INTERVIU Radu Paraschivescu a scos „Noul ghid al nesimțitului”. Ce crede despre felul în care George Simion a apărut în politică

Acum, și „Ghidul nesimțitului” ar putea fi actualizat anual, pentru că materie primă e, slavă Domnului.

Și ați observat bine, dacă primul ghid se ocupa mai degrabă de tipologii, fără nume și prenume, și de niște ipostaze situaționale – nesimțitul pe plajă, nesimțitul în tren, nesimțitul la operă, căci apare și pe acolo –, varianta de după 20 de ani pune fețe, pune nume, pune prenume, pune identități precise unor oameni care urcă pe scena nesimțirii și coboară mai devreme sau mai târziu, sau nu coboară deloc. Asta pe de o parte.

Rețelele sociale ca exemplu de răspândire a mârlăniei

Pe de altă parte, și amprenta confesivă e ceva mai mare, pentru că în noul ghid vorbesc și despre niște experiențe personale, de care am avut parte în medii surprinzătoare sau nu. Și în fine, trecând și la întrebarea dumneavoastră, ce s-a schimbat? S-a schimbat viteza de dispersie a nesimțirii.

Așa cum cu 100 de ani în urmă o pandemie izbucnea mai greu pentru că transportul era mai anevoios, iar acum lucrurile se produc mult mai repede pentru că transportul presupune o viteză de deplasare infinit superioară.

Iar acum, exemplele de nesimțire se împrăștie mult mai repede, se fac cunoscute mult mai repede și se fac imitabile mult mai repede, pentru că au apărut niște instrumente, niște canale, care cu 20 de ani în urmă nu erau.

Cum ar fi rețelele sociale, care sunt unul dintre mijloacele cele mai sigure de răspândire nu doar a informației, ci și a exemplelor de inadecvare, de proastă creștere, de mârlănie, spuneți-i cum vreți. Prin urmare, o bună parte din ghid are de-a face cu aceste lucruri: cu situații în care pe rețelele sociale s-au declanșat conflicte și s-au dovedit mari înzestrări în ale nesimțirii și, pe de altă parte, cu ducerea vorbei cu privire la lucruri care s-au întâmplat într-un colț de țară sau în altul.

Dacă în urmă cu 20 de ani informația ajungea ceva mai greu, acum faptul că la un teatru din Cluj se întâmplă o neregulă ajunge la urechile tale și sub ochii tăi în câteva secunde.

Reel-urile ascultate fără căști în metrou

– Pe lângă canal, pe lângă faptul că există mijloace de răspândire mult mai rapidă a informației, a apărut și un nou tip de nesimțire pe care nu l-ați întâlnit acum 20 de ani, să spunem?
– A apărut un nou tip, hai să-i spunem un tip relativ nou, produs de progresul tehnologic, ca să zic așa. Pentru că înainte, cu 20 de ani în urmă, eu circulam cu același metrou cu care am venit la dumneavoastră astăzi, dar parcă nu era hărmălaia de acum, iar hărmălaia e provocată în bună parte de ceea ce se cheamă reel-uri. Sunt aceste decupaje de pe tot felul de materiale, tot de pe rețelele sociale, pe care diverși cetățeni le ascultă fără căști.

Ele ar putea să le asculte cu căști, dacă i-ar interesa cât de cât ce se întâmplă cu cei din jur. Cum însă nu-i interesează, eu sunt luat părtaș la așa ceva și pus să văd lucruri, să aud lucruri pe care nu mi-aș propune să le văd, dacă ar fi după mine.

Și sunt pus în ipostaza delicată și stânjenitoare de a asista la scene de familie și la discuții de familie la care nu-mi face plăcere să asist și la care sunt constrâns să asist.

Și ăsta e așa. Este un tip de articulare a nesimțirii pe care cu 20 de ani în urmă nu-l aveai pentru că nu erau reel-uri, pentru că nu erau rețele sociale. Deci ne învârtim tot în jurul avansului sau progresului tehnologic, și e știut că fiecare formă de progres are niște efecte colaterale, la fel ca medicamentele. Acum, din punctul meu de vedere, ne aflăm într-o perioadă în care liniile s-au estompat, nu mai există o delimitare a zonelor de liniște de zonele de turbulență fonică. Iar pentru cineva ca mine, căruia îi place liniștea, fără să fie un pustnic, așa ceva e o problemă.

„Nu vreau premii literare, nu vreau să fac ocolul Pământului. Vreau să am metroul meu”

– Există și lucruri bune care se nasc ca urmare a unor astfel de provocări? Ne cresc, să spunem, niște anticorpi ca societate, care ne-ar putea ajuta într-o anumită privință?
– Nu-mi dau seama. Eu, deocamdată, n-am avut parte de efectele bune. S-ar putea să nu fi ajuns la mine sau să nu fi ajuns eu la ele. Cert este însă că nici vocea publică nu se face auzită în asemenea cazuri de stridență care perturbă pe toată lumea dintr-un metrou, de pildă. Adică dacă cineva, mai ales dacă e un tip cu un aspect amenințător așa și cu o anumită vestimentație, un anumit fel de a fi, ascultă la maximum ceva, nimeni nu are curaj să se ducă și să-l roage să o lase mai încet sau să-și pună niște căști.

Toată lumea stă și rabdă. Eu sunt ceva mai cutezător în sensul că mă ridic și plec după ce mă uit ostil. Asta ajută ca o frecție la un picior de lemn.

Și mă duc în altă parte, profitând de faptul că metroul e lung. Și, sigur, găsesc un loc. Circul la ore convenabile, nu la ore de vârf.

Găsesc un loc unde să mă așez, dar risc să dau peste altcineva care face același lucru. Și de aceea, noul ghid se încheie cu un vis utopic al meu, în care eu mărturisesc dorința de a avea metroul meu. Acesta este planul meu pe termen mediu și lung.

Nu vreau premii literare, nu vreau să fac ocolul Pământului, nu vreau să cunosc cele mai frumoase femei din lume la cea mai bună vârstă, nu. Vreau să am măcar un vagon, dacă nu un metrou. Și să am un control deplin asupra lui, să am grijă să nu intre nimeni, să pot citi, să fiu sigur că nu pute – că asta este o problemă, mai ales vara – și să îmi confecționez singur un micro-univers în care să fiu eu cu ale mele. Sigur că asta e o glumă.

Dar gluma asta vine, ca multe forme de practicare a ironiei, dintr-o îngrijorare, dintr-o tristețe, dintr-o exasperare, pentru că e de natură să te exaspereze comportamentul public al multora dintre semeni. Și ajuns aici, să spun că eu nu sunt un pedagog, Doamne ferește, sau un exemplu, că nu mă iubesc atât de mult. Deci eu nu scriu de undeva de pe un podium de pe care survolez marea masă.

Nu, eu sunt la fel ca ceilalți. Fac și eu lucruri nefăcute, pe care le conștientizez, le regret și încerc să le îndrept. Nu sunt impecabil, nu sunt asumabil ca model, dar încerc să fiu discret, încerc să deranjez cât mai puțin, încerc să trăiesc în logica lui „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.

„Nu asta e libertatea, decât dacă o citești foarte greșit”

– În carte, un capitol este dedicat politicienilor. Și este o lungă istorie de atitudini, replici, dialoguri petrecute în Parlament, în emisiunile televizate. Cum au contribuit acestea la situația în care ne aflăm astăzi, din punct de vedere politic?
– E un proces de deteriorare a comportamentelor care continuă, care a început odată cu începutul libertății noastre de după decembrie ’89. Și este absolut firesc să ai libertate, este absolut firesc să nu mai ai cenzură și este la fel de firesc să ai înăuntrul tău mecanismele unei mărunte autocenzuri, adică să știi că nu poți face chiar orice, chiar oriunde, chiar împotriva oricui, în numele libertății. Nu asta e libertatea, decât dacă o citești foarte greșit.

Așa că, după niște episoade de prin 1990, când s-a dat liber, la comportamente țățești, la mahala instalată în Parlament și la alte asemenea lucruri, excesele de tipul ăsta n-au mai părut neobișnuite. Pentru unul ca mine sau pentru cineva care se uită ca la un film prost, da, ele par nelalocul lor, par scandaloase, par revoltătoare. Pentru ei însă, nu. Pentru ei e un fel de a se comporta. Mai ales că argumentul lor este „acum suntem liberi”.

„Eu am ajuns acum la vârsta la care pot fi făcut comunist”

„Acum nu mai are cine să ne oblige la surdină, acum a dispărut cenzura”. Iar dacă îi spui: „Da, a dispărut cenzura, dar nu-i ok să te porți așa, nu-i ok să înjuri o femeie în public sau privat, lucrurile astea nu-s ok, să-i propui invitații la destrăbălare cu camerele TV de față”, ți se spune că ești comunist.

Și asta cu acuzația de comunism se leagă mai ales de o anumită vârstă. Eu am ajuns acum la vârsta la care pot fi făcut comunist. Ce am și fost făcut. În ideea că am deja o vârstă care mă face susceptibil de aliniere în cercul comuniștilor.

Pe aceeași logică, și Neagu Djuvara a fost comunist, că era mai mare ca mine. Și cred că și Regele Mihai a fost comunist, că era și mai mare.

Dar lucrurile nu s-au ponderat, deși au existat și în viața politică, și în viața publică câteva modele de comportament. Ele s-au pierdut într-o masă de bădărănie, de proastă creștere, de, nu știu, de comportament toxic. Există o mulțime de toxine vorbitoare. „Noul ghid al nesimțitului” este, în general, despre toxinele vorbitoare. Că ele vin din politică, vin din lumea afacerilor, vin din sport, nu contează de unde vin, contează acțiunea lor de poluanți.

Mediul nostru este un mediu poluat și nu o spune un pudibond. Și nu o spune un ins care visează un trai aseptic și care vrea neapărat să trăiască sub o cupolă care să-l protejeze. Nu, eu circul cu mijloacele de transport în comun, merg pe stradă chiar și în condiții de caniculă, îmi place să vorbesc cu oamenii, mă opresc în autobuz, în troleibuz, facem poze, vorbim ba de fotbal, ba de mai știu eu ce. Însă asta e una, și comportamentul țățesc din partea unor oameni care, altminteri, reprezintă, teoretic, elita societății e cu totul altceva.

Și mai e un aspect. Un capitol din cartea asta e dedicat nesimțirii de pe stadioane. 

„Nu prea poți să-ți iei copilul pe stadion, decât dacă vrei să-l crești în cultul violenței și al antisemitismului”

– E și un moment foarte potrivit pentru această discuție acum, când se desfășoară Campionatul Mondial de Fotbal.  
– Da, e Cupa Mondială, iar presa ne prezintă doar sărbătorescul și idilicâul fenomenului. S-ar putea să existe lucruri regretabile și excesive chiar și la Cupa Mondială, dar pe astea nu le vedem. Însă capitolul meu, care are un titlu pe care nu îl reproduc, că e destul de tare, nu se ocupă doar de golănii de stadion. Pentru că astea au existat dintotdeauna, ele erau doar puțin mai colorate cu 50 de ani, 40 de ani în urmă, și sunt violente acum. Se ocupă de formele de instigare la violență, de formele de antisemitism, de xenofobie, de șovinism – aici e povestea.

Nu faptul că înjuri un arbitru sau înjuri un spectator care are altă părere decât tine sau că te iei la harță cu cineva sau că mănânci semințe este problema. Problema este felul sistematizat în care se face cultura violenței pe stadioane. Stadionul, teoretic, e un spațiu în care ești chemat tu, spectator, să vii cu soția, cu copilul, cu mama. Nu prea poți să o faci, decât dacă vrei să-ți îndopi copilul cu așa ceva, să-l iei de mic, de la 5 ani, și să-l crești în cultul violenței și al antisemitismului.

Aici e povestea, pentru că înainte – eu și povestesc când eram eu mic, dar asta se petrecea cu trei veșnicii în urmă – lucrurile ofensatoare erau de cu totul altă natură. Țin minte că, la un meci din ’69, cred, un vecin de lângă mine, prieten cu tata și era cu el la meci, cu noi, s-a ridicat revoltat de o decizie a arbitrului și a strigat: „Mânca-ți-ar pisica ochiul ăla bun!”. Și mie mi s-a părut o grozăvie, adică cum? Am cerut explicații și mi-a spus: „Se zice că ar avea un ochi de sticlă și că de aia nu vede bine și de aia ia decizii proaste”. Și ăsta a fost un fel de blestem.

„Vi se va spune că așa e și la greci, așa e și la turci, așa e și la sârbi. Nu e chiar așa”

– O insultă aproape poetică.
– Da, și asta acum, așa cum spuneți, este deja ceva literar. Or, sigur că tribuna stadionului e un spațiu în care există excese, există dezlănțuiri, dar până aici. Și vi se va spune că așa e și la greci, așa e și la turci, așa e și la sârbi. Nu e chiar așa. Există, în spațiul fost iugoslav, într-adevăr niște rivalități de altă natură decât natura pur fotbalistică. Ele sunt inclusiv religioase, inclusiv confesionale și așa mai departe. Dar scabrozitățile pe care le-am văzut, ca unul care merge pe stadion, pe care le-am văzut în ultimii 20 de ani, mi se par absolut dezgustătoare.

„N-am început să fim xenofobi în ianuarie ’90”

-Cum au contribuit toate acestea la ascensiunea extremismului? Pentru că am vorbit de violența de limbaj din politică, după care ați trecut firesc la violența de limbaj de pe stadioane.
– Lucrurile au cunoscut o continuare. Să știți că n-am început să fim xenofobi în ianuarie ’90. Nu. Poveștile astea transfrontaliere, relația țepoasă cu vecinii maghiari durează de multă vreme. Cea de pe stadion. Să vă dau un exemplu despre care nu scriu în carte.

Am fost în tribune la un meci oficial România-Ungaria, în 1981, încheiat cu 0-0. A fost cu poliție călare. Și am auzit atunci, în ’81, niște scandări și niște porcării, că nu pot să le spun altfel, la nivelul celor de acum.

Deci nu acum am început să derapăm și să o luăm pe panta xenofobiei și a antisemitismului. Nu. În plus, gândiți-vă că au existat partide extremiste care au încurajat discursul urii. Și care, firește, își luau anumite măsuri de precauție. 

„Nicăieri nu e mai simplu să propagi extremismul decât într-o tribună de fotbal”

Mă gândesc că, pe vremea când Corneliu Vadim Tudor conducea partidul și revista România Mare, se delimita de tona de înjurături pe care le arunca asupra evreilor și maghiarilor, spunând că are prieteni unguri.

Și nu doar România Mare. Și Tricolorul, și alte publicații de genul ăsta, și alți oameni care vin din vechiul regim care au practicat forma asta de atitudine extremistă. Or, nicăieri nu e mai simplu să propagi așa ceva decât într-o tribună de fotbal. Pentru că acolo nu sunt niște oameni lucizi, neapărat. Majoritatea oamenilor sunt înfierbântați. Sunt oameni care susțin o echipă. Mulți dintre ei au instincte și ei fac masă critică. În momentul în care le servești o partitură extremistă, imediat se adună în jurul ei și acționează ca atare.

„George Simion n-a apărut din neant. El este rezultanta unor procese care s-au petrecut pe durata a zeci de ani”

Pe mine nu mă miră lucrul ăsta. Pentru că țin minte anii ’80 pe stadion. Eu am fost de multe ori pe stadion în anii ’80. Și țin minte presa din anii ’90 și de după, da, de la începutul anilor ’90. România Mare a apărut, mi se pare, în vara lui 1990. Și am proaspete în minte diverse episoade cu Corneliu Vadim Tudor, alias Alcibiade, că așa semna în pagina aceea de drojdie gazetărească – pot să-i spun altfel? – și ce s-a întâmplat acum. George Simion n-a apărut din neant.

Simion nu e coborât din cer. El este rezultanta unor procese care s-au petrecut pe durata a zeci de ani. A multe zeci de ani.

– Mă întrebam care credeți că este contribuția partidelor care nu sunt extremiste. Ați menționat cazul partidului România Mare. Dar și în carte dați exemple de limbaj foarte vulgar, foarte dur, venite de la politicieni care nu erau în partidele extremiste.
-Da, sunt oameni care aparțineau unor partide așa-zis serioase sau, nu știu, cu o ștachetă a așteptărilor. Și unul dintre dialogurile contondente și însoțite de atitudini  este cel dintre Anca Constantinescu și Marius Marinescu.

Eu l-am prins în direct, n-am nevoie de YouTube. Cu două moderatoare siderate, amândouă, deci se întâmpla acolo sub ochii lor, și cu doamna Constantinescu care varsă ușor conținutul paharului pe pantalonii domnului Marinescu, iar domnul Marinescu, ca un gentleman ce se află, ia paharul și îl aruncă în fața doamnei Constantinescu. 

Huiduielile din timpul declarației de condamnare a comunismului

Fiecare demoniza partidul celuilalt și, după un preambul oarecum plicticos așa, în care au existat simple jigniri, s-a trecut la gesturi. La gesturi care nu sunt noi. Adică spun și în carte, Vladimir Jirinovski a aruncat un pahar cu apă în figura unei doamne cu care era chipurile în dialog. Sigur, ne mai rămân pași până să ajungem la bătăile din Hong Kong, mi se pare, sau din Coreea de Sud. Acolo există niște păruieli de astea, de șapte păcate. Dar comportamentul elitei noastre politice e absolut lamentabil.

Nu generalizez. Nu sunt toți așa. Evident că nu sunt toți așa. Nu toți se duc și își pun botniță și aici, și la Parlamentul European. Nu toți își șicanează interlocutorii și îi filmează. Nu toți jignesc și urlă și perturbă momente importante din istoria noastră de după 1989 – mă gândesc la declarația de condamnare a comunismului, la raportul Tismăneanu.

Nu toți se comportă așa. Sunt și oameni care se comportă onest. Sunt și oameni care manifestă o discreție cvasi-totală, ceea ce iarăși nu-i bine. Dar dacă te gândești că și aceștia excesivi au ajuns tot prin vot acolo unde sunt și te gândești că ei te reprezintă, îți dai seama că nivelul a coborât față de 1990. Mie așa mi se pare.

„Împrospătarea clasei politice mi se pare la limita utopiei. Știți că englezii spun despre utopie că e paradisul proștilor”

– Cum crești nivelul din punctul acesta care pare foarte jos?
– Cred că partidele ar trebui ele, fiecare în curtea lui, să-și grădinărească efectivele. Adică să nu mai ai în componență tu, partid, indiferent cum te numești, oameni care spun „meseria mea este auto”. Deci oameni care nu știu exact ce meserie au, probabil că n-au, pentru că n-au nicio meserie. Tu, partid, trebuie să te ocupi de felul în care îți triezi reprezentanții. N-ai nevoie să ai agramați. Câteodată sunt parlamentari agramați care, culmea, se laudă că au fost olimpici la limba română. Deci asta este culmea scandalului.

Nimeni nu vine să-ți facă ordine în partid. E de datoria ta. Dar aici, firește, intervin probabil calcule, intervine alonja financiară a politicianului care vrea în Parlament, intervin tot felul de liste și listuțe, intervin condiționări de mai multe tipuri.

Așa că împrospătarea clasei politice și ridicarea ei pe un nivel superior mie mi se pare la limita utopiei. Știți că englezii spun despre utopie că e paradisul proștilor. Ei așa definesc utopia. Cred că acolo suntem.

Cuvântul „gafă”, folosit abuziv în presă. Cazul Viorica Dăncilă

– Există și o altă parte despre care ați mai vorbit. Punem uneori prea ușor eticheta de nesimțire, ne inflamăm prea ușor în fața unor situații, unor gesturi și prin asta creăm nesimțirea pe care încercăm să o evităm sau să o eradicăm?
– Da, uneori da. Uneori nu folosim cuvintele cu acuratețe farmaceutică. E adevărat. Asta e una dintre cauzele secundare, să zic așa. Relația noastră cu cuvintele e în general problematică și, atât la nivelul instanțelor mediatice, cât și la nivelul vorbitorilor publici, e nevoie de aer curat. Și e nevoie să ieșim din atracția asta, să ieșim de sub magnetul ăsta al senzaționalismului.

Și vă dau un singur exemplu. Mă gândesc la cuvântul „gafă”. Cuvântul „gafă” este folosit abuziv în presă. Totul este o gafă. Îmi amintesc când era Viorica Dăncilă premier – acum, eu nu sunt genul care să o legitimeze pe Viorica Dăncilă, am râs suficient de ea, am și un titlu de carte decupat dintr-o zicere a dumneaei (n.r. „Orice om îi este teamă”). Viorica Dăncilă, la nu știu ce întâlnire, s-a așezat pe locul A în loc de locul B.

Imediat s-a titrat: „Gafă enormă a premierului român!”. Nu era nicio gafă. S-a așezat din greșeală. A fost o neatenție. Poate că protocolul n-a funcționat bine, n-a venit cineva să-i spună: „Doamnă, stați aici, că ăsta e locul, ăla e al oaspetelui”.

Dar ne e atât de foame de senzaționalism în continuare, după 36 de ani de exprimare liberă, încât folosim cuvinte incitatoare, cuvinte care declanșează curiozitatea și care sunt folosite gratuit. O gafă e cu totul altceva decât faptul că te așezi pe un scaun în loc de altul.

Și mai sunt asemenea povești, dincolo de cârligele obligatorii cu „fără precedent”, „o să rămâi prost” și așa mai departe, care funcționează în continuare, mă mir că în continuare prind la public. Totul ține, cum ați spus și dumneavoastră, de felul în care folosim cuvintele.

Și aici ne întoarcem la Confucius: important este să definim corect termenii. Noi încă nu-i definim corect. Și, cum ați spus, uneori ștampilăm drept nesimțire lucruri care sunt, de exemplu, de neatenție, de grabă, de, nu știu, pripeală, de lucruri făcute pe repede înainte și la care nu ne gândim suficient. Nu totul e nesimțire, evident, dar unele lucruri sunt. Cele pe care le prezint eu în carte cam sunt. De pildă, nu vii cu șaorma la teatru. Nu vii. Aia nu mai e neatenție.

Reacția unui dirijor atunci când publicul a aplaudat înainte să se termine piesa

– Dar aveți și alte exemple și o să mă leg aici de cuvântul pripeală pe care l-ați folosit? A existat un concert la care publicul s-a grăbit să aplaude înainte ca dirijorul Cristian Măcelaru să lase bagheta în jos. Comportamentul acelor oameni, care au fost sancționați de către unii, destul de aspru, unde vi se pare că se încadra?
– Acolo nu e vorba de nesimțire. Acolo e vorba de necunoaștere. Și eu am spus că tipul ăsta de manifestare este partea bună a pagubei, pentru că partea rea e că au aplaudat înainte să se termine piesa. Partea bună e că e vorba de oameni veniți probabil pentru prima dată și care au făcut această greșeluță, dar care vor mai veni și altă dată și vor ști că nu se aplaudă sau vor aștepta să aplaude mai întâi cei care sunt consumatori frecvenți.

Și punctul ăsta de vedere l-a exprimat și Cristian Măcelaru, care a fost la capătul celălalt al baghetei. Adică știu că la un concert dirijat de dumnealui s-a întâmplat, chiar la Rapsodia 1 a lui Enescu.

Și el a rămas cu bagheta în aer câteva secunde, a așteptat să se termine aplauzele, n-a avut niciun fel de reacție, după care a continuat câteva măsuri, cât mai dura, 15 secunde.

Și a spus: „Da, sigur că e oarecum neplăcut, dar partea bună este că am avut un public câștigat pentru așa ceva, oameni care n-au fost până acum, care n-au știut, care nu erau familiarizați cu contextul, dar care de acum încolo, fiind avizați, vor ști care sunt rigorile”. Asta e una.

„Festivalul Tușescu”

Mult mai complicat este când, într-o sală de 4.000 de locuri, îți tușesc 80 de oameni în timpul concertului. De aici și articolul meu care se chema Festivalul Tușescu, pentru că am prins pe cineva, o arteziană de tuse chiar în spate, și nu-i ok. Nu-i deloc ok. Înțeleg că poți avea o problemă: te ridici, ieși și tușești până rezolvi problema.

Sau, dacă e vorba de ceva cronic, nu vii, pentru că oamenii ăia de acolo, din sală, au plătit pentru bilete și voiau să-l audă pe Rahmaninov, nu pe tine sau pe pianistul care interpreta concertul.

Revin. Nu sunt toate cazuri de nesimțire, însă cele despre care am vorbit, mai puțin aplauzele, sunt. La fel cu telefonul mobil care e folosit excesiv în timpul piesei de teatru. Și nu există din partea niciunui spectator gândul de a te pune în locul actorului, de a încerca să-ți faci meseria – că de fapt e meseria ta – și de a vedea ce lipsă de interes e în public.

Sau, în anumite părți din public, de a vedea ecrane luminate și fețe luminate de ecranele telefonului. Ceea ce înseamnă că omul ăla care a plătit biletul, e adevărat, sau a primit o invitație, nu dă doi bani pe ce faci tu pe scenă, pe el îl interesează ce mai e nou, care e cursul valutar, cine a mai pus o poză cu pisica și așa mai departe.

Astea sunt chestii care te avariază pe tine, ca profesionist. Oana Pellea, țin minte când am și scris povestea asta, a trebuit să iasă din personaj de trei ori într-un spectacol despre Lena Constante. Un spectacol monolog, despre o figură tragică. Și de trei ori a trebuit să nu mai fie Lena Constante, să comute pe Oana Pellea și să spună: „Vă rog eu frumos să închideți telefoanele”. După care să redevină Lena Constante.

E cumplit de greu să faci așa ceva, este degradant. Și te simți desconsiderat, te simți prisoselnic, te întrebi dacă ai un rost pe lume în condițiile în care munca în care tu pui atâta pasiune este tratată atât de lejer de cei care totuși plătesc un bilet și vin ca să aibă de unde să plece.

Un motiv de optimism

– Există o parte bună și în asta. De exemplu, a crescut foarte, foarte mult numărul de spectatori la spectacolele de teatru, cel puțin în orașele mari. Nu spun că s-a întâmplat peste tot în țară. Și printre acești spectatori poate sunt unii mai la început decât alții. Sunt și lucruri care vă dau motive de optimism?
– Ăsta e un motiv de optimism, pentru că înainte ne plângeam că nu prea merge lumea la teatru. Acum ne plângem că nu mai sunt bilete. Și că, dacă vrei să vezi Club 27, zic și eu la nimereală, trebuie să-ți faci planuri pentru la iarnă, eventual.

Dar, sigur, înțeleg că ești pentru prima dată la teatru și nu știi că teatrul nu e una cu metroul, nu-i totuna cu troleibuzul și stai cu telefonul mobil. Dar la începutul piesei vine cineva, se aude o voce care te roagă să-ți închizi telefonul mobil. Anunțul ăla este tocmai pentru cei care vin pentru prima dată la teatru sau a doua oară. De fapt, cam pentru toată lumea, pentru că există oameni care nu se pot despărți de telefonul mobil pentru nimic în lume.

Nu știu, eu mă întreb dacă sexul domestic e tot cu telefonul mobil. Eu văd o scenă de genul ăsta, când soțul și soția fac amor și fiecare se uită și pe telefon în același timp, să vadă ce mai e nou, a mai apărut ceva, e vreo ofertă, se vinde vreo tigaie pe undeva la preț promoțional.

Țin minte că la Teatrul ACT, unde m-am dus destul de des, vocea care face această rugăminte este vocea lui Cătălin Ștefănescu. L-am recunoscut de la primele două cuvinte. Acolo e și un spațiu foarte mic, sunt 100 de locuri. Când scena este undeva între scaune, între locuri, și tu te uiți, ai contact vizual cu toți spectatorii, e foarte complicat să ai parte de așa ceva.

Dar da, partea bună, vestea bună este că lumea redescoperă teatrul și că, pe lângă teatrele importante, cele de care știe toată lumea, există un teatru independent care funcționează foarte bine și există o sumedenie de teatre cu spectacole memorabile, cu actori excepționali, premiați sau nu – asta deja nu mai contează –, dar actori care fac săli pline.

Că sălile alea înseamnă 300 de locuri sau 800 de locuri, iarăși, e secundar. Felul în care se raportează românii, cum ați spus, din orașele mari la spectacolele de teatru este absolut reconfortant. E una dintre bucurii.

Victoria în fața telefonului care vibrează în buzunar

– Ați adus în discuție dependența de tehnologie, de fapt. Practic, e foarte, foarte greu să reziști acestor algoritmi care îți captează toată atenția în orice moment. Acest telefon însoțește toate situațiile vieții noastre și a ajuns practic suzeta noastră mentală. Cum poți să reziști?
– E adevărat. Eu încerc să fac exerciții. Văd că îmi reușește în metrou: mai vibrează telefonul – e dat pe silent în permanență, dar mai vibrează din când în când – și îmi reprim curiozitatea să văd cine e. Că pot să fie niște prieteni de pe un grup care pun poze din concediu.

Poate să fie cineva care mă anunță că, sigur, am câștigat ceva ce nu se poate câștiga. Poate să fie o întrebare a unei cunoștințe.

Și în felul ăsta nici nu îmi fracturez lectura, că țin la fluiditatea ei, și am o mică victorie personală, o victorie așa, de etapă, împotriva tehnologiei, pe care uite că o dovedesc, reușind să mă țin departe de ea, deși ea e în buzunar. Mă țin departe de ea 25 de minute sau jumătate de oră. Dar știu că e foarte greu și îmi dau seama că aici e vorba de o înrobire, că de fapt asta este.

Și îmi aduc aminte că o cunoștință mi-a spus cu peste 20 de ani în urmă că telefonul mobil este o unealtă de slugă. Asta a fost exprimarea lui. Și mi s-a părut foarte straniu. Eu zic: „Cum adică unealtă de slugă? Ce-i aia?”. Mai ales acum 20 și ceva de ani, 25 de ani, era ceva să ai telefon mobil, n-avea toată lumea. Și omul zice: „Ăsta e pentru cei care vor să fie găsiți și pe care trebuie să-i găsești la orice oră din zi și din noapte. Eu nu vreau să fiu găsit, prin urmare eu nu-mi iau telefon mobil”.

Și vorbea un om bine instalat financiar, care putea să-și ia un magazin de telefoane mobile. Și acum, după ani și ani, îmi ziceam: să știi că omul avea dreptatea lui cu unealta de slugă. Mă rog, sigur, șarja, dar până la urmă n-ai ajuns la slugă, n-ai ajuns la sclavie, n-ai ajuns la o formă de dependență care frizează sclavia?

România, o țară cu o frumusețe netrucată

– Și pentru că ne apropiem de finalul discuției noastre, pe lângă toate lucrurile care s-au înrăutățit în ultimii 20 de ani, este și ceva ce vă place, ceva ce vi se pare că merge bine, o victorie a noastră ca societate? Aici, în România?
– Îmi plac foarte multe lucruri, România mi se pare o țară senzațională, și cu farmec, și cu surprize. Am zis că nu toate surprizele sunt plăcute, ok, dar e o țară cu o doză bună de frumusețe netrucată, necosmetizată. Nu e o țară hollywoodiană.

E o țară care are încă mult firesc, care se lasă descoperită în permanență. E o țară din care eu am declarat de 100 de ori că n-aș pleca nici în ruptul capului. Îmi mențin declarația.

Și e o țară care, în ciuda unora dintre oamenii care o populează, este un element de atracție nu doar pentru noi. Noi ne descoperim unii dintre noi, alții își descoperă țara după ce au descoperit străinătatea. Încep să fie tot mai mulți oameni care vin la noi atrași nu doar de pariuri turistice, atrași de oameni, atrași de cultura urbană, de cultura rurală, de istorie, de frumusețile naturale.

Mie societatea românească nu mi se pare minunată, are multe de îndreptat, dar România în ansamblu, cu toate bubele ei, este o iubită senzațională.