INTERVIU Un scriitor despre paradoxul pierderii: „Atunci când te gândești la o persoană pe care ai pierdut-o, ești trist. Dar, în timp, ajungi să te gândești la ea și să zâmbești”

Într-unul dintre cele mai dificile momente din viața lui, jurnalistul și scriitorul de non-ficțiune Chris Jones a primit de la psihoterapeutul său următorul sfat: să meargă pe marginea șoselei și să adune gunoiul pe care îl întâlnea în cale. „La început, mă supăram că există gunoi: de ce aruncă oamenii gunoaie din mașini? Dar apoi am simțit: «ei bine, cel puțin eu fac ceva în privința asta»”, a povestit Chris Jones într-un interviu pentru publicul HotNews.

• „Speranța nu este un sentiment pasiv. Este ca și cum decizi să faci ceva și apoi acționezi pe baza acelei speranțe pentru a o transforma în ceva mai apropiat de credință. Acel sentiment se construiește de la sine. Este ca un uragan, care începe să devină din ce în ce mai puternic”. 
• „Putem folosi rachetele pentru a trage un focos în apartamentul cuiva sau putem folosi rachetele pentru a duce oameni pe Lună sau un satelit în spațiul îndepărtat. Racheta este tot rachetă, noi doar facem alegerea cum să o folosim. Suntem capabili de lucruri incredibile. Trebuie doar să decidem că o vom face”.
• Despre Inteligența Artificială, Chris Jones spune că este ca rachetele: „Dacă oamenii o folosesc corect, e de bine, iar dacă oamenii aleg să o folosească din motive rele, pot vedea că e de rău. Și nu cred că va înlocui vreodată acel ultim 10% de element uman pe care îl obții dintr-o poveste”. 

„În timp ce mă gândeam la mama mea, care murise, mi-am dat seama că întreaga ei viață s-a bazat pe speranță”

Chris Jones este dublu laureat al National Magazine Awards pentru feature writing, fiind premiat pentru „The Things That Carried Him”, o poveste despre repatrierea trupului unui soldat din Irak, și pentru „Home”, material care a stat la baza cărții sale de non-ficțiune Out of Orbit, ambele apărute în Esquire. A scris pentru The Atlantic, The New York Times Magazine, WIRED, The Wall Street Journal Magazine și ESPN. Următoarea sa carte, „Legs Hearts Minds: Loss and Its Remedies”, care explorează puterea vindecătoare a fotbalului, va fi publicată la editura Penguin Random House în iunie 2026. De asemenea, a fost scenarist și producător pentru serialul Netflix „Away”, cu Hilary Swank în rolul principal. Născut la Londra, locuiește în prezent în Port Hope, Canada.

L-am întâlnit pe Chris Jones la conferința The Power of Storytelling.

– Numele ediției de anul acesta a The Power of Storytelling a venit de la o afirmație pe care ați făcut-o în ediția precedentă: „Speranța este o alegere”. Aș vrea să discutăm puțin despre cum ați ajuns la această concluzie? Și cum poate cineva care a atins pragul de jos să se ridice cu ajutorul unor lucruri mărunte?
– Am ajuns la această concluzie trecând printr-o perioadă foarte grea, când mama mea a murit. S-a îmbolnăvit de cancer, iar apoi a suferit un accident vascular cerebral. Eram foarte apropiat de ea, iar când te afli în mijlocul doliului sau al oricărei forme de pierdere, poate fi foarte greu să crezi că lucrurile se vor îmbunătăți. Oamenii îți vor spune tot timpul, când ești în mijlocul unei astfel de situații, „O să fie mai bine”, dar tu nu îi crezi.

Însă, în timp ce mă gândeam la mama mea, am realizat că întreaga ei viață s-a bazat pe speranță. Provenea dintr-un mediu foarte dur din nordul Angliei, nu prea avea perspective pentru o viață diferită. Oamenii din jurul ei, în general, nu ajungeau să trăiască o altfel de viață, dar ea s-a autopropulsat, prin voință, într-o altă existență. A mers la universitate. A emigrat în Canada. A făcut o mulțime de alegeri deliberate pentru a trăi altfel decât probabil i-ar fi fost sortit.

În acest proces, doliul și dorul de ea m-au făcut să mă gândesc la cine a fost. Și una dintre frazele despre doliu pe care le-am auzit la acea vreme – Joe Biden vorbea despre asta – spunea că, la început, atunci când te gândești la o persoană pe care ai pierdut-o, ești trist. Dar, în timp, ajungi să te gândești la ea și să zâmbești. Și chiar este adevărat.

Iar unul dintre lucrurile care m-au făcut să zâmbesc în legătură cu mama a fost gândul despre cât de măreață a fost viața pe care a trăit-o, deși poate că ea nu fusese destinată unei astfel de vieți. Ea a ales-o și a ales să spere, deși venea dintr-un loc foarte dificil. Astfel, gândul la ea, amintirile mele cu ea m-au inspirat să gândesc la fel. Și, într-un mod frumos, asta m-a ajutat să trec peste suferință, pentru că am decis să încep să fiu mai plin de speranță și mai optimist în privința lucrurilor.

Acum, eu am fost mereu o persoană destul de optimistă și cred că unii oameni sunt mai capabili să se simtă așa decât alții. Nu știu de ce, dar pentru mine nu a fost atât de greu să gândesc astfel.

„Terapeutul meu mi-a sugerat să încep să adun gunoiul de pe stradă”/ „Era ceva foarte tangibil, puteam vedea că am făcut ceva bun”

În ceea ce privește modul în care poți începe să te simți așa: Mikhael Simmonds a ținut un discurs (n.r. La The Power of Storytelling) în care a spus că speranța este activă, lucru pe care îl cred și eu. Nu este un sentiment pasiv. Este ca și cum decizi să faci ceva și apoi acționezi pe baza acelei speranțe pentru a o transforma în ceva mai apropiat de credință.

Pentru mine a fost un lucru foarte ciudat. Înainte ca mama să moară, treceam prin niște momente grele în viață și făceam terapie, iar terapeutul meu mi-a sugerat să încep să adun gunoiul de pe stradă. Mi-am luat un fel de clește pentru gunoi, un băț cu un fel de mână la capăt și am început să fac plimbări lungi și să adun gunoiul de pe marginea drumului. Poate părea ciudat, dar eram afară, făceam mișcare, era ceva foarte tangibil, puteam vedea că am făcut ceva bun.

La început, mă supăram că există gunoi: de ce aruncă oamenii gunoaie din mașini? Dar apoi am simțit: „ei bine, cel puțin eu fac ceva în privința asta”. Și ascultându-l pe Mikhal (n.r. jurnalistul Mikhael Simmonds, unul dintre invitații ediției din 2026 a conferinței The Power of Storytelling), mi-am spus: „uau, exact așa am făcut eu alegerea de a avea speranță”. Am început să acționez pe baza acelei speranțe, gândindu-mă că pot face o mică bucată de pământ un pic mai bună decât era.

Iar apoi acel sentiment se construiește de la sine. Este ca un uragan, care începe să devină din ce în ce mai puternic. Nu sunt atât de naiv încât să cred că nu voi mai avea niciodată momente grele în viață. Dar cred că acum sunt mai bine pregătit să trec prin ele decât eram înainte, deoarece am încorporat această atitudine că lucrurile se vor îmbunătăți. Știu că lucrurile se vor îmbunătăți.

Cum l-a salvat o mică echipă de fotbal

– Ce rol a jucat fotbalul în procesul terapeutic?
– Ei bine, fotbalul a jucat un rol foarte mare. A fost o altă modalitate prin care am fost conectat cu mama mea. Nu vreau să sune a stereotip, dar mulți băieți preiau pasiunea pentru sport de la tații lor. Eu am moștenit dragostea pentru fotbal de la mama mea. A crescut aproape de o localitate numită Burnley, care are o echipă de fotbal, iar aceasta a fost echipa familiei noastre pentru foarte mult timp.

Pentru mine, fotbalul nu era despre a ține cu cineva anume. Iubeam cu adevărat jocul, jucam și mă uitam tot timpul, dar mai degrabă în felul în care oamenii s-ar uita la operă, sau la picturi. Pur și simplu îmi plăcea să privesc. Nu făceam galerie pentru nimeni și nu eram atașat în mod deosebit de Burnley. Burnley nu erau foarte buni și erau departe. Noi emigraserăm în Canada și, mai ales înainte de internet, era foarte greu să-i urmărești, nu apăreau în ziarele canadiene.

Dar când am pierdut-o pe mama, am început să văd în fotbal o cale de a mă conecta cu ea, în mai multe moduri. Burnley este o echipă cotată cu șanse mici. Pierde mai des decât câștigă, dar oamenii tot apar la meciuri, sperând că va învinge. Iar acea speranță a celui cu șanse mici m-a ajutat în călătoria mea de a deveni mai plin de speranță. Acum mă uit la Burnley tot timpul, pentru că este un alt lucru care îmi amintește de mama.

Așadar, o vreme, când eram foarte deprimat și la pământ, fotbalul a fost ca o distragere. Era o cale de a uita timp de 90 de minute. „O să mă gândesc la asta în schimb”. Acum, când mă uit la fotbal, mai ales când mă uit la Burnley, simt că este o șansă pentru mine de a-mi aminti. Acum nu mai folosesc fotbalul ca să uit. Îl folosesc ca pe o modalitate de a mă simți aproape de mama. Deci m-a ajutat în tot felul de moduri. Fotbalul a fost prezent în toată viața mea, s-a schimbat doar felul în care l-am privit. Și asta tot dintr-o alegere – am decis să extrag altceva din el față de ceea ce extrăgeam înainte.

„În epoca rețelelor sociale, poți crede că toți ceilalți se distrează mai bine decât tine”

– Ați documentat drumul dumneavoastră, le-ați vorbit și altora despre el. Care a fost reacția oamenilor când le-ați povestit despre dificultățile prin care ați trecut în viață?
– În epoca rețelelor sociale, poți crede că toți ceilalți se distrează mai bine decât tine. Adevărul este că toată lumea se luptă cu ceva și nu cred că vorbim suficient despre asta. Cred că oamenilor le este teamă să admită când se chinuie. Cred că nu vor să îi facă pe ceilalți să se simtă inconfortabil, vorbind despre faptul că suferă.

Există un panel de fotbal în Statele Unite. Marele jucător francez Thierry Henry face parte din acest panel și spunea de curând că durerea este ceva cu care poți relaționa; că nu ne simțim conectați cu Cristiano Ronaldo decât atunci când este accidentat. Atunci înțelegem, înțelegem cum e să nu poți face lucrul pe care vrei să-l faci.

Așa că am încercat întotdeauna să fiu destul de deschis în a vorbi despre aceste lucruri. La conferința The Power of Storytelling de anul trecut, am vorbit despre călătoria mea: eram în mijlocul scrierii unei cărți pe care mă chinuiam din răsputeri să o termin și, în mod egoist, faptul că am vorbit despre asta m-a ajutat foarte mult. Pur și simplu, am spus povestea, iar asta mi-a clarificat-o în propria minte. Reacția publicului de aici a fost atât de caldă și de blândă, încât m-a făcut mai curajos decât fusesem până atunci.

Așadar, speram să ajut oamenii cu discursul meu de anul trecut, dar, de fapt, m-am ajutat pe mine foarte mult. Drept urmare, am scris acum o carte care va apărea în iunie despre toată această experiență și sper să ajute oamenii. Iar România joacă un rol important în carte. Apare acolo și vom vedea care va fi reacția. Dar sper ca reacția să fie asemănătoare cu cea a publicului de anul trecut, care a fost foarte binevoitoare.

Și cred că asta se datorează faptului că oamenii știu cum se simte asta. Nu văd o valoare prea mare în a asculta oameni care vorbesc despre cât de grozavi sunt ei sau despre cât de uimitoare este viața lor. „Ok, bravo ție!”. Dar când spui: „Omule, am trecut prin niște momente grele, iar dacă și tu treci prin momente grele, e în regulă să vorbești despre asta, de fapt, e mai bine să vorbești despre asta și lucrurile se vor îmbunătăți”, cred că aceasta este o experiență cu care majoritatea oamenilor pot rezona mult mai mult.

„Am învățat, iar și iar, că majoritatea oamenilor sunt buni”

-Ați petrecut ani de zile documentând povești umane profunde. Ce ați învățat despre oameni în experiența dumneavoastră de jurnalist?
– Ei bine, cred că de aici îmi provine optimismul. Gloria Dickie spunea că majoritatea prietenilor ei jurnaliști sunt cinici. Și înțeleg ce vrea să spună, pentru că toți scriem despre lucruri dificile, dar eu am întâlnit atât de mulți oameni extraordinari.

De exemplu, când mă întrebați ce am învățat… Am învățat că oamenii pot face lucruri incredibile, lucruri superbe. Și cred că, uneori, nu știu dacă e din cauza modului în care este construită lumea sau a modului în care suntem noi construiți, cred că uneori ne concentrăm pe lucrurile negative. Dar eu văd oameni făcând lucruri uimitoare tot timpul, iar uneori se întâmplă foarte discret, fără un public numeros. Dar am întâlnit atât de mulți oameni care fac lucruri creative și frumoase, încât nu pot să nu fiu plin de speranță, pentru că ei sunt acolo, în lume. Știu că oamenii pe care i-am întâlnit și care m-au inspirat sunt încă acolo, făcându-și treaba.

Eu folosesc mereu exemplul rachetelor. Putem folosi rachetele pentru a trage un focos în apartamentul cuiva sau putem folosi rachetele pentru a duce oameni pe Lună sau un satelit în spațiul îndepărtat. Racheta este tot rachetă, noi doar facem alegerea cum să o folosim. Faptul că putem avea sateliți este o nebunie. Faptul că putem zbura cu un avion la 10.000 de metri înălțime, stând pe un scaun și mâncând alune, este o nebunie. Luăm toate aceste lucruri ca fiind de la sine înțelese, dar este incredibil. Suntem capabili de lucruri incredibile. Trebuie doar să decidem că o vom face.

Iar aici, pentru mine, intervine din nou speranța. Dacă nu avem speranță, de ce am alege să fim? De ce am alege să facem bine? De ce am alege să facem lucruri frumoase? De fiecare dată când vezi pe cineva creând un lucru frumos, acea persoană este plină de speranță. Este un act de speranță.

Așa că, da, am învățat, iar și iar, că majoritatea oamenilor sunt buni. Majoritatea oamenilor vor să facă bine. Și cred, pur și simplu, că, datorită acestei năzuințe spre bunătate, vom fi bine. Este pur și simplu ceea ce simt.

„Se întâmplă lucruri rele, dar asta nu înseamnă să renunțăm. Înseamnă să luptăm”

– Care este rolul poveștilor în zilele noastre, când oamenii sunt destul de deznădăjduiți? Un nou război în desfășurare, se întâmplă o sumedenie de lucruri rele. Ce pot face poveștile? Pot să vindece, pot să inspire sau, de fapt, nici nu au atâta forță?
– Desigur că am să spun că sunt foarte puternice, cred profund în povești. Spunem povești de mii de ani și, de cele mai multe ori, acele povești sunt spuse pentru a încerca să ne facă să credem în lucruri bune. Înțeleg că se întâmplă lucruri groaznice și că oamenii fac lucruri rele. Nu vreau să pară că spun că acele lucruri nu s-ar întâmpla. Sunt conștient că se întâmplă și e îngrozitor că se întâmplă. Dar nu cred că asta înseamnă că renunțăm, cred că înseamnă că luptăm.

Așadar, poveștile pot inspira. Îi pot face pe oameni să se gândească la lume într-un mod diferit. Îi pot face pe oameni să se gândească la ei înșiși într-un mod diferit. Cred că cel mai mare dar al poveștilor este că ne conectează unii cu alții. Vorbesc tot timpul despre cum cineva poate scrie o poveste aici, în București, și altcineva poate citi acea poveste pe internet, în Argentina, și poate simți ceva. Poate simți bucurie sau tristețe sau orice altă intenție a avut persoana care a spus povestea. Este un fel de magie să poți face un străin aflat la 10.000 de mile distanță să experimenteze  un sentiment pe care tu vrei să-l  experimenteze. Și este o conexiune care se construiește datorită poveștii.

Așa că, pentru mine, puterea poveștilor stă în conexiune. Mă conectează pe mine cu tine. Îți conectează publicul cu ceilalți membri ai audienței. Sentimentul acestei conferințe este cel de comuniune. Stai acolo, privești o sală cu 500 de oameni (n.r. Câți au participat la conferința The Power of Storytelling) și simți că sunteți unul singur. Și asta este, pentru mine, puterea de a spune povești. Pur și simplu ne aduce împreună. Este un proces frumos de conectare.

„Va veni vremea când ne vom uita la telefoanele noastre așa cum am ajuns să ne uităm la țigări: ne fac rău”

– Cum se schimbă arta de a spune povești în zilele noastre, când avem inteligență artificială, clipuri generate de AI, texte generate de AI și, de asemenea, o capacitate de atenție mai scurtă a oamenilor, care nu se mai pot concentra în această avalanșă de informații?
– Nu sunt sigur că suntem proiectați să procesăm toată informația pe care o primim. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii nu se simt bine. Este o avalanșă, un potop. Și multe dintre informații nu sunt adevărate. Multe sunt menite să te facă să te simți prost. Cred că va veni vremea când ne vom uita la telefoanele noastre așa cum am ajuns să ne uităm la țigări: ne fac rău.

Nu-mi place inteligența artificială, nu o voi folosi niciodată. Înțeleg că e ca rachetele, e o unealtă. Dacă oamenii o folosesc corect, e de bine, iar dacă oamenii aleg să o folosească din motive rele, pot vedea că e de rău. Dar, pur și simplu, nu e pentru mine. Și nu cred că va înlocui vreodată acel ultim 10% de element uman pe care îl obții dintr-o poveste. Nu cred că va înțelege vreodată sentimentele așa cum le înțelegem noi. Cred că îți poate oferi o copie rezonabilă a unei povești de bază, dar nu poate genera „electricitatea” pe care o primim unii de la alții.

În ceea ce privește capacitatea de atenție, asta e o altă problemă. E o alegere. Dacă simți că pierzi controlul – și eu cu siguranță am simțit asta – poți lua o decizie. „Voi lăsa asta din mână. Voi începe să citesc cărți din nou. Voi începe să mă uit la filme din nou.” Cred că, de-a lungul istoriei vezi cum se întâmplă ceva, apoi apare o reacție, apoi iar se întâmplă ceva. În muzică se întâmplă tot timpul: stilul grunge este o reacție la „hair metal”-ul anilor ’80, sau punk-ul este o reacție la glam-ul anilor ’70.

Cred că suntem abia la începutul momentului în care oamenii realizează: „Nu-mi place asta. Nu-mi place ce-mi face mie, nu-mi place ce ne face nouă”. Și cred că veți vedea pendulul balansându-se înapoi către povești mai bune, povești mai creative, povești mai frumoase, pentru că va exista un apetit pentru asta. Cred că acum mâncăm „junk food”, dar oamenii încep să realizeze asta și vor începe să vrea să se hrănească, în loc să se otrăvească.

Procentul de 10% care face diferența. „Deosebirea dintre bine și foarte bine sau între foarte bine și excelent stă în acel ultim mic efort”

– Ați menționat cei 10%, acea ultimă parte de efort și de grijă pe care o punem în ceea ce facem. Aceasta a fost tema centrală a discursului dvs. de pe scena „The Power of Storytelling”. Cum ajungem să dăm acel ultim procent de 10%?
– În epoca inteligenței artificiale, acel ultim procent de 10% este partea cu adevărat meticuloasă. Fiecare are un proces diferit: eu când scriu, tind să o fac rapid. Tind să „arunc” ceva pe foaie pentru că nu-mi place să mă uit la o pagină goală. Vreau doar ceva cu care să pot lucra. Așa cum un sculptor începe cu o formă brută, eu obțin foarte repede o formă, iar apoi încep cu adevărat să fiu atent.

Iar pentru mine, deosebirea dintre bine și foarte bine sau între foarte bine și excelent stă în acel ultim mic efort. Și este momentul în care ești foarte obosit, ai un termen limită, lucrezi la ceva de mult timp. În acel ultim procent de 10% din timp pe care îl mai am la dispoziție, îmi pun o serie de întrebări, cum ar fi: „Este acest text pe cât de clar poate fi? Este pe cât de original poate fi? Este pe atât de frumos pe cât poate fi?”. Iar dacă pot aduce mici îmbunătățiri, povestea va fi cu atât mai bună, va avea o șansă mai mare să ajungă la oameni.

Și ce îmi mai spun, legat de tema speranței: înainte ca ceva să iasă în lume, încă mai ai toată speranța pentru acel lucru. Nu știi sigur, nu ai niciun control asupra modului în care va reacționa publicul. Dar acelea sunt ultimele minute pe care le ai când lucrul pe care l-ai creat este al tău și doar al tău. Și nimeni nu începe un proiect mare fără să creadă că este capabil să facă ceva frumos; altfel nu l-ar mai face. Îmi reamintesc că acesta este un dar, faptul că acum am timp cu acest lucru pe care încerc să-l fac cât de bine pot. Și iubesc acea ultimă parte de migală, de detaliu fin. Pentru mine, asta este ceea ce separă inteligența artificială de noi: acea ultimă atingere de finisare.

– Ceea ce descrieți pare valabil într-o sumedenie de industrii, indiferent ce ai face….
– Chit că faci un podcast, o campanie publicitară, o clădire sau cina, acel ultim mic efort este cel care face diferența. Și, din nou, este un moment foarte greu în care să depui efort, de obicei, pentru că ești obosit, lucrezi la asta de mult timp, ai un deadline și trebuie să treci la următorul proiect… Dar e important să te oprești și să încetinești.

Gândește-te la un bucătar care așază mâncarea în farfurie: poate fie să o trântească în farfurie, fie să depună un pic de efort sau să presare câteva ingrediente deasupra. Asta face diferența. Dintr-odată, totul pare lucrat cu grijă. Și cred că oamenii înțeleg atunci când consumă ceva care a fost făcut cu atenție. Se simt mai bine, îți place mai mult. Se vede că cineva a depus efort. 

Cum se naște o scenă de serial pentru Netflix. „Totul începe cu bucăți de hârtie”

– Ați lucrat și cu Netflix. Care sunt diferențele atunci când scrii pentru o mare platformă de streaming în comparație cu a scrie articolele pentru un public online?
– În primul rând, este o activitate de grup. Scrisul pe care îl fac de obicei este foarte solitar. Sunt un pic introvertit, iar scrisul pentru mine înseamnă că iubesc să fiu singur și pur și simplu să lucrez. În televiziune, scrii ca o echipă. Eram șapte oameni într-o cameră. Imaginați-vă că pereții sunt plini de panouri de plută. Trebuie să scrieți un sezon și începeți împreună să aruncați idei: „Ce-ar fi dacă se întâmplă asta?”, „Ei bine, dar dacă se întâmplă asta?”, „Dar dacă se întâmplă asta?”.

Uneori, lansezi o idee și în cameră se face liniște totală, e o idee proastă. Alteori, lansezi o idee și cineva spune: „E interesant”. Apoi scrie ceva pe un cartonaș, îl prinde pe panou și aceea devine o scenă. Pe acest perete, muți lucrurile de colo-colo. Totul este foarte interactiv. Într-un mod ciudat, este o formă de a spune povești „de școală veche”, totul începe cu bucăți de hârtie.

În acea perioadă a vieții mele, nu realizam, dar aveam nevoie să fiu cu un grup de oameni creativi care încearcă să facă ceva bun. Apoi, totul ajunge în mâinile altor 200 de oameni: actori, directori de imagine, regizori, este un circ nebun. Ceea ce m-a făcut să realizez este că, ori de câte ori urmărești un serial sau un film care este cu adevărat bun, este un miracol. Înseamnă că 200 de oameni au făcut totul bine în același timp. Este foarte greu. M-a făcut să apreciez mult mai mult munca depusă; chiar și un serial mediocru este destul de bun pentru că este o mașinărie atât de mare în spate. Este foarte complicat.

A fost o bucurie să fiu în acea cameră, mi-a plăcut mult acea parte. A fost creativ, distractiv, plin de inspirație și dătător de curaj. Unul dintre lucrurile despre care vorbeam era să nu ne cenzurăm: „poate e bună, nu știm, asigură-te că o spui”. Și a fost minunat, a fost un mod grozav de a lucra.

Încă iubesc să fiu singur. Iar un serial TV înseamnă că nu poți avea ego. Când scriu o poveste, numele meu este sus, e povestea mea. Editorul meu a lucrat la ea, dar este a mea. Un serial aparține tuturor celor care au lucrat la el. Nimeni nu poate  pretinde proprietatea. Ideile mele pot ajunge în episodul altcuiva sau un actor poate schimba o replică scrisă de mine sau un regizor poate decide altceva, nu poți fi posesiv. A fost o experiență total diferită. Și la acea vreme aveam mare nevoie de asta. A fost minunat. Serialul nu este foarte bun, după părerea mea, dar mi-a plăcut enorm să lucrez la el.

„Le-aș spune copiilor o poveste care să le amintească că ei sunt speranța”

– O ultimă întrebare. Ce poveste ați spune copiilor despre lumea de astăzi, așa cum este ea?
– Un lucru pe care l-am învățat despre copii: dacă citești o carte scrisă pentru copii, este întotdeauna scrisă din perspectiva copilului. Adulții nu sunt niciodată eroii într-o carte pentru copii. Copiii sunt eroii. Și nu cred că am realizat asta până când nu am început să lucrez la alte proiecte, faptul că cei mici văd lumea prin ochii lor. Le este mai greu pentru că nu au experiență. Eu pot înțelege viața un pic mai bine decât un copil, bazându-mă pe propriile mele experiențe. Iar dacă tu ai experimentat ceva, pot să rezonez cu tine, pentru că am trecut prin asta. Copiii nu au acest bagaj.

Așa că nu știu ce poveste specifică aș spune, dar aș face dintr-un copil un erou. Și asta ne întoarce la tema noastră, speranța. Speranța este o alegere. Eu cred asta. Nu este un sentiment, ci o decizie. Dar copiii, în special, sunt ei înșiși speranța. Ei nu „aleg” să fie plini de speranță, noi suntem cei care ne punem speranțele în ei. Și sunt sigur că există povești despre copii care fac lucruri incredibile.

Aș spune copiilor o poveste care să le arate că ei sunt cei în care se revarsă toată dragostea noastră și că ne dorim ceva mai bun pentru ei. Nu le-aș spune că lumea este înfricoșătoare și îngrozitoare. Le-aș spune că, uneori, adulții fac lucruri înfricoșătoare și îngrozitoare, dar copiii pot fi în continuare eroii poveștii. Asta le-aș spune.

Mă uit la copiii mei și la speranțele pe care părinții le investesc în copiii lor: ei sunt întruchiparea speranței. Dacă nu ești plin de speranță, de ce ai mai avea copii, în primul rând? Trebuie să speri că ei vor avea o viață bună. Aceasta este „înțelegerea”. Așadar, le-aș spune ceva care să le amintească faptul că ei sunt speranța.