INTERVIU Profesor la începutul școlii: „Vă rog să vă gândiți că e foarte posibil să se fi născut deja copilul care va trăi 200 de ani”. Cum ne adaptăm în România la o lume atât de schimbată

De peste 30 de ani la catedră, profesorul de Istorie Dan Solcan de la Colegiul Național „B.P. Hasdeu” din Buzău spune că școala a făcut și pași înainte: se pune mai mult accent pe competențe, a progresat digitalizarea și au apărut elemente de educație socio-emoțională. Consideră însă că acestea sunt „ajustări superficiale ale unui sistem greoi și, în mare parte, ineficient”, care a rămas în urmă față de lumea de astăzi.

„Intrăm într-o epocă în care transformările generate de explozia AI și de alte fenomene asociate vor fi radicale și extrem de rapide, așa încât anticiparea viitorului, dificilă și în trecut, va deveni practic imposibilă. Or, într-o asemenea ecuație, școala joacă un rol fundamental, în măsura în care are capacitatea de a-i ajuta pe elevi să deprindă abilitățile fundamentale pentru a se descurca într-un viitor incert”, spune profesorul.

El vorbește despre politizarea și subfinanțarea cronică a educației, despre schimbările dese și problemele cu care se confruntă profesorii, dar și copiii. Cu toate astea, Dan Solcan spune că ar mai preda „trei decenii dacă s-ar putea”. 

Cum îi descrie el pe copiii de astăzi? 

Dan Solcan, 55 de ani, predă din 1993 la Colegiul Național „B.P. Hasdeu” din Buzău. A absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității din București și a urmat studii doctorale la București și în Elveția. În 2017, a fost desemnat Profesor MERITO. 

„Ajustări superficiale ale unui sistem greoi și, în mare parte, ineficient”

HotNews: Predați de peste 30 de ani. Cum ați descrie școala românească astăzi și ce s-a schimbat cel mai mult în ultimii 5-10 ani? Ce vă îngrijorează și ce credeți că ar trebui schimbat?
Dan Solcan: Școala românească de azi este prea puțin conectată la realitățile unei epoci în care evoluțiile sunt mai rapide ca niciodată. 

Schimbările din ultimii ani au fost foarte modeste în raport cu șantierul uriaș care ar trebui deschis. E adevărat, s-a pus mai mult accent pe competențe, a progresat digitalizarea, au început să apară elemente de educație socio-emoțională etc.. Dar astfel de schimbări par să rămână mai degrabă niște ajustări superficiale ale unui sistem greoi și, în mare parte, ineficient.

Eșecul răsunător al „României educate” trece dincolo de programul în sine, al cărui nume a ajuns o (involuntară) ironie la adresa stării educației și a țării. 

Rezultatele la testele PISA ale elevilor români sunt constant foarte slabe, ceea ce ne aduce aminte că trăim încă în cultura notei și a examenului, că favorizăm memorarea și reproducerea în detrimentul gândirii. 

Nu a existat o continuitate în politica educațională. Am avut 10-11 miniștri în ultimul deceniu, fiecare încercând să-i arate celui dinaintea sa cum se fac lucrurile. Mai mult, am avut miniștri plagiatori sau de foarte slabă calitate. Unii cu dificultăți majore de a se exprima corect în limba română. Sunt doar câteva elemente care conturează o imagine de ansamblu negativă. Deprimantă, ar putea spune cineva, aducându-și aminte de formula „România eșuată”.

„Mă îngrijorează că m-am obișnuit să nu mai aștept nimic de la guvernanți”

Dincolo de aceste aspecte mai degrabă particulare, mă îngrijorează, evident, politizarea educației. Este un fenomen extrem de prezent după ’89 și, totodată, foarte nociv, între altele pentru că anulează ideea de competență. 

Mă îngrijorează faptul că, în ciuda tuturor promisiunilor, educația nu a fost pentru niciun guvern o prioritate națională. Mă gândesc că gestul atât de firesc al lui Mircea Miclea de a-și da demisia de onoare, acum două decenii, pentru că educația nu primise procentul cuvenit din PIB, ar părea, în vremurile noastre, de-a dreptul desuet. 

Mă îngrijorează imposibilitatea atragerii, menținerii oamenilor de calitate în sistem din cauza subfinanțării cronice. Mă îngrijorează faptul că m-am obișnuit să nu mai aștept nimic de la guvernanți. Sper să mă contrazică noua reformă. 

Prefer să cred în schimbarea de la bază, prin efort individual sau prin soluții de a conjuga eforturile, precum cele propuse de MERITO, „Teach for Romania” etc. Astfel de soluții funcționează de mulți ani, rezultatele sunt vizibile, progresul este cert și măsurabil. Ele pot ajunge să formeze o masă critică care să producă, la un moment dat, schimbări importante în educația românească.

„Școala reală este școala ancorată în viața reală”

– Ce vede profesorul în fiecare zi la școală, dar cei care fac legile Educației nu văd? Care este cea mai mare ruptură între școala reală și felul în care este gândit sistemul?
– Rupturile sunt la tot pasul, probabil prea multe pentru a le înșira aici. Am să încerc să răspund altfel. De o vreme încoace tot repet un lucru pe care l-am auzit la o conferință despre educație și care m-a marcat suficient cât să-l spun oricând și oriunde am prilejul. La sfârșitul conferinței, un futurolog, Niko Herlin, a spus cam așa: „Vă rog să vă gândiți că e foarte posibil să se fi născut deja copilul care va trăi 200 de ani”.

Părea un mesaj anecdotic, dar nu era. Ni se comunica, de fapt, într-o manieră foarte plastică – așa încât să înțelegem rapid și clar – o schimbare de paradigmă, faptul că intrăm într-o epocă a istoriei cu totul aparte. O epocă în care transformările generate de explozia AI și de alte fenomene asociate vor fi radicale și extrem de rapide, așa încât anticiparea viitorului, dificilă și în trecut, va deveni practic imposibilă. 

Or, într-o asemenea ecuație, școala joacă un rol fundamental, în măsura în care are capacitatea de a-i ajuta pe elevi să deprindă abilitățile fundamentale necesare pentru a se descurca într-un viitor incert: adaptabilitatea și flexibilitatea, creativitatea, gândirea critică, comunicarea și colaborarea.

Am amintit acest episod pentru că, în momentul actual, aici putem găsi, cred, acea „cea mai mare ruptură” la care se referă întrebarea dumneavoastră. Școala reală este școala ancorată în viața reală. 

Rămas în urmă în raport cu realitățile globale de acum 10, 20 sau 30 de ani, sistemul de educație românesc, așa cum funcționează el acum, e cu atât mai puțin capabil să gestioneze provocările vieții reale de azi și, mai ales, de mâine. 

Iar consecințele disprețului cu care a fost și este tratată educația – „copilul bolnav al României” – de către cei care îi conduc destinele și îi scriu legile pot fi, în contextul trecerii într-o nouă paradigmă de evoluție a umanității, mult mai grave decât până acum.

„Dacă vrem ca elevilor să le fie bine, trebuie să avem grijă ca noi, profesorii, să fim bine”

– Se vorbește tot mai mult despre profesori demotivați. Dumneavoastră ați spus că vă place mai mult să fiți profesor de istorie decât istoria în sine. Ce îi face astăzi pe profesori „să nu mai poată”?
– Tocmai am citit un articol despre o profesoară din Cluj care a ales să renunțe la catedră, după 22 de ani. Spune că a rezistat atât pentru că este o visătoare, apoi explică de ce abandonează. Nu o cunosc, dar mi-e ușor să-i înțeleg argumentele. 

Statutul social deloc de invidiat (sintetizat în formula „profesorii sunt cei care muncesc patru ore pe zi, au o mulțime de vacanțe, fac meditații pe bandă rulantă și sunt mereu nemulțumiți”), salariul mic în raport cu volumul mare de muncă, rolurile multiple (predare, birocrație, activități extracurriculare), managementul dificil al clasei (uneori), relația cu părinții (uneori), programele încărcate, schimbările frecvente. Toate acestea reprezintă factori de stres care ne pot complica foarte tare viața. 

De altfel, „Barometrul stării de bine a profesorilor, 2026”, apărut recent, arată că 51% dintre profesori raportează stres frecvent la locul de muncă (comparativ cu doar 26% în rândul populației active generale), că 38% iau în calcul să părăsească sistemul de învățământ și că doar un profesor din trei reușește să mențină un echilibru între viața profesională și cea personală. Nu sunt cifre care să invite la optimism.

Mi s-a întâmplat și mie cândva „să nu mai pot”, după o perioadă extrem de încărcată. Îmi aduc aminte foarte bine că pur și simplu nu înțelegeam ce mi se întâmplă. 

Timp de câteva săptămâni abia am putut să mă mișc, făceam febră puternică de 5-6 ori pe zi, a fost cumplit. M-au internat, mi-au făcut o mulțime de analize. Până la urmă, șeful echipei de medici, profesor universitar, specialist cu multă experiență, mi-a zis: „Suferi de oboseală cronică; nu-ți pot pune diagnosticul ăsta, pentru că în România nu există deocamdată, dar… asta ai”. Era în 2002. Astăzi se cheamă, probabil, burnout- în fază extremă. 

Sigur, asta e o experiență personală. Dar, dincolo de lucrurile care țin de viața ta, de sănătatea ta, trebuie să învățăm și o lecție profesională, cu consecințe pentru copii. Eu am priceput-o destul de greu. Dacă vrem ca elevilor să le fie bine, trebuie să avem grijă ca noi, profesorii, să fim bine.

Aș vrea mult să pot transmite mesajul acesta celor care-și dau ultimul strop de energie pentru elevii lor, chiar dacă, în practică, nu am dovedit prea multă înțelepciune.

„Nu vei fi ajutat de sistem, dar niciun sistem nu te va putea împiedica să faci lecții minunate cu elevii tăi”

– Ce v-a făcut pe dumneavoastră să rămâneți la catedră 30 de ani și de ce ați recomanda astăzi unui tânăr să aleagă această profesie?
– Îmi dau seama că, în cele de mai sus, am spus multe lucruri de rău despre educația românească. Dar asta nu înseamnă că nu există și multe, multe lucruri bune: copii curioși, cu potențial, profesori entuziaști, proiecte minunate. Așa că aș mai preda trei decenii, dacă s-ar putea. Mi-e foarte greu să cred că se zărește undeva, în depărtare, pensia, tocmai acum, când am senzația că încep să înțeleg cum stau lucrurile cu școala. 

Eu am rămas profesor din două motive. 

Primul: relația cu copiii. Mă număr printre cei care cred că educația este, în primul rând, o problemă de relație. Cred că am petrecut alături de ei aproape 30.000 de ore din viața mea – în clasă, în proiecte, la teatru, pe Zoom etc. Deci relația asta chiar a fost una foarte importantă. Am încercat să am grijă de ea, iar ea mi-a dat mereu energie, idei, chef de mers la școală. 

Al doilea motiv pentru care am rămas profesor e mai centrat pe mine: am reușit să fac așa încât să rămân curios. Iar asta s-a întâmplat, în bună măsură, pentru că am încercat mereu lucruri noi. De la istoria predată în sala de clasă, unde mi-am propus mereu să am ceva diferit de spus, am trecut la proiecte de istorie în afara școlii – proiecte care s-au dovedit niște aventuri ieșite din comun, foarte greu de uitat. Apoi am înființat Clubul 3,14, unde copiii au putut face lucruri care îi pasionau și care nu se făceau în școală: teatru, dans, fotografie, filmmaking, text jurnalistic, public speaking, digital art. 

În urmă cu câțiva ani am înființat, alături de mai mulți colegi profesori din Hasdeu, Media HDu, o zonă de filmare-editare-producere de emisiuni cu totul specială, de care suntem foarte mândri. Mai recent, lucrez, alături de soția mea și de colaboratorii noștri, la un proiect nou, centrat pe adolescent și pe relația acestuia cu adulții (părinți, profesori). E vorba despre un proiect derulat pe mai multe luni, care presupune ateliere/masterclass-uri, realizare de filme educaționale, standuri experiențiale, o „confruntare” între adolescenți și adulți în zona ideilor esențiale și o piesă de teatru despre relațiile intergeneraționale în care adolescenții joacă alături de părinți. Am avut, săptămânile acestea, niște repetiții foarte plăcute – părinții pot fi, la rândul lor, extrem de creativi și de dornici de joc/joacă. Privind în urmă, cred că toate încercările acestea de a explora zone noi alături de copii ne-au făcut mult bine: și lor, și mie.

În concluzie, dacă mi-aș permite să formulez recomandări către tinerii viitori profesori, ar fi acestea: aveți mare grijă de relație și încercați mereu lucruri noi.

Cât despre alegerea de a fi profesor în România, nu aș recomanda-o oricui. Cred că viața de profesor este, în mare măsură, așa cum știi să ți-o faci. Aș zice că nu merită s-o alegi dacă nu-ți place să lucrezi cu copiii. A fi profesor poate deveni complicat dacă o faci „în lipsă de altceva”. În clasă, 50 de minute de chin pot trece foarte greu, iar statutul social sau salariul sunt mai degrabă contraargumente.

Dacă, însă, îți place lucrul cu copiii e cu totul altceva. Nu vei fi ajutat de sistem.  Ba, dimpotrivă. Dar niciun sistem nu te va putea împiedica să faci lecții minunate cu elevii tăi. Te vei izbi de tot felul de probleme, mai multe decât îți imaginezi, dar vei fi fericit de aproape fiecare dată când vei intra în clasă.

„Tinerii de acum nu sunt mai puțin dotați decât cei din 2016 sau 1996. Sunt, poate, mai singuri” 

– Ați lucrat cu multe generații de adolescenți. Cum s-au schimbat elevii în ultimii ani? Și ce vede profesorul în prima zi de școală, dar părintele nu vede niciodată?
– Niciodată nu am reușit să mă satur de atmosfera din prima zi de școală. Are un farmec unic. Iar momentul în care te întâlnești cu elevi noi este și mai emoționant. E vorba despre oameni pe care încă nu-i cunoști și cu care-ți vei petrece o bună parte din timp în următorii patru ani. Așa că mă uit cu atenție și cu mare plăcere la ei, încă de la prima oră. Și trebuie să spun că fac parte dintre cei care nu agreează refrenul „nu mai sunt elevii ca altădată!”, în sensul că cei de azi ar fi inferiori în tot felul de privințe. 

Sigur că nu mai sunt ca altădată, sunt ca acum, pentru că trăiesc în condițiile de acum. Dar nu am deloc senzația că tinerii cu care lucrez în momentul acesta sunt mai puțin dotați decât cei din 2016, 2006 sau 1996.

Sunt, poate, mai singuri, sunt suprastimulați și au o atenție mai fragmentată –  smartphone, internet de mare viteză, rețele sociale. Dar, în același timp, sunt sensibili, creativi, destul de rezilienți, flexibili, inteligenți. 

Având în vedere că sunt „cobaii unui nou mod de a trăi copilăria”, că sunt prima generație din istoria omenirii care, în noua lume creată de adulți, a fost silită să renunțe la „copilăria bazată pe joacă” în favoarea „copilăriei bazate pe telefon” (Jonathan Haidt, O generație în pericol), eu zic că se descurcă destul de bine.

Cât despre părinți, ei sunt cei care duc greul creșterii copiilor. Vorba cuiva: noi, profesorii, suntem importanți, dar nu noi îi trezim, le dăm micul dejun, îi îmbrăcăm și-i pornim spre școală, nu noi îi așteptăm acasă pentru a o lua a doua zi de la capăt. Părinții cunosc multe alte felii din viața lor. Noi îi vedem în zona aceasta foarte fluidă și provocatoare care este mediul școlar, un mediu cu multe complicații și oportunități. E de dorit ca împreună să ne completăm, părinți și profesori. Nu degeaba profesorul e numit „al treilea părinte”.