INTERVIU „Românii investesc în imobiliare, nu în acțiuni, pentru că au impresia că ceva material e mai sigur. În realitate, cărămida e vizibilă, dar prețul e invizibil”. Sfaturile unui manager de investiții 

La zilele orașului, în Bistrița, un copil de șase-șapte ani se îndreaptă hotărât spre un stand. Vrea o jucărie. Ca mulți băieți, e atras de armele de jucărie. Planul lui e simplu: ia pistolul de jucărie și pleacă. 

Părinții îl opresc. „Trebuie să-l cumpărăm”, îi spun. Copilul nu înțelege: ce înseamnă să cumperi? „Păi uite, cum mergem și plătim la magazin, la tot, așa plătim și pentru dorințele tale.” 

Copilul era Raul Putilean, astăzi Expansion Market Manager pentru România la platforma de investiții Finax, iar lecția de atunci, spune el astăzi, a fost prima întâlnire cu un concept pe care economiștii îl numesc cost de oportunitate. „Am înțeles că pentru orice vreau să iau trebuie să dau ceva la schimb.”, povestește Raul Putilean.

Relația noastră cu banii

Românii spun că n-au bani de investit, dar cheltuie sute de lei pe lună pe lucruri de care uită într-o oră, spune Raul Putilean despre paradoxurile din relația noastră cu banii. 

În timp ce riscăm sute de mii de euro pe un apartament, ne speriem de un fond de investiții tranzacționat la bursă – ETF în acronimul economic. Specialistul nu judecă, constată o mentalitate adânc înrădăcinată.

ETF e un fond care grupează deseori sute de alte companii. Când cumperi acțiuni la el, cumperi la toate companiile selectate. 

Cum a primit Raul Putilean a doua lecție: despre economie

A doua lecție primită de el a venit de acasă. La bunici, apoi la părinți, banii se puneau deoparte înainte de orice altă cheltuială. Regula pe care cărțile americane de finanțe personale o vând sub numele „pay yourself first” (plătește-te pe tine primul) era pentru el, pur și simplu normalitatea: „De fiecare dată când intrau bani în casă, se punea deoparte o anumită sumă, înainte de a merge să cheltuiești.”

Astăzi, Putilean conduce dezvoltarea în România a Finax, o platformă care construiește automat portofolii din ETF-uri și care operează în șase țări europene. Iar din poziția asta, el afirmă că vede, zi de zi, cât de departe am ajuns noi, românii, de lecția bunicilor.

Vezi aici discuția cu Raul Putilean:

Investiția nu e condiționată de „o sumă mare”

Putilean spune că există mai multe mituri false. De pildă, convingerea că ai nevoie de foarte mulți bani ca să începi să investești – „lucru care nu e adevărat”, susține el. 

Pe de altă parte, ușurința cu care banii se scurg pe lucruri mărunte: cafele, snack-uri, cheltuieli pe care nu le vezi, nu le aduni în minte, dar care afectează bugetul. La final de lună, oricine „ar putea să găsească cu ușurință 100–200 de lei” cheltuiți pe lucruri al căror efect dispare după o oră, crede specialistul în finanțe.

Exemplul cafelei care ajunge la 600 de lei pe lună

Putilean nu spune să devenim asceți. „Aici nu e vorba de refuzat micile tale plăceri. Ci să conștientizezi cât de necesare îți sunt”. Problema e contradicția: de-a lungul carierei a auzit des că „noi suntem săraci ca români și nu avem bani de investiții”, de la aceiași oameni care, în anumite situații, cheltuie pe micile plăceri mai mult decât alți europeni.

Exemplul lui e cafeaua. În Italia sau Spania, espresso-ul de dimineață de la barul din colț e un ritual, dar și prețul e pe măsura ritualului. 

În România, o cafea dintr-un lanț mare costă astăzi 20–30 de lei. Luată de câteva ori pe săptămână, devine o linie de buget de 600 de lei pe lună. „Și pe urmă venim pe partea cealaltă și ne plângem că nu avem bani de economisit sau investit.”

Momentul perfect care nu vine niciodată

Întrebat care e mitul pe care îl aude cel mai des, Putilean spune: dorința de a prinde momentul perfect ca să intri pe bursă. 

Toți vrem să intrăm când piața e jos, și să vindem când e sus. Asta a auzit „foarte des, în special în ultimii cinci ani, de la toată lumea”.

Poate fi anticipat momentul în care e jos sau cel în care e sus? „Sincer, nu”, spune Putilean. Datele INS, prognozele băncilor și ale Băncii Naționale, raportările companiilor listate pot schița traiectoria probabilă a unei economii. 

Dar nimeni nu poate prezice următorul pas al pieței. Și aproape în fiecare an a existat cel puțin un eveniment economic la care nimeni nu se aștepta și care a mișcat piețele.

Investiția, ca un antrenament de alergat

Analogia specialistului se referă la alergarea sportivă: dacă toată lumea ar aștepta să poată alerga un maraton înainte să iasă din casă, n-ar mai fi alergători pe stradă. Începi cu o pereche de adidași și un kilometru. Apoi doi, apoi cinci kilometri „Și poate – și aici e doar un poate – la un moment dat ajungi să alergi un maraton.”

Ce faci, totuși, când ai intrat și piața scade? Putilean ține să precizeze că nu e o recomandare, dar istoria sugerează păstrarea sumei inițiale și așteptarea revenirii: de cele mai multe ori, piețele își recuperează nivelul și apoi îl depășesc. Iar el personal ar merge și mai departe – ar cumpăra.

Raționamentul e o inversare pe care oricine o vede în viața de zi cu zi. Când un magazin afișează –10% sau –20% de sărbători, intrăm și cumpărăm, uneori lucruri de care nici nu avem nevoie. Când bursa afișează aceeași reducere, fugim. „Mergem și cumpărăm de fiecare dată când activele sunt scumpe. Iar când vedem posibila scădere, în loc să o vedem ca pe o reducere, ne panicăm și vindem în pierdere.”

Costul de a sta pe margine

De aici vine răspunsul lui la întrebarea despre cea mai costisitoare greșeală a investitorului român. Nu o investiție proastă, ci amânarea. Mitul momentului perfect, senzația că nu știi destul, că nu ești pregătit, toate împing decizia de intrare în piață mai încolo. Iar pe termen lung, amânarea costă mai mult decât intrarea.

Își amintește începutul războiului din Ucraina, în 2022: „Extrem de mulți clienți începeau să scoată bani. Dar nimeni, absolut nimeni, nu venea să zică: uite ce moment bun să intri în piață.” Cine stă pe margine ajunge, inevitabil, să spună „ce bine era dacă intram atunci”.

18 miliarde de lei pierduți de români din cauza inflației 

Alternativa pe care o aleg mulți – banii ținuți „în siguranță” – are și ea un preț, doar că mai greu de văzut. Finax a estimat la un moment dat că românii au pierdut aproximativ 18 miliarde de lei din puterea de cumpărare într-un singur an. Calculul, explică Putilean, a fost simplu: masa monetară din depozite și lichidități, o dobândă bancară medie de circa 7% în acel an, o inflație de aproximativ 10%, iar diferența de trei puncte procentuale aplicată la total.

Depozitul, dulapul modern

De ce nu fac românii cu depozite pasul spre investiții? Răspunsul lui Putilean e un singur cuvânt: familiaritatea. Obișnuința. Care ne caracterizează pe toți.

Generații întregi ți-au văzut părinții, familia, punând bani „sub saltea”. Depozitul bancar este, în formularea lui, „echivalentul dulapului modern” – cel mai familiar loc, oferit de o instituție financiară, unde banii stau în siguranță, fără bătaie de cap, și par să producă ceva.

Aceeași nevoie de siguranță explică și întrebarea pe care o primește cel mai des de la investitorii aflați la început: „E sigură investiția mea?” Putilean o găsește aproape amuzantă. „Nimic nu e sigur”, spune Putilean. 

Mitul siguranței imposibil de atins

Trăim, spune el, într-un miraj al siguranței – a locului de muncă, a afacerii, a vieții de zi cu zi. Și tocmai pe piața de capital, care vine prin definiție cu volatilitate, cerem certitudinea pe care n-o găsim nicăieri altundeva.

Răspunsul lui l-a împrumutat, cu ani în urmă, de la un trainer din asigurări, care i-a pus o întrebare simplă: „Cât de sigur ești că azi nu faci accident?” Nimeni nu poate răspunde. Randamentele trecute nu garantează randamente viitoare, admite Putilean, dar trecutul e singurul lucru la care ne putem uita: „Dacă economia funcționează cum a funcționat în ultimii 100 de ani, cam aia e singura siguranță pe care ne-o putem oferi.”

Paradoxul cărămizii care se vede

Imobiliarele nu fac excepție. Și aici apar miturile. Poate cel mai fin paradox din discuție privește apartamentele. Același român care se teme de acțiuni pune fără ezitare sute de mii de euro într-o locuință. De ce? „Pentru că vezi cărămida.” Riscul e mai mic, credem noi, atunci când investim în ceva material. 

Un client i-a explicat odată: „În apartamentul ăsta eu pot să stau indiferent de ce se întâmplă. Acțiunile alea de care îmi povesteai nu le văd. Văd doar prețuri fluctuând.”

Putilean sesizează aici o chestiune de transparență, dar inversă față de cum o percepem. La apartament vezi activul, dar nu vezi prețul și nici lichiditatea. La acțiuni nu vezi activul, dar vezi prețul în fiecare secundă. 

Dacă proprietarii ar vedea zilnic cotația locuinței – azi 100.000, mâine 105.000, poimâine 85.000 – „e posibil să vedem mai multe vânzări”, din oportunism, dar și din frică. Riscul imobiliar nu e mai mic. E doar invizibil. Cărămida e vizibilă, dar prețul e invizibil. 

Salariul nu e avere. Averea e suma pe care o pui să lucreze pentru tine

Marea iluzie financiară a clasei de mijloc, spune Putilean, e că un salariu mai mare înseamnă o avere mai mare. Salariul e doar un flux de numerar. Averea e suma pe care o pui să lucreze pentru tine.

Capcana are un nume: inflația stilului de viață. Venitul crește, iar odată cu el, automat, casa, mașina, locurile în care ieși se schimă. Investițiile rămân pe loc. Nu e greșit să te răsplătești, insistă el – „e foarte bine să faci asta” – dar dacă doar îți îmbunătățești constant stilul de viață, „o să ajungi că, indiferent de suma pe care o câștigi lună de lună, niciodată nu o să ai suficient”.

Pe parcursul discuției cu HotNews, Putilean recunoaște că nici el nu a fost imun la greșeli. În 2020–2021, în plină euforie cripto, a pus o sumă într-un instrument din zona blockchain fără să știe exact ce cumpără. Proiectul s-a dovedit a fi un eșec. Pentru că era deja un investitor recurent în fonduri și acțiuni, iar suma era una pe care și-o asumase că o poate pierde, a închis capitolul și a mers mai departe. 

Ce a învățat

Lecția a devenit regulă: „Dacă cineva nu poate să-ți explice instrumentul financiar în mai puțin de un minut, înseamnă că e prea complex pentru tine ca să începi să investești.”

L-am rugat să explice ce înseamnă un ETF.

A făcut-o prima dată cu fraza atribuită fondatorului Vanguard, John Bogle: nu căuta acul în carul cu fân – cumpără tot carul. Cum găsești cea mai bună acțiune de pe o piață? Greu. Atunci cumperi toată piața. 

A doua oară, cu un coș de fructe: nu cumperi doar banane, sperând că nu-ți fac rău, ci o salată de fructe. Se poate strica un fruct și acolo, dar impactul nu se compară cu cel al unui kilogram întreg stricat. Într-un ETF cu sute sau mii de poziții, o singură acțiune nu duce portofoliul în jos, iar anii în care o industrie merge prost sunt compensați de alta care merge bine.

Marele deficit de educație

Dacă ar putea schimba un singur lucru, Putilean ar schimba educația. Cea mai bună investiție a lui, spune, a fost în propria formare; cea mai recentă e un program de Executive MBA. Pentru români, în schimb, educația rămâne „ultima la care se apelează”.

Punctul sensibil al discuției a fost întrebarea incomodă: băncile au cheltuit milioane de euro pe programe de educație financiară, iar nivelul de cunoștințe a rămas scăzut. De ce? 

De ce numărul sălilor de fitness a crescut în ultimii 20 de ani, dar numărul românilor care fac sport nu s-a dublat 

Putilean răspunde cu o altă statistică intuitivă: numărul sălilor de fitness a crescut în ultimii 20 de ani, dar numărul românilor care fac sport nu s-a dublat. Programele de educație financiară ajung la cei care vor deja să învețe. Ceilalți nu vin la seminar și nu deschid cartea.

Soluția lui: începutul trebuie mutat mult mai devreme, pe la cinci-șase ani – cam vârsta la care el însuși a stat în fața standului din Bistrița. 

„Să încerci să înveți o persoană la 30 de ani să-și schimbe obiceiurile financiare e mult mai greu decât să-l iei pe copil la cinci-șase ani și el să-și construiască acea identitate financiară de-a lungul vieții.” 

Vede tot mai mulți părinți care le vorbesc copiilor despre bani, dar recunoaște că asta se întâmplă „probabil în unele din bulele noastre”, nu și în mediul rural sau în regiunile rămase în urmă.

150 de lei din 3.000

Ce îl îngrijorează cel mai mult este lipsa unui buget. Majoritatea românilor funcționează fără unul, nu își urmăresc cheltuielile și, în consecință, nu au un fond de urgență. Obiecția clasică – „n-am din ce” – o înțelege, dar o contrazice cu aritmetică: 5% din venit nu îți schimbă viața. Dintr-un salariu de 3.000 de lei, înseamnă 150 de lei. „Dacă din 3.000 de lei nu ai capacitatea să pui deoparte 150 de lei lună de lună, problema nu mai e la cei 150 de lei.” Problema e la micile cheltuieli invizibile de la începutul discuției.

Soluția e aceeași regulă de la bunici: în ziua salariului, sau cel târziu la două-trei zile după, banii pentru investiții se pun deoparte primii. Restul lunii se trăiește cu ce rămâne.

Fostul bloc sovietic, spune el, nu își schimbă reflexele financiare în 30 de ani

Cine investește astăzi pe platforma pe care expertul o reprezintă? Clienți de la 18–19 ani până la 50–55, dar cei mai mulți sunt din Generația X, oameni între 40 și 55 de ani, în anii lor cei mai productivi, care au construit ceva, dar își dau seama că nu au construit suficient pentru pensie sau pentru momentul în care vor să iasă din afacere. Tinerii, în schimb, au înțeles un lucru pe care părinții lor nu l-au înțeles: bursa nu mai e un loc exotic, rezervat profesioniștilor sau „jucătorilor”.

Comparația cu celelalte piețe pe care operează Finax, majoritatea în Europa de Est, nu scoate la iveală mari diferențe de mentalitate. Fostul bloc sovietic, spune el, nu își schimbă reflexele financiare în 30 de ani.

Cum va fi peste 10 ani

Și totuși, întrebat cum îl vede pe investitorul român peste zece ani, răspunde în patru cuvinte: „Mai relaxat și mai bogat.” Argumentul lui e maturizarea pe care a văzut-o deja în ultimul deceniu: tot mai mulți înțeleg că un șoc economic nu e o obligație de a-ți scoate banii, ci, eventual, o ocazie de a continua să investești recurent. 

Dacă traiectoria se păstrează, crede el, întrebarea investitorului român se va muta de la „cum fac să investesc?” la „cum fac să optimizez?”.

E, în fond, aceeași lecție de la standul din Bistrița, doar extinsă pe câteva decenii: orice îți dorești costă ceva. Iar uneori cel mai scump preț e cel plătit pentru că ai stat pe loc.