accidente istorice, cum a fost revenirea comuniștilor la putere în 2001, pe calea democrației, pe calea legilor. 

Prea puternică era în acea perioadă influența serviciilor speciale străine, dar și influența politică a factorilor de decizie de la Moscova asupra situației interne din Republica Moldova. I-au adus pe comuniști la putere și l-au lăudat pe Vladimir Voronin atât timp cât el a fost cuminte și a ascultat. 

Dar când în noiembrie 2003 a refuzat să semneze memorandumul Kozak (n.r.- propunerea de federalizare a Republicii Moldova), atunci el a intrat în disgrație. Și în 2005 s-a încercat o lovitură de stat pentru a-l da jos de la putere, care a fost deconspirată de serviciile noastre speciale, de Ministerul de Interne, și el a fost salvat.

În prezent, trebuie să fii certat cu simțul discernământului pentru a crede că vectorul nostru pro-european ar fi mai rău. 

În spațiul Uniunii Europene, în spațiul NATO de securitate și în spațiul de prosperitate economică sunt Finlanda, statele baltice, Polonia, Slovacia, Ungaria, România și Bulgaria. 

În partea de răsărit ai acestui zid sunt Belarus, Ucraina invadată de armata rusă de ocupație și Rusia, cu regimul care a deraiat atât de mult că rușii cu simțul libertății au groază de condițiile interne din societatea rusă din prezent. 

De ce nu era posibilă în 90 unirea cu România

– Domnule Druță, de la începutul acestui an s-a vorbit tot mai mult despre așa-zisul „plan B” pentru Republica Moldova – unirea cu România. Atunci, în anii 1988-1991, s-a examinat această posibilitate ca Republica Moldova să se unească cu România?
– Parlamentul pe care noi l-am supranumit al Independenței nu a fost monolit din punct de vedere politic. Eu am găsit o formulă, eu i-am zis „triada variabilă”. La început era împărțit în trei părți aproape egale. Era aripa democrată, în primul rând nucleul deputaților membri ai Frontului Popular. Erau circa 125-130 de persoane. Ei puteau să voteze unirea și ziua, și noaptea, și la apus de soare, și în zori de zi. 

Era o altă treime opusă, vorbitoare de limbă rusă în majoritatea lor, iubitori de Uniunea Sovietică, partizani ai Imperiului, care se opuneau nu doar perspectivei de unire cu România, dar și folosirii limbii române în lucrul Parlamentului și în societate. 

La mijloc, era altă treime. O treime care, în majoritatea lor, erau vorbitori de limbă română, pe care o numeau moldovenească. Și ei aveau conștiința românească adormită sau diluată. Sau erau și cei care aveau conștiință românească, dar o țineau în taină. Aceștia erau secretari de partid, șefi de gospodărie, erau vreo 60 de președinți de colhoz, de gospodării agricole, în această fracțiune de mijloc. 

Eu am scris, lucrând în diasporă, o analiză pe care am numit-o „Dilema Parlamentului Independenței”. Atunci nu era posibilă unire, din punct de vedere al situației interne din România, care ieșise din decenii de austeritate din anii ’80, din perioada dictaturii ceaușiste. 

În România a fost Mineriada din iunie, care a băgat în groază opinia publică mondială și România ajunsese într-o izolare diplomatică aproape totală. România era săracă, fiindcă ea a avut datorii în timpul lui Ceaușescu, circa 13 miliarde, pe care le-a întors în regim forțat și a sărăcit populația. 

În 1989, 1990, 1991, după dictatura ceaușistă, economia românească a intrat în colaps și depindea foarte mult de resursele energetice din Rusia, așa cum depindeam și noi. 

„România căuta să facă împrumuturi, inclusiv la Moscova”

România nu era în stare să creeze un fond de solidaritate, de unire, așa cum a avut Germania în anii 1989-1990 și cum are Coreea de Sud în ziua de azi. 

România atunci căuta să facă împrumuturi, inclusiv la Moscova. Partea noastră era acoperită de trupe militare sovietice. 

Și mai este și aspectul din punct de vedere al dreptului. Existau atunci, există și acum impedimente din punct de vedere al dreptului internațional. România a ieșit din cel De-Al Doilea Războiul Mondial în calitate de stat învins, deși începând cu 23 august 1944 armata română a luptat de partea forțelor aliate împotriva trupelor germane. 

Dar când s-au început negocierile de pace, România, de rând cu Finlanda, Italia, Bulgaria și Ungaria, a participat la negocieri în calitate de stat învins, de aliat al Germaniei fasciste. 

La negocierile de pace de la Paris, Tratatul de la Paris din 10 februarie 1947, s-a stabilit că frontiera de răsărit a României va fi pe râul Prut. România a luptat de partea Germaniei, atunci Basarabia, care a fost nedrept ocupată, ilegal ocupată în 1940, va rămâne în componența Uniunii Sovietice. Așa este stabilit în articolul 1 al Tratatului de la Paris din 10 februarie 1947, care este în vigoare și în ziua de astăzi. 

