Skip to content
Actualitate

INTERVIU VIDEO Cazul Pahonțu și cum a fost „spălată” Securitatea. „Ar trebui să înțelegem cum a apărut statul român după 1989”, spune un istoric specializat în comunism și tranziție

Gabriel Bejan
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Pentru a înțelege de ce mai avem în 2026 oameni din fosta Securitate în conducerea unor servicii secrete ar trebui să ne întoarcem la momentul 1989, când s-a construit noul stat român, spune, într-un interviu pentru publicul HotNews, istoricul Matei Gheboianu, decan al Facultății de Istorie din cadrul Universității București.

  • „Grupul lui Iliescu a păstrat cea mai mare parte din eșalonul 2, din servicii, armată, instituțiile de forță și din partid”, explică istoricul
  • „Pe această bază s-a construit ideea că „nu contează trecutul, contează ce facem de acum înainte”
  • „După anii 2000, a existat o ofensivă mediatică în care se creionează ideea că Securitatea e mai degrabă un serviciu de intelligence – încercând să se bage sub preș ceea ce a însemnat ca serviciu de supraveghere a populației”
  •  „Deși legal respectăm toate normele democratice, de supraveghere, în mod real serviciile nu au fost niciodată controlate”. Exemplul dat cu Emil Constantinescu
  • „În mod normal șeful SPP se ocupă de lucruri mult mai importante, pe lângă zona de pază: au legături externe, au misiuni în afara țării, legate de ONU și așa mai departe” 

– Domnule Gheboianu, unul din argumentele invocate în aceste zile după dezvăluirile Recorder și Snoop despre trecutul șefului SPP Lucian Pahonțu a fost că „se știa”, deci nu ar mai fi nicio problemă. Noi știm trecutul din Securitate al unor oameni care conduc instituții importante din statul român dar nu avem, o problemă cu acest lucru? Cum am ajuns aici?
– Matei Gheboianu: Ca să răspundem la această întrebare, ar trebui să ne întoarcem să vedem cum a apărut statul român după 1989. Dacă în decembrie, în primele ore după ce grupul din jurul lui Iliescu a preluat puterea, se vorbea despre „vinovații care trebuie trași la răspundere”, treptat numărul „vinovaților” s-a redus foarte mult. 

Au existat câteva procese, restrânse, printre care cel mai răsunător a fost cel al liderilor CPEx, care au fost condamnați la închisoare, iar unii dintre ei au fost ulterior grațiați.

Dar, în esență, grupul lui Iliescu a păstrat cea mai mare parte din eșalonul 2, din servicii, armată, instituțiile de forță și din partid. Despre ce s-a întâmplat până în ziua de 22 și după preluarea puterii de către FSN nu s-a mai vorbit nimic.

Pe această bază s-a construit ideea că „nu contează trecutul, contează ce facem de acum înainte”. 

Mai departe, după 2000, a existat o ofensivă mediatică, chiar și în zona istoricilor, în care se creionează ideea că Securitatea este mai degrabă un serviciu de intelligence.

Se scoate în evidență activitatea externă a Securității, încercând să se bage sub preș ceea ce a însemnat Securitatea ca serviciu de supraveghere a populației. Și se propagă ideea că după 1989, cu precădere sovieticii, dar și americanii și-au dorit căderea comunismului în România ca să distrugă un astfel de serviciu puternic. 

Astăzi există și o asociație a foștilor ofițeri care au lucrat în Securitate. Și asociația scoate inclusiv o revistă.

– Dumneavoastră ați spus „chiar dacă la vârful serviciilor secrete de acum nu mai sunt oameni din trecut”. Suntem siguri că așa stau lucrurile?
– Eu nu pot să bag mâna în foc. Am ceva informații în care foști sau militari în rezervă, pentru că vârsta nu le mai permite să fie militarii activi, încă mai colaborează cu anumite servicii în România. Dar doar am informații, să zicem așa, neoficiale. 

Cum s-au format după 1990 servicile secrete din România

– Din fosta Securitate s-au format apoi instituții noi, servicii secrete noi. Cum s-a format, de pildă, SPP?
– SPP (n.r.- instituție condusă în ultimii 20 de ani de Lucian Pahonțu) este fosta Direcție a 5-a a Securității, de pază și protocol. O parte din Trupele de Securitate au trecut la Jandarmeria română, o instituție din interbelic, reinventată după 1990. 

SRI a apărut după momentul martie 1990, când a fost conflictul interetnic de la Târgu Mureș, ca să prevină „alte acțiuni de dezintegrare a statului”. Șeful SRI a fost Virgil Măgureanu, un apropiat al lui Ion Iliescu. 

Fostul director SRI Virgil Măgureanu, la înmormântaraea lui Ion Iliescu Foto: Inquam Photos / George Calin

În paralel, s-a creat și Serviciul de Informații Externe, din fosta DIE a Securității, iar primul șef al acestei structuri a fost Mihai Caraman (n.r.- un spion faimos, care în anii 60 a reușit să penetreze NATO).  

Ordinul de înființare al „Doi și-un sfert” este în continuare secret 

Un alt serviciu creat după 90 a fost așa-numitul „Doi ș-un sfert”, UM 0215, serviciul secret al Ministerului de Interne. Ce este interesant este că hotărârea de înființare a acestui serviciu, dată de Consiliul Frontului Salvării Naționale în 1990 este în continuare secretă. Un student de-al meu de la masterul de Istoria Comunismului, care este și ziarist, nu a putut face rost de acest ordin, este singura hotărâre a CFSN care nu poate fi găsită.  

Această structură a fost creată de Gelu Voican Voiculescu, care a folosit-o pentru a-și urmări adversarii politici și în care au fost recrutați agenți din diferite servicii ale Securității. 

Gelu Voican Voiculescu, Foto: Agerpres
Gelu Voican Voiculescu, Foto: Agerpres

Sunt multe povești despre cum „Doi ș-un sfert” i-a urmărit pe Ion Rațiu și pe Corneliu Coposu, și cum, de la Hotelul Intercontinental, Gelu Voican Voiculescu urmărea tot ce se întâmplă în timpul protestelor din Piața Universității și dădea ordine: „urmăriți-l pe acesta” și „pe acesta”.  

Abia după 2000, serviciul se reformează și devine oficial ce ar trebui să fie un serviciu intern, care să țină sub supraveghere și să controleze cazuri de corupție sau alte infracțiuni din poliția română. Dar și după aceea au apărut informații despre implicarea serviciului în zona politică, mai ales în perioada generalului Ardelean, zis și Vulpea. 

În 2000, a existat și scandalul cu serviciul secret al Ministerului de Justiție, SIPA și cu arhiva acestuia.  

„Dosarele Securității au apărut la început pentru șantaj”

– Exista un serviciu de supraveghere a magistraților și înainte de 1989?
– Totul era controlat prin Securitate, care ținea un ochi asupra tuturor.

În anii 1990 a existat o întreagă dezvoltare a ceea ce înseamnă devoalarea colaboratorilor, mai ales pentru că accesul la arhivele fostei Securități era îngrădit. Și au început să apară dosare pe piață pentru șantaj. 

În paralel avem și scandaluri cu distrugerea dosarelor Securității. Cel mai răsunător este cel de la Berevoiești. Mai este cazul lui Silviu Brucan care a apărut la televiziune, la finalul lunii decembrie 1989, cu dosarul lui puțin ars la un colț spunând că în zona de nord a Capitalei se ard dosare iar cel care trebuia să-l ardă, văzându-i dosarul l-a căutat și i l-a dat. 

– Pare o poveste…
– Așa este, dar mulți au încercat. Realitatea e că au dispărut o parte din dosare. Dar altele au fost folosite pentru șantaj, deși probabil multe nu au apărut pe scena publică. 

 În această zonă a dosarelor Securității, s-a găsit mai degrabă vinovat informatorul și a fost scos mai puțin în evidență ofițerul care era în spate, care a gestionat aceste cazuri. 

– Ce s-a întâmplat cu dosarele Securității ulterior?
– După apariția CNSAS și a legii făcute de Ticu Dumitrescu, în decembrie 1999, în primii ani au fost foarte puține dosare predate acestei instituții, amintește profesorul. Procesul s-a accelerat după 2006, în mandatul lui Traian Băsescu. 

De la ce instituții au venit dosarele la CNSAS? Cu precădere de la SRI. În schimb, SIE a predat foarte puține dosare. În ceea ce privește Ministerul de Interne, profesorul spune că arhiva Miliției nu a fost aproape deloc predată instituției, deși „și Miliția a pus umărul la represiunea comunistă”.

De ce nu funcționează bine CNSAS? Colegiul acestei instituții, adică oamenii care votează dacă o persoană a făcut sau nu poliție politică, este format din oameni numiți politic, iar mulți dintre ei nu au nici pregătire juridică, nici istorică. Pentru mulți este o sinecură politică. 

Un alt motiv este subfinanțarea instituției. 

„Există acest reflex de a răspunde în fața „șeful cel mare””

– În România se vorbește cu foarte multă ușurință despre faptul că oamenii din servicii, iar unii dintre ei fiind dinainte de 1989, au influență în politică. Fostul șef al SIE, Silviu Predoiu, spunea într-un interviu pentru Europa Liberă că această influență apare din faptul că politicianul se duce la omul din servicii și-l întreabă: „ce să fac în această situație?” în loc ca acesta să-i dea un ordin iar acesta să-l execute. Adică balanța de putere ar trebui inversată. România are legi și instrumente legale prin care poate să facă ordine: politicul e politic, serviciile sunt servicii și așa mai departe.
– Gândiți-vă că la noi este o lipsă de cultură în zona aceasta a serviciilor. Securitatea Statului făcea parte din Ