„Alegem să îngropăm problema sub preș, din teama de a nu fi judecați”. INTERVIU: O fotografă de 30 de ani vorbește despre „o boală care se manifestă pe toate planurile”
Într-o societate care idealizează sarcina, fotografa și artista vizuală Felicia Simion a ales să vorbească, într-o carte de memorii, despre un subiect ignorat: depresia postnatală. Într-un interviu pentru publicul HotNews, artista povestește despre suferința prin care a trecut după ce a născut-o pe fiica sa, Aurora, și trage un semnal de alarmă și pentru alte femei care au experiențe similare.
- 1 din 5 femei din toată lumea dezvoltă depresie după naștere.
- „Simptomele au apărut la vreo două luni de la naștere, a fost o cădere abruptă, din ceea ce credeam că e cât de cât stabil”, povestește Felicia în interviul pentru HotNews.
„Nu pot. Nu mai pot. Gândurile întunecate mă îmbolnăvesc și mă sugrumă. Mă trezesc și mă culc cu o durere viscerală de stomac. Cu ochii minții văd cuțite, căderi în gol, salturi în fața metroului și mereu, mereu, chipuri răvășite de dispariția mea. E un coșmar, îmi spun, însă știu că e cât se poate de real”, scrie Felicia Simion în „Postpartum”, primul memoir românesc despre fața nevăzută a maternității.
În vârstă de 30 de ani, fotografa și artista vizuală a povestit experiența ei cu depresia postnatală, în încercarea de pune lumină pe o problemă serioasă cu care se confruntă 1 din 10 femei, la nivel mondial.
Felicia Simion este din Craiova și a ajuns la București în 2013, unde a urmat cursurile Facultății Naționale de Artă, iar apoi a finalizat un master în Etnologie, antropologie culturală și folclor la Facultatea de Litere din București. Studiile sale au fost publicate de
Le Monde sau The New York Times.
Tânăra, în vârstă de 30 de ani, a publicat „Postpartum”, primul memoir românesc despre depresia postnatală. Scrisă într-un limbaj accesibil și autentic, cartea, apărută la ZYX Books, trage un semnal de alarmă asupra unui subiect despre care nu se vorbește foarte mult în România.
1 din 5 mame dezvoltă depresie după naștere
Potrivit statisticilor publicate de Organizația Mondială a Sănătății, 20% dintre mamele din țările în curs de dezvoltare suferă de depresie clinică după naștere. Datele Institutului Național de Sănătate Publică arată cum una din 10 femei va dezvolta o depresie mai severă și de durată mai lungă după naștere, iar aproximativ una din 1.000 de femei dezvoltă o afecțiune mai gravă, numită psihoză postpartum.
Depresia postpartum reprezintă o tulburare afectivă cu un impact semnificativ nu doar asupra mamei, ci şi a copilului şi a familiei în ansamblu. În România, abia de anul ăsta, a fost instituită „Săptămâna conștientizării depresiei postpartum” care va fi marcată în fiecare an cu o săptămână înainte de data de 1 octombrie, când se celebrează Ziua Europeană pentru Combaterea Depresiei, arată INSP.
Scopul programului este de a preveni, identifica și gestiona tulburările de sănătate mintală perinatală/postnatală, prin organizarea unor ample campanii de educare a populației și de promovare a metodelor de bune practici pentru creșterea gradului de conștientizare, dar și pentru determinarea comunităților de a-și construi propriile strategii de susținere.
Cu mult înainte ca România să aibă parte de o campanie care să pună lumină pe acest subiect, la final de august 2021, Felicia Simion a scris pe Facebook propria ei experiență cu depresia postnatală. „Sunt Felicia și fetița mea m-a numit pentru prima oară „mami” atunci când avea 2 ani și 2 luni”, a notat ea la acea vreme.
Postarea a adus la lumină și alte exemple ale mamelor care au trecut prin asta, așa că, ulterior celor notate pe rețeaua socială, fotografa a dezvoltat proiectul „Postpartum”, unde a fotografiat femei care au trecut prin aceeași boală, alături de copiii lor.
„Frica de a rămâne singură cu tine mă paralizează. Mă face să nu dorm noaptea, să mă furnice stomacul, să încerc imposibilul ca inevitabilul să nu se întâmple. Mi-e atât de teamă, încât îi blochez fizic pe toți în prejma mea. Sunt ca o planetă în jurul căreia roiesc necontenit sateliți. Nu am niciun motiv să-mi fie frică. Totul se petrece în capul meu, închisoare și mormânt”, notează artista în propria carte, din vremea în care avea doar 25 de ani și trecea prin acest diagnostic crunt.
În prezent, ea și Aurora (5 ani) sunt bine și s-au regăsit una pe alta. Am stat de vorbă cu Felicia despre parcursul ei vindecător, lucrurile pe care le-a simțit, lecțiile învățate, dar și cum a fost să-și scrie povestea.
„Depresia a însemnat pentru mine o închidere într-o cușcă a minții”
– Când ai realizat prima oară că ai depresie postnatală? Cum a fost diagnosticarea?
– Nu știu dacă am putut pune punctul pe I, în sensul de a denumi ceea ce trăiam drept „depresie postnatală”, cel puțin la începutul bolii.
Simptomele au apărut la vreo două luni de la naștere, a fost o cădere abruptă, din ceea ce credeam că e cât de cât stabil, într-un ocean de frici, insomnii, atacuri de panică și senzația aproape funestă că se întâmplă ceva cu mine, ceva-mai-mare-decât-mine.
Diagnosticul a venit de la cabinetul de psihiatrie, pe care l-am vizitat la scurt timp după declanșarea simptomelor. Într-un fel, m-am bucurat că există un nume pentru ceea ce trăiam; nu știam însă pe-atunci că denumirea nu conferă, de fapt, nicio soluție clară.
– Cum s-a manifestat depresia?
– A însemnat negură, multă negură, neputința de a mă conecta la mine însămi, la familie, la lume. O închidere într-o cușcă – a minții, într-o variantă îndepărtată de realitate – de unde puteam zări pâlcuri de lumină, fără să pot ajunge însă la ele. A însemnat neputință, până la imposibilitate. O stare de frică și angoasă existențială care nu numai că nu-ți permite să te bucuri, dar nici măcar să fii neutru.
„O boală care se manifestă pe toate planurile”
– Ai vorbit cu oameni din jur despre asta, ai simțit că ai suport din partea prietenilor sau altor femei?
– Soțul și părinții mei m-au ținut în brațe, literalmente, pe tot acest parcurs al depresiei. Alături de ei, psihoterapeuta mea, care a depășit cu mult granițele relației de pacient-terapeut, a devenit, efectiv, o ancoră.
Depresia este o boală care se manifestă pe toate planurile și afectează materia, intelectul, psihicul. În acest sens, am găsit alinare și în dialogurile cu duhovnicul meu, care a adus mereu noi perspective asupra bolii și a vindecării. Și am avut șansa unor prieteni grozavi, cu care, din când în când, purtam discuții ore în șir, și-mi exersam capacitatea de a mărturisi. Iar mărturisirea, rostirea, constituie un exercițiu de vulnerabilitate și de sinceritate atât de necesar și, totuși, atât de rar folosit.
– Când te-ai hotărât să vorbești public despre asta și de ce?
– Am scris mai întâi pe paginile de Facebook și de Instagram, foarte pe scurt, despre depresia postnatală prin care trecusem, în momentul în care am hotărât să încep proiectul fotografic „Postpartum”.
Am invitat mame care trăiseră sau trăiau experiențe similare să-și scrie de mână povestea, iar apoi le-am fotografiat, într-un studio, alături de copiii lor. Cred că am vrut, de fapt, să scurtez distanțele dintre noi, să spulber singurătăți, să mă detașez de propria-mi poveste, atunci când propria poveste – deși relativ trecută pe-atunci – devenise o greutate prea mare pentru umerii mei.
– Odată ce ai vorbit deschis despre asta, cum s-a schimbat lumea ta?
– A fost un moment de cotitură această deschidere către lume. Dintotdeauna am fost o fire introvertită, care prefera, mai degrabă, să ascundă, să internalizeze, dintr-o rușine, teamă de a fi judecată etc. Atunci când am vorbit deschis despre depresie mi-am depășit condiția anterioară, fără să-mi propun însă asta. Și a fost doar începutul.
„Mi-am dorit să fac o artă care apropie și nu care dezbină și desparte”
– Ce crezi că te-a ajutat să treci peste această perioadă din viața ta?
– Oamenii. Timpul. Ea, copila. Credința, speranța, răbdarea – strictul necesar, cum s-ar zice.
– Apropo de asta, ce rol crezi că joacă arta în discuțiile publice despre sănătatea mentală și cum putem folosi mai bine această formă de expresie pentru a demonta tabu-urile legate de depresie?