Situația ar putea schimba în anii apropiați în legătură cu încetarea războiului din Ucraina și cu reconfigurarea sistemului de relații internaționale. ONU, în situația actuală, nu mai este lucrativ. În Europa și în lume va fi construită o nouă arhitectură de securitate. Cum va fi ea, este dincolo de capacitatea mea de a vedea lucrurile. Dar, într-o nouă arhitectură de securitate, problema reunirii celor două state românești ar putea fi pusă în plan practic. Acum doar sunt făcute niște declarații, nici nu sunt politice. Sunt niște declarații, aș zice, literar-politice.

„Conflictul nu au fost din motive etnice, ci politice”

– Anii ’90 au fost marcați prin mai multe tensiuni cu un context etnic. Cât de mare era această provocare și ce au făcut deputații din primul Parlament pentru a gestiona tensiunile din acea perioadă?
– Eu am consultat mai multe studii privind situația internă din Republica Moldova în anii 1988, 1989, 1990, 1991, 1992, războiul. Conflictele din Republica Moldova, inclusiv războiul de pe Nistru, au fost provocate nu din motive etnice, dar din motive politice. 

S-au lovit partizanii a două ideologii, a imperiului și a independenței. Nu admiteau ca Moldova să fie stat suveran și independent. Lukianov, președintele Parlamentului de la Moscova, Râjkov, prim-ministru, în decembrie 1990 i-au amenințat pe reprezentanții noștri, Mircea Snegur, Ion Hadârcă, deputați în Parlamentul Uniunii, că dacă noi nu vom semna tratatul unional privind înnoirea Uniunii Sovietice, dacă nu dorim să rămânem în componența Uniunii Sovietice, atunci vom avea două republici noi pe teritoriul Republicii. 

Asta este motivul că au apărut mișcare separatistă în Moldova și avem autoproclamata formațiune pseudo-statală de la Tiraspol. 

Eu nu vorbesc de poporul găgăuz, am fost prin satele găgăuze, le cunosc. Eu vorbesc de unii lideri politici care se visează șef de stat, miniștri de externe, ei vor să aibă stat. Până la 1990, acolo la sud, serviciile speciale de la Moscova instigau la crearea, ziceau ei, „polumilionuloi derjavî” (stat de jumătate de milion de locuitori – n.r.), care cuprinde Basarabia de Sud, cu Bolgradul, cu localitățile bulgărești, și cu sudul Moldovei, cu raionul Taraclia, să scrie „Budjakskaia Respublika”. 

Ele au fost inspirate de structurile imperiale de la Moscova și au avut o natură complet politică. Că au fost unele conflicte prin magazine, că unul vroia să vorbească în rusă, altul vroia să vorbească în română. Aceste conflicte nu trebuie ridicate la nivel de politică de stat. Asta, în limba rusă, se numește „bîtovîie” (cotidiene – n.r.).

„Trei zile și trei nopți nu m-am dus acasă”

– Aveți posibilitatea de a compara situația actuală cu cea de acum 35 de ani. Care este diferența, în opinia dumneavoastră, dintre responsabilitatea unui deputat din primul Parlament și cea a unui deputat în Parlamentul de astăzi?
– Responsabilitatea este absolută, indiferent de numărul legislaturii. La puciul din 19 august 1991, cum am aflat ce s-a întâmplat la Moscova, am înțeles că lucrurile se precipită și am alergat la Chișinău. 

Nu aveam mașină, am căutat mașină de ocazie să mă scoată până la traseul Bălți-Chișinău și de acolo cu altă mașină de ocazie am venit la Chișinău. Și trei zile și trei nopți eu nu m-am dus acasă. Eu am dormit câte o jumătate de oră pe scaunele de la Guvern. Iată, asta înseamnă că deputatul se află 24 de ore din 24 în slujba poporului.

Astăzi v-am spus despre Tratatul de la Paris. Dumneavoastră ați mai auzit pe cineva să vorbească în spațiul românesc de tratatul din 1947? Dar știți de ce partidele politice evită să vorbească de tratatul din 1947? Pentru că o fac din motive electorale, lor le convine să braveze cu „Basarabia-i pământ românesc”, „Să trăiască unirea”, dar cum să o facă nu știu. Dacă ar vorbi despre tratatul din 1947 ar pierde voturi. 

Cine este Mihail Druță

Mihail Druță (69 de ani) a absolvit Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova. Druță a intrat în Parlamentul Republicii Moldova în prima legislatură, între 1990 și 1994. Este unul dintre semnatarii Declarației de Independență a Republicii Moldova. După încheierea mandatului de deputat, între 1994 și 2005, a efectuat serviciul militar prin contract în cadrul Forțelor Armate ale Republicii Moldova. În 1994 a absolvit Colegiul pentru studii de securitate și relații internaționale „George Marshall” din Garmisch-Partenkirchen, Germania.

În 2021 a revenit în Parlamentul Republicii Moldova, unde activează în Comisia politică externă și integrare europeană și face parte din Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS).