INTERVIU „O femeie urcă în autobuz dând explicații furtunoase la telefon…” – O jurnalistă a adunat într-o carte întâmplările trăite în 10 ani de mers cu STB

„Călătoriile cu transportul în comun din București pot fi un prilej pentru a înțelege de ce acest oraș este haotic, dar și pentru a începe să rezonezi cu el”, spune jurnalista de cultură Diana Popescu, care a scrie o carte bazată pe experiențele ei de zi cu zi trăite în STB. Autoarea cărții „Viața are abonament pe toate liniile” a acordat un interviu HotNews în care explică ce a motivat-o să facă acest demers. 

„În autobuz, o brunetă micuță ciripește dulcegării la telefon. Tace când și când, ascultându-și interlocutorul. Și chicotește auzind lucruri care-o fac să roșească. La un moment dat, prinde curaj și șoptește:

– Te-am visat azi-noapte…

Timpul încremenește, odată cu mașina oprită la semafor. Călătorii uită să respire, așteptând un detaliu, oricât de mic. După câteva secunde doldora de tensiune și speranță, mignona se hotărăște să continue:

– … făceai șnițele.”

Aceasta este doar una dintre poveștile amuzante din cartea Dianei Popescu. Autoarea a adunat tot felul de experiențe trăite în zece ani de plimbări zilnice cu mijloacele de transport în comun din Capitală. La început, ea a notat toate aceste întâmplări, uneori amuzante, alteori tragice, pe Facebook, apoi într-o rubrică permanentă pe site-ul b365.ro, iar apoi într-o carte apărută la ZYX Books, „Viața are abonament pe toate liniile.”  

„Bucureștenii petrec atât de mult timp în mijloacele de transport în comun, în drumul spre serviciu și înapoi acasă, blocați adesea în trafic, încât au ajuns să simtă că STB-ul e a doua lor casă”, spune autoarea. În paginile cărții, organizate pe capitole, de la „Educația și chinurile ei” și „Drame de tot soiul” la „Complimente și amabilități” sau „Veșnicii nemulțumiți”, Diana reușește să facă o cronică veridică și autentică a societății din București.

„Viața are abonament pe toate liniile” nu este doar o „pledoarie pentru empatie” sau o „invitație la râs”, după cum precizează jurnalista, dar și un amalgam de emoții, poate chiar o demonstrație că viața reală e mereu în afara casei, cu bune și rele, așa cum ne-a obișnuit.

„Transportul în comun nici măcar nu-și ascunde poveștile: totul e la vedere”

„O femeie urcă în 226 dând explicații furtunoase la telefon:

– A murit, normal c-a murit! Cum ce l-a omorât, mai întrebi?!

Asta l-a omorât, fumatu’, supărările…Mai ales supărările: o lună a pierdut la barbut, zi de zi!” 

(text apărut la capitolul „Drame de tot soiul”)

– Când și cum ți-ai dat seama că mijloacele de transport în comun ascund tot felul de povești interesante?
– Diana Popescu: Transportul în comun nici măcar nu-și ascunde poveștile: totul e la vedere, totul se poate auzi fără efort, totul e „acolo”. Ține doar de tine să-ți faci un cadou și să fii atent la ce se-ntâmplă în jur.

– Cât de des mergi cu mijloacele de transport în comun? Ai anumite linii pe care mergi tot timpul sau le alternezi?
– Merg, probabil, 300 de zile pe an. Sigur că am traseele predilecte, pe care le folosesc pentru a merge la job și înapoi acasă. Le mulțumesc, cu această ocazie, călătorilor de pe liniile 96, 137, 226 și 368, care se transformă constant și eficient în personaje.

„Un om pe care nu l-ai mai văzut niciodată e capabil să-ți facă ziua frumoasă”

„La urcarea în autobuz, un bărbat încărcat de sacoșe tamponează o femeie oprită lângă ușă.

– Iertați-mă, îmi pare rău!

– Nu-i problemă, vine replica „victimei.”

– Ba e, că v-am lovit.

Niciun cuvânt în plus. Doar un schimb de surâsuri.”

(text apărut la capitolul „Complimente și amabilități”)

– Ce le-ai spune oamenilor despre cartea asta, ce conține și de ce ar fi bine să o citească?
– Celor care se tem de drumurile cu STB-ul le spun că e soluția perfectă pentru plimbări cu autobuzul, tramvaiul, troleibuzul (ba chiar și metroul), fără măcar să iasă din casă. Dacă simt nevoia să înțeleagă mai bine un oraș haotic, chiar să înțeleagă de ce e haotic, dacă își caută motive să rezoneze cu el, să-l iubească (dincolo de toate aspectele care-l fac antipatic), există sute de motive aici, între coperte.

– Ai vreo așteptare de la carte, dar și un mesaj care ți-ar plăcea să ajungă la cititori?
– Așteptările mele sunt minuscule, în modul ăsta evit dezamăgirile. Glumesc. De fapt, n-am așteptări, în schimb mi-ar plăcea mult ca, după ce călătoresc odată cu oamenii din carte, cititorii să-i privească pe viitorii lor parteneri de drumuri prin oraș cu alți ochi.

Uneori, dacă-i dai unui necunoscut câteva secunde din timpul și interesul tău, te alegi cu surprize încântătoare. Un om pe care nu l-ai mai văzut niciodată (și e foarte posibil nici să nu-l revezi) e capabil să-ți facă ziua frumoasă. Firește, și să ți-o strice definitiv. Dar prefer să mă concentrez pe partea veselă a lucrurilor. 

– Povestirile tale sunt așezate pe capitole și prezintă tot felul de situații de viață, de la cele mai dramatice sau intime, la cele amuzante. De ce crezi că oamenii vorbesc deschis despre ei, ca și cum nimeni nu-i ascultă, în mijloacele de transport în comun?
– Bucureștenii petrec atât de mult timp în mijloacele de transport în comun, în drumul spre serviciu și înapoi acasă, blocați adesea în trafic, încât au ajuns să simtă că STB-ul e a doua lor casă. Și-atunci a devenit firesc să se comporte ca acasă: se plâng de șefi imposibili, încearcă să le facă educație copiilor, se ceartă cu rudele, încearcă să obțină împrumuturi la bancă, schimbă rețete ori își informează partenerii că relația s-a terminat. Ca și cum ar face toate astea în propria sufragerie.

„Oamenii din București sunt un infinit potențial de stand-up comedians”

„În superviteză, o călătoare turuie la telefon o chestiune delicată:

– Te-am sunat să-ți zic să ai grijă cu evantaiu’ ăla, că e DIN SPANIA! Poți să faci evantai cu el, da’ să nu-l rupi! Te pup, mulțumesc, papapa!”

(text apărut la capitolul „Relații (și complicații) de familie”)

– Ce ai învățat despre oamenii din București odată cu faptul că le-ai ascultat poveștile?
– Că au un infinit potențial de stand-up comedians. Că replica aia care-ți rămâne în minte toată săptămâna poate veni de la cineva pe care nu l-ai fi „suspectat” de așa ceva. Că niciun străin cu care împarți drumul nu e prea bătrân/ obosit/ sărac/ fără școală, încât să nu se poată transforma în superstar. Măcar pentru o zi.

– Dar despre tine?
– Despre mine am învățat că am mai multă răbdare decât credeam (curiozitatea a fost mereu acolo). Iar lecția principală e că o concluzie pripită sau o etichetă pusă în grabă cuiva sunt cele mai la îndemână greșeli. Când zăbovești mai mult de câteva clipe cu privirea asupra cuiva, devine foarte simplu să nu le mai faci. Altă lecție: tot ce-ți trebuie într-o zi complicată, pentru a-ți reveni, e o aiureală rostită nonșalant, de care râzi alături de un autobuz întreg.

„Cel mai tare mă impresionează adolescenții și relația lor cu școala”

– Care sunt principalele probleme sau subiecte de discuție ale lor?
– Banii, copiii, mâncarea, ăsta ar fi „podiumul”, dar nu vă puteți imagina de câte declinări și variațiuni pe temă e în stare călătorul bucureștean!

– Ai întâlnit povești care ți-au schimbat percepția asupra problemelor societății sau asupra oamenilor în general?
– Cel mai tare mă impresionează adolescenții și relația lor cu școala. Modul în care se raportează la educație. Dincolo de clasicul chiul și conflictele cu profesorii ori părinții, de superficialitatea de care mulți ne-am făcut vinovați, „pe vremea noastră”, copiii ăștia au o relație intensă și matură cu educația.

Au pretenții, de la ei și de la cei care le predau, au așteptări, speranțe. Și, dată fiind situația învățământului neaoș, au mari îngrijorări și dezamăgiri. Discută despre ce-ar putea face ei, ca lucrurile să se schimbe în bine. Nu mă așteptam la asta, trebuie să recunosc.

