INTERVIU Un cunoscut istoric francez avertizează în privința unei „adicții care depășește omul”: „Voi, care vă prezentaţi drept oameni liberi, nu sunteţi liberi!”
Thierry Wolton, care şi-a petrecut viaţa studiind totalitarismele secolului XX, spune că una dintre cele mai eficiente forme de supunere nu mai are nevoie de frică. Ajunge să fie utilă, plăcută şi mereu la îndemână. „Aveţi impresia că sunteţi liber, dar sunteţi ca pe o autostradă pe care puteţi face ce vreţi, dar de pe care nu puteţi ieşi”, afirmă istoricul francez într-un interviu pentru publicul HotNews.
„Sunteţi deja prizonierul lui”, spune Thierry Wolton şi arată spre telefonul care înregistrează dialogul.
„Noi suntem atât de mulţumiţi de dispozitivele pe care le folosim că uităm că ele sunt şi instrumente de supraveghere”, afirmă istoricul francez, care menționează China drept „cel mai bun exemplu” de supraveghere a populației cu ajutorul tehnologiei.
El consideră că acest model poate fi replicat şi aici, în Europa: „Orice stat, chiar şi un stat democratic, e tentat să folosească tehnologia în acest fel”.
Thierry Wolton este unul dintre cei mai cunoscuţi istorici ai totalitarismelor. A scris despre comunism, KGB, propagandă şi frică. Cea mai recentă carte a sa, „Lumea noastră orwelliană”, vorbeşte însă despre lumea de astăzi. Wolton duce mai departe, de fapt, tema care l-a făcut cunoscut ca istoric: modul în care oamenii acceptă mecanismele propriei supuneri. El descrie o lume care seamănă cu cea imaginată de George Orwell, în volumul „1984”: cu imperii rivale, războaie purtate prin interpuşi, state care-şi supraveghează cetăţenii şi oameni care preferă să renunţe voluntar la propria libertate.
Trăim în cea mai supravegheată epocă din istorie, consideră istoricul, scriitorul și jurnalistul francez. Telefonul ne poate localiza, camerele de pe stradă pot înregistra mai mult decât traficul, cookie-urile ne urmăresc alegerile, algoritmii reţelelor sociale decid ce oameni, produse şi idei ajung mai repede în faţa noastră. Iar asta e, de fapt, o formă de totalitarism, spune Wolton.
E vreo diferenţă între lumea descrisă în acest fel şi totalitarismele secolului XX? Diferenţa e că, de data aceasta, oamenii nu par revoltaţi, ci mulţumiţi: îşi cumpărăm singuri tehnologia care îi supraveghează, o ţin aproape toată ziua şi o apără ca pe o dovadă de libertate, consideră el.
„Suntem atât de mulţumiţi de dispozitivele pe care le folosim că uităm că ele sunt şi instrumente de supraveghere”
Oameni folosind telefoanele mobile. Foto: Piotr Opoka / Shutterstock.com
HotNews: Domnule Wolton, sunteţi sceptic atunci când vedeţi că acceptăm voluntar în vieţile noastre tehnologia sub forma reţelelor sociale, a aplicaţiilor de tot felul. În volumul „Lumea noastră orwelliană”, le vedeţi mai ales ca pe nişte instrumente de supraveghere. De ce? Thierry Wolton: Cartea mea nu se limitează la descrierea lumii orwelliene a supravegherii, ci încearcă să aibă o amploare mai mare. Urmăresc raţionamentul lui Orwell, în general, şi descriu o lume care seamănă lumii lui. O lume în care există imperii: America, Rusia, China. O lume aflată în război. Și, după cum spune Orwell, imperiile nu se războiesc unele cu altele, ci prin interpuşi precum Ucraina, Iran. O lume în care suntem cel mai bine supravegheaţi din toată istoria noastră.
Aparatele precum telefonul care înregistrează acest dialog sunt aparate de supraveghere, cu toate că permit cunoaşterea, comunicarea. Cu ajutorul telefonului dumneavoastră, se poate afla oricând unde sunteţi. Dacă e cineva interesat, desigur. Apoi, pe toate străzile sunt camere de supraveghere. Acelea nu supraveghează doar traficul, ci pot înregistra pe oricine. Sunt tehnologii de supraveghere.
Noi suntem atât de mulţumiţi de dispozitivele pe care le folosim că uităm că ele sunt şi instrumente de supraveghere. De fapt, nu că uităm. Mai degrabă nu vrem să ştim. Oamenilor nu le pasă. Nu le pasă dacă autorităţile pot afla, de pildă, că dumneavoastră sunteţi în această cafenea. Dar ele nu doar că ştiu unde vă aflaţi, ci pot afla ce şi cui spuneţi. China e cel mai bun exemplu din acest punct de vedere: a introdus un sistem care permite supravegherea totală a populaţiei!
Iar eu cred că modelul poate fi replicat şi aici, în Europa. Nu păreţi să fiţi de acord, dar eu ştiu că e adevărat. Pentru că orice autoritate are acum capaciatea să facă asta.
Orice stat, chiar şi un stat democratic, e tentat să folosească tehnologia în acest fel. Or, asta e o formă de totalitarism. Iar populaţia va accepta toate aceste mijloace de supraveghere, pentru că oamenii preferă siguranţa, securitatea, în loc de libertate. Eu prefer libertatea.
„Poate deveni o închisoare”
– Dar de ce nu aş avea, de fapt, o libertate în plus cu acest telefon? Până la urmă, este un mijloc nu doar de comunicare, ci şi de cunoaştere. Îl folosesc ca pe un instrument şi am mai multe câştiguri decât dacă nu aş avea un telefon digital. – Instrumentul, în sine, e neutru. Depinde de cum îl folosiţi. Eu sunt conştient că vă aduce servicii considerabile, dar sunt conştient şi de faptul că, folosit de o autoritate răuvoitoare, poate deveni un mijloc de a supraveghea şi de a controla oamenii. Poate deveni o închisoare.
Stăpânul acestor tehnologii este algoritmul. Algoritmul lucrează singur, e cel care vă pune în relaţie cu oricine vreţi să fiţi în relaţie. Vă îndrumă să alegeţi lucruri. Şi dumneavoastră le alegeţi pentru că vă plac.
Dar algoritmul are şi capacitatea să anticipeze: cum veţi alege, ce gusturi aveţi. De pildă, după ce aţi căutat o pereche de pantofi, algoritmul o să vă sugereze mai multe modele. Dacă vă interesează călătoriile, o să vă trimită informaţii despre călătorii. Numai că nu o să puteţi şti niciodată ce se întâmplă între momentul în care căutaţi o pereche de pantofi sau un concediu şi momentul în care primiţi variantele de pantofi sau de concedii. Ei bine, într-o milionime de secundă, algoritmul selectează în primul rând comercianţii care au plătit să fie scoşi în faţă. E doar o formă de a vă influenţa alegerea.
„Sunteţi prizonierul epocii în care trăiţi”
– Dar la fel de bine poate să nu o influenţeze. Nu credeţi că avem autonomia, discernământul de a lua decizii chiar cu un astfel de algorism insidios? – Soluţia e să nu ai un telefon mobil inteligent. Eu nu am. Sunt un om liber. Mai mult decât dumneavoastră. Nici nu ne putem compara! Voi, care vă prezentaţi drept oameni liberi, nu sunteţi liberi! Asta e o adicţie totală, nici nu vă daţi seama!
Mă uit la oamenii care merg pe stradă şi care privesc nu în faţă, ci în telefon. Credeţi că asta e libertate? Eu cred că e contrariul libertatăţii. Este o închisoare!
– Poate e o închisoare deschisă, din care poţi să ieşi, dacă îţi exersezi autonomia… – Credeţi? Încercaţi să trăiţi fără acest telefon! N-o să reuşiţi! Deja nu se mai poate, sunteţi atât de obişnuit cu aparatul acesta, încât aţi fi de-a dreptul nefericit fără el. Sunteţi deja prizonierul lui, orice aţi crede. Dacă v-aş lua acum telefonul, aţi fi deprimat! Sunteţi, de fapt, prizonierul epocii în care trăiţi! Dar nu sunteţi singurul, sunteţi ca 99,99% din populaţie.
În ţările comuniste, chiar dacă oamenii nu aveau ce cumpăra din magazine, chiar dacă ştiau că sunt supravegheaţi, exista totuşi un avantaj important: statul asigura securitatea. Pe lângă asta, îi şi îndruma pe oameni în viaţa de zi cu zi. Deci, garanta un soi de securitate socială, economică şi politică. Or, oamenii adoră asta! Preferă ca alţii să aleagă în locul lor. Trebuie să le dai doar impresia că au libertate – şi vă arăt din nou telefonul. Eu prefer libertatea adevărată.
„O adicţie care depăşeşte omul”
– Ce credeţi că ar trebui să văd mai clar ca să fim de acord? – Vă dau un exemplu. Eu nu am smartphone, dar am un computer la care lucrez. Intru pe multe site-uri pentru pantofi, pentru călătorii, pentru informaţii. Pe cele mai multe site-uri, sunt întrebat dacă sunt de acord să accept cookie-urile sau să le filtrez. Ei bine, dacă nu am opţiunea de a refuza cookies, nu mai intru pe site-ul acela. Îl închid. Asta e libertatea mea. Cookies influenţează felul în care eu văd publicitatea. Şi nu vreau ca aceaste cookies să-mi acopere alegerile.
– Sunt mai puternice cookie-urile acestea decât discernământul nostru? – Sigur că da. Pentru că discernământul nostru trebuie să vină pe un fundament de libertate. Dumneavoastră spuneţi că suntem liberi, dar nu vă daţi seama că sunteţi dependent de aceste aparate. Vă depăşeşte această dependenţă! E o adicţie care depăşeşte omul, în general.
Eu sunt în exteriorul acestui fenomen şi sunt îngrozit de caracterul de adicţie. Care poate începe de la 3 ani, dar se poate manifesta până la bătrâneţe. În metrou, la Paris, din 10 persoane 7 stau pe telefon. Când te plimbi într-un loc cu mulţi turişti, poţi observa că oamenii nici nu se mai uită la ce e în jurul lor, ci la telefon.
– La metrou, oamenii se mai şi plictisesc. Aşa că se mai uită la telefon. Nu sunteţi prea riguros? – Eu pot să nu mă plictisesc când merg cu metroul. Vreau să mă fac bine înţeles: eu înţeleg că tehnologia a permis considerabile evoluţii ale cunoaşterii. Nu neg asta. Umanitatea a făcut un mare salt.
Dar dumneavoastră susţineţi că sunteţi liber în relaţie cu telefonul pe care-l aveţi. Or, asta nu e adevărat. De pildă, algoritmul e cel care vă pune în relaţie, pe reţelele sociale, cu cei care sunt de acord cu dumneavoastră. Nu dumneavoastră îi alegeţi, ci algoritmul. Aveţi impresia că sunteţi liber, dar sunteţi ca pe o autostradă pe care puteţi face ce vreţi, dar de pe care nu puteţi ieşi. Din acest punct de vedere, telefonul dumneavoastră e un aparat diabolic.
