INTERVIU. Filmul cu Maia Morgenstern care explorează îmbătrânirea și moartea: „Nu trebuie să ne luptăm cu ideea de sfârșit, ci să o integrăm în felul în care trăim”

Filmul „Rusalka”, al regizorului Claudiu Mitcu și în care joacă actori cunoscuți, printre care Maia Morgenstern sau Rodica Lazăr, vorbește despre un subiect aproape tabu în societatea românească: ideea de bătrânețe. „Cred că e nevoie de conversații mai sincere în societatea noastră despre ce înseamnă îmbătrânirea. Să nu o vedem ca pe un sfârșit, ci ca pe o etapă în care putem rămâne activi”, spune regizorul Claudiu Mitcu, într-un interviu pentru publicul HotNews. 

• Acțiunea filmului se întâmplă într-un resort turistic din Rusalka, Bulgaria. Lia, personajul jucat de Maia Morgenstern, își invită prietenii să petreacă câteva zile la malul mării. Cu această ocazie, Lia le spune că mai are puțin de trăit. 
• Filmul „Rusalka” rulează în cinematografele din toată țara. În București, poate fi vizionat la Elvira Popescu până pe 29 octombrie. 

Filmul de debut în lungmetrajul de ficțiune al regizorului Claudiu Mitcu, „Rusalka”, abordează tema înaintării în vârstă şi a înfruntării regretelor trecutului. Recunoscut pentru documentare precum „Rețeaua” (2015), „Procesul” (2017) și „Hai, România!” (2024), Mitcu și-a făcut debutul în lungmetraj alături de o distribuție de elită, din care fac parte Maia Morgenstern, Rodica Lazăr, Rodica Negrea, Diana Gheorghian, Claudiu Istodor, Nelu Serghei, Silvana Mihai, Aida Economu, Pia Brătianu și Doina Severin. 

„Povestea filmului „Rusalka” a pornit de la locație. Am vrut să pun locul ăsta într-un film”, spune Claudiu Mitcu pentru HotNews. A scris scenariul alături de Mihai Mincan, deși în plan inițial și-a dorit să facă un documentar observațional, în care să filmeze un grup real de prieteni, pe care să-i cazeze în stațiunea bulgărească și să le surprindă dinamica din vacanță. 

Despre ce este filmul „Rusalka”

În „Rusalka”, cinci prieteni vechi, ajunși acum în jurul vârstei de 60 de ani, se revăd câteva zile, la întâlnirea anuală tradițională. Una dintre doamne, Lia (Maia Morgenstern),  își invită prietenii să petreacă un sejur în resort-ul unde, încă din tinerețe, obișnuiau să își facă vacanțele împreună, la început în formulă de 14, apoi, de la an la an, din ce în ce mai puțini. Cu această ocazie, femeia își anunță prietenii apropiați că mai are puțin de trăit. 

Povestea se desfășoară lent, iar temele abordate, îmbătrânirea și moartea, pun o presiune pe modul în care se desfășoară lucrurile, cât și pe cel care le privește, dar, în același timp, aduce în fața publicului un subiect puțin abordat în cinematografia românească. 

„Unde mă regăsesc sau ceea ce e din mine, e un soi de jale, nevoia unei evaluări a întregii vieți și nevoia de prietenie. Sunt niște oameni în vârstă, cu metehnele lor, cu nevoia de a se agăța de viață, de sentimentul de prietenie, de joc. Sunt dezamăgiți unii de alții, se ironizează, se împung, dar au nevoie unii de alții. Apartenența la un grup. Cu toate tensiunile și cu toate neînțelegerile, ei își aparțin unul altuia. Și asta mi-a făcut bine”, a spus Maia Morgenstern în comunicatul oficial al filmului.

„Mi-am dorit să creez un ritm în care să încapă tăcerile și privirile”

– Filmul are un ritm aparte, lent, tensionat, cu o atmosferă aproape onirică, un ton care amintește de filmele lui Lynch. V-ați dorit să creați și un sentiment inconfortabil pentru privitor prin toate aceste elemente?
– Claudiu Mitcu: Starea filmului m-a interesat în egală măsură cu acțiunile, poate uneori mai mult și mai presus de toate mi-am dorit ca spectatorul să se afle în acea vacanță, între oameni care se știu de o viață și nu se pot ascunde unii de ceilalți, pentru a reflecta poate la aspecte din viețile proprii, ori asta cere timp. Ritmul lent lasă povestea să respire, conturând pe parcurs o neliniște liniștită, dacă pot să spun așa.

– Muzica are un rol foarte clar în „Rusalka”, o combinație între sunete ambientale, corzi și pasaje care dau o tensiune subtilă. Ce-mi puteți spune despre coloana sonoră a filmului și cum v-ați dorit să completați povestea prin intermediul ei?
– Muzica este compusă de Johannes Malfatti, un muzician extraordinar, și a venit perfect în completarea atmosferei. O coloană sonoră discretă, caldă și așezată, dar care accentuează trecerile dintre spații și trăirile personajelor și subliniază tensiunea prezentă în grup.

– V-ați dorit să amplificați trăirile interioare ale personajelor prin cadrele alese?
– Povestea, personajele și dialogurile au fost gândite de la început cu aceste imagini în minte, iar împreună cu Luchian Ciobanu, cel care semnează imaginea filmului, am construit cadre care să ne ofere un contrast între frumusețea locului, nealterată de timp, și fragilitatea oamenilor care îl locuiesc temporar.

„Prietenia e o formă de memorie vie. E acel spațiu în care putem fi noi înșine”

– Cum ați ales distribuția și ce ați urmărit în modul în care acești actori se raportează la vârsta și experiența personajelor lor?
– Pentru cei cinci prieteni aveam nevoie de tipologii foarte diferite. Știam că vreau trei femei și doi bărbați, foarte diferiți, și a început să se contureze grupul, în formula din film, mai întâi în mintea mea, apoi cu fiecare DA primit, pentru că atunci când lucrezi cu actori de așa calibru și care au o anumită vârstă și experiență, te aștepți să fie selectivi. 

Pe Rodica Lazăr am avut-o în minte pentru rolul Rusalkai încă de când s-a născut povestea, cu ea în gând am scris personajul, știind că am nevoie de cineva care să transmită mult fără mult text, din priviri și gesturi.

– Prietenia este o temă centrală în film, atât prin raportarea dintre personaje (faptul că se cunosc din tinerețe), cât și ca pretext pentru confruntarea cu timpul și cu lucrurile nespuse. Cum vedeți rolul prieteniei în viața noastră, ce semnificație și importanță îi oferiți, mai ales dacă ne raportăm la film?
– În film prietenia este firul care leagă trecutul de prezent, ceea ce rămâne constant într-o lume în continuă schimbare. Am vrut să explorez ideea că, pe măsură ce timpul trece, ceea ce păstrăm cu adevărat viu în noi sunt relațiile autentice, cele care au rezistat deceniilor, transformărilor, distanțelor și chiar absențelor. 

Pentru mine, prietenia e o formă de memorie vie. E acel spațiu în care putem fi noi înșine, pentru că suntem cunoscuți „dinainte”. Și tocmai de aceea, e și un loc al confruntării cu lucrurile nespuse, cu regretele, cu alegerile făcute sau nefăcute. 

În film, vacanța petrecută împreună e mai mult decât o reuniune – e un ritual de reamintire, o formă de a spune „încă suntem aici”, chiar dacă nu mai suntem toți. Cred că prieteniile ne ajută să ne oglindim viața cu onestitate, dar și cu blândețe. 

Într-o societate în care ne pierdem ușor în viteză, conexiunile profunde ne ancorează. Iar atunci când ne apropiem de finalul drumului, poate singurul lucru care contează cu  adevărat este: cine a fost lângă mine, cine m-a văzut cu adevărat și pe cine am iubit, imperfect, cum o fac prietenii adevărați. 

„Nu trebuie să ne luptăm cu ideea de sfârșit, ci să o integrăm în felul în care trăim”

– Bătrânețea și moartea sunt alte teme esențiale în poveste și le-am simțit abordate fără urmă de melodramă sau cinism. Dvs., cum v-ați raportate la ele?
– Cu luciditate. Care sper să nu mă părăsească. 

– Bătrânețea și moartea sunt două aspecte absolut sigure în viața unui om, nu putem să ne ferim de ele. Ați avut intenția de a ne da de gândit prin abordarea lor, mai ales că nu prea sunt filme românești care să le trateze din perspectiva asta mai poetică?
– M-aș bucura să dea de gândit. Mi-ar plăcea ca noi, oamenii, să găsim o cale să acceptăm și partea asta inevitabilă a vieții. 

– Moartea este un subiect amplu în sine, dar în film, a venit destul de brutal, pentru mine, cel puțin, nu atunci când personajul jucat de Maia și-a anunțat sfârșitul, ci când prietenii recunosc că au rămas doar 5 în ultimii ani; și asta în sine îți dă de gândit despre fragilitatea vieții. Oare cum facem să nu privim cu teamă nici moartea, nici îmbătrânirea?
– În film, moartea nu vine neapărat ca un moment șocant, ci ca o prezență constantă — uneori tăcută, alteori apăsătoare. Și tocmai acea replică, „am rămas doar cinci”, mi se pare una dintre cele mai grele: nu pentru că e dramatică, ci pentru că e spusă cu o acceptare dureroasă, ca un fapt de viață. Cred că ne e teamă de moarte și de îmbătrânire nu doar pentru că sunt definitive, ci pentru că vin la pachet cu ideea de pierdere: a celor dragi, a unui sine mai tânăr, a posibilităților, a sănătății. Ce aș vrea să transmit prin film e că poate nu trebuie să ne luptăm cu ideea de sfârșit, ci să o integrăm în felul în care trăim. Nu într-un sens resemnat, ci lucid.

„E nevoie de conversații mai sincere în societatea noastră despre ce înseamnă îmbătrânirea”

– Credeți că filmul poate schimba modul în care publicul român privește îmbătrânirea?
– Nu, nu cred că filmul poate schimba convingeri despre un subiect atât de puternic peste noapte, dar poate planta o întrebare, o emoție, o stare care rămâne cu tine. Și de acolo începe, uneori, schimbarea. Dacă publicul pleacă din sală cu o emoție mai caldă legată de părinții lor, de prietenii lor de o viață sau chiar de propria bătrânețe, atunci pentru mine filmul și-a atins rostul.

– Pentru că trăim în România, unde pare că nu știm să avem grijă de bătrânii noștri, unde generațiile în vârstă sunt mai degrabă marginalizate, decât incluse, ce v-ar plăcea să se schimbe la nivel de societate în privința asta?
– Cred că e nevoie de conversații mai sincere în societatea noastră despre ce înseamnă îmbătrânirea și poate că răspunsul stă în fiecare dintre noi, cei încă tineri, care putem începe prin a ne raporta altfel la ideea de bătrânețe. Să nu o vedem ca pe un sfârșit, ci ca pe o etapă în care putem rămâne activi. Să învățăm să ne construim bătrânețea așa cum ne-am construit tinerețea – cu prietenii, cu curiozitate, cu sens. 

Mi-ar plăcea să trăim într-o societate care integrează vârstnicii, dar poate că integrarea începe și cu felul în care alegem noi să rămânem prezenți. Ce e cert e că nu putem îmblânzi moartea, de ce să nu ne concentrăm pe cât valorează fiecare clipă dinaintea ei?

„Bătrânețea e un subiect sensibil, dificil de explorat”

– În contextul cinematografiei românești, sunt puține filme care oferă roluri consistente actorilor în vârstă, mai ales femeilor. A fost o alegere conștientă să aduceți aceste personaje în prim-plan?
– Actorii cu care am avut onoarea să lucrez la acest film transmit, pe lângă talent, au o emoție pe care doar timpul o poate cultiva. Însă, alegerea am făcut-o pentru că aveam nevoie de niște personaje potrivite spațiului în care am filmat, vârsta personajelor a fost dictată de locul ăsta.

– Cum vedeți locul actorilor de vârstă matură în industria de film românească? Li se oferă destule roluri relevante sau sunt marginalizați?
– În industria de film românească, din păcate, nu e loc oricum pentru toți actorii, indiferent de vârstă, pentru că nu se produce atât de mult. Filmele comerciale au nevoie de povești cu care să empatizeze publicul consumator al genului, de influenceri, de actori tineri, iar în cele mai multe dintre filmele de autor românești actorii trecuți de o anumită vârstă au roluri mai degrabă funcționale decât principale, dezvoltate, și asta poate fi pentru că bătrânețea e un subiect sensibil, dificil de explorat. Personal, am mai rămas puțin pe zona asta – următorul meu film urmărește un cuplu de septuagenari, cu frământările și neajunsurile acestei etape din viața lor.