– Mi-ar plăcea ca arta să fie un instrument de îmblânzire – ca să nu zic „răsturnare” – a percepțiilor despre depresie/boli psihice, în general.
Dintotdeauna mi-am dorit să fac o artă care apropie, și nu care dezbină și desparte. Nu știu în ce măsură am reușit să fac asta, nu mi-am propus să „schimb lumea”, nu vreau să umblu la șuruburi care nu-mi aparțin. Dar dacă se întâmplă ca lucrurile pe care le creez sau exprim în orice fel să aducă ceva bun și de folos lumii, nu pot decât să mă bucur.
– Ce ai învățat despre societatea românească după experiența ta personală, dar și a altor femei?
– Mi-e greu să generalizez și să mă pronunț în ceea ce privește lucruri atât de complexe și neîncadrabile, necuantificabile.
Am auzit multe lucruri despre maternitate, încă dinainte de a deveni mamă, majoritatea prezentând o variantă aproape utopică, astfel încât ajunsesem să cred că, după naștere, nu voi mai avea nevoie de nimic decât să aud și să simt respirația bebelușului.
Mi-am creat o imagine ideală și idealizată a maternității, care este, în mod cert, extrem de prezentă în societate. Cred că alegem să ascundem, să îngropăm sub preș anumite aspecte, din teama de a nu fi judecați, dați la o parte. Dar cum vom vindeca dureri vechi negrăindu-le, sau chiar cosmetizându-le, transformându-le în lapte și miere?
„A admite existența unei boli psihice e primul pas în acceptarea și tratarea ei”
– Care crezi să sunt principalele probleme în societatea noastră legate de mamele care suferă de depresie postnatală?
– Lipsa sprijinului real, concret, imediat, precum și a empatiei față de suferind. Numărul redus de comunități care ar putea oferi un astfel de sprijin, precum și a unor cadre medicale specializate în tratarea depresiei postnatale. „Obligația” proaspetei mame de a fi fericită, bine cu „B” mare, de a se descurca, de a se comporta impecabil, transmisă direct sau indirect de către societate. Singurătatea.
– Ce ți-ar plăcea să știe viitoarele mame despre acest subiect, dar și femeile care sunt deja mame?
– În primul rând, că există. A admite existența unei boli psihice e primul pas în acceptarea și tratarea ei. Apoi, că există vindecare, dar că nu există rețete. Și că nu sunt singure, oricât de tare le apasă sentimentul izolării. A cere ajutorul e un act de curaj.
„Am inspirat și am expirat, până a ieșit cartea”
– Cum a fost procesul – când ai scris, cât timp ai scris la carte și care a fost ideea pe care ai avut-o în minte?
– Am scris aproape pe nerăsuflate, vreo zece zile. După zece zile, i-am trimis Alexandrei manuscrisul. Între acel moment și momentul lansării „Postpartum” a trecut mai bine de un an și jumătate, în care m-am întors de câteva ori bune la carte, ajustând, scoțând, adăugând. Am lăsat-o, practic, să se dospească, până să iasă în lume.
– Care este scopul acestei cărți, cu ce ți-ar plăcea să rămână cititorii în urma ei?
– Niciun scop definit, clar, ante-propus. Eu am inspirat și am expirat, până a ieșit cartea. Atât. În urma ei, aș vrea să rămână o dâră – albă, prăfuită, ca de cometă. Până la urmă, va dispărea și ea, și sunt perfect OK cu asta.
„Acum, trăiesc ceea ce atunci trăiam doar în imaginație”
– Ai vorbit despre acest subiect într-o perioadă în care nimeni nu prea vorbea despre asta – simți că experiența ta a schimbat ceva în jur?
– M-a schimbat pe mine, în primul rând, în feluri nebănuite. Prin carte, m-am cunoscut mai bine, am devenit eu însămi un personaj, iar depresia – o istorie. Din afara mea, am primit numeroase mesaje îmbucurătoare, emoționante, atât de lucide. Aș vrea să controlez cât mai puțin parcursul acestei cărți. E mult mai palpitant așa.
– Cum te simți în prezent și cum privești legătura pe care o ai cu fetița ta?
– Acum, e bine. Acum, trăiesc ceea ce atunci trăiam doar în imaginație – ziua în care eu și ea, copila cu părul auriu, vom fi, realmente, împreună. Și a venit.
INTERVIURILE HotNews.ro