„E foarte ușor să-i judeci pe cei de lângă tine și mult mai complicat să-i înțelegi”

„În 226, pe un scaun, picotește o femeie. Are 60-65 de ani și mâini înduioșător de muncite. Ține în poală o poșetă uzată, iar la picioare – două pungi din plastic și o sacoșă de rafie. La intervale mici, capul îi cade, iar femeia tresare, ca dintr-un vis. Nu reușește să-și țină ochii deschiși mai mult de câteva clipe. Pare de-a dreptul epuizată.

În contrast cu tot restul ființei ăsteia e tricoul pe care-l poartă:

roz, vesel, inscripționat cu litere strălucitoare: „Bounjour, Paris!”.

Îmi doresc pentru ea să fi văzut Parisul, măcar în visul ăla din care tresare, când și când.”

(text apărut la capitolul „Slăbiciunile mele”)

– Cum ai documentat aceste povești fără a invada intimitatea oamenilor?
– Mă străduiesc mereu să mă comport rezonabil „la locul faptei”: nu mă uit insistent la protagoniști, nu reacționez „vizibil”, le ofer distanță. Apoi, când redau în scris poveștile lor, las deoparte anumite detalii care i-ar putea pune într-o situație neplăcută. E foarte ușor să-i judeci pe cei de lângă tine și mult mai complicat să-i înțelegi. 

„Alegem să îngropăm problema sub preș, din teama de a nu fi judecați”. INTERVIU: O fotografă de 30 de ani vorbește despre „o boală care se manifestă pe toate planurile”

– Intervii vreodată în discuții sau simți să o faci?
– Nu stric niciodată bunul mers al conversațiilor pe care le au alții. Dar se întâmplă să mă trezesc, mai degrabă fără voia mea, inclusă în diverse dialoguri, și-atunci particip activ la „scenete” adesea comice.

– Când mergi cu mijloacele de transport în comun, realitatea unui oraș pare să fie mai aproape de tine. Cum ai descrie realitatea Capitalei, după experiențele avute?
– Bucureștiul e un balamuc irezistibil. Relația de love & hate pe care o avem noi, cei care-l locuim și-l „bântuim” e pe deplin justificată. Singurul pericol la care nu ne vom expune niciodată e să ne plictisim.

„Cartea asta e, mai degrabă, o pledoarie pentru empatie”

„O femeie revenită de la piață dă raportul telefonic:

– E scumpă rău! Da’și dacă iei din aia mai ieftină, e subțire, o rupi jumate…Toate s-a făcut duble, triple la preț! Are lumea cu ce să cumpere…Dacă nimeni nu zice nimic, înseamnă că are!”

(text apărut la capitolul „Spinoasa chestiune a banilor”)

– Crezi că dacă suntem atenți la oamenii din jur, dacă mergem cu mijloacele de transport în comun, avem șansa de a ne exersa empatia și umanitatea?
– Am avut atâtea revelații „din mers”, încât am ajuns să plec de-acasă cu un soi de prejudecată pozitivă: oamenii cu care mă voi intersecta azi sigur vor avea ceva haios ori înduioșător de spus. Ceva bun și neașteptat de împărțit.

– E cartea și o invitație de a merge mai mult cu mijloacele de transport în comun?
– Am cunoscuți îngroziți de mersul cu STB-ul, nu știu dacă o carte e de-ajuns ca să le spulbere fobia. La urma urmei, e treaba societății de transport să-i convingă pe bucureșteni să aleagă varianta asta: cu o flotă modernă, cu orar respectat etc. Altele sunt argumentele pro. Cartea asta e, mai degrabă, o pledoarie pentru empatie. Și, înainte de orice, o invitație la râs.

– Putem să înțelegem mai bine societatea românească dacă mergem cu mijloacele de transport în comun?
– Sunt convinsă de asta. Oamenii care umplu un autobuz sau un tramvai sunt, așa cum se caută la sondajele de opinie, „un eșantion reprezentativ”: toate vârstele, cele mai diverse condiții sociale și grade de educație, cu varii preocupări și probleme. Orice subiect ți-ar trece prin cap, e doar o chestiune de timp până îl aduce cineva în discuție.

Cine este Diana Popescu

Diana Popescu a lucrat ca jurnalistă la „Gândul” și „Adevărul”, iar apoi, timp de șapte ani, a fost producătorul emisiunii Digicult de la Digi24. În 2020 a scris prima carte de literatură pentru copii, „Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite”, și tot atunci a început să modereze și podcastul „Cronicari Digitali.” 

În 2023, la inițiativa editurii ZYX Books, jurnalista a pus cap la cap poveștile pe care le-a colectat „în mers” de-a lungul călătoriilor sale cu STB-ul în cartea „Viața are abonament pe toate liniile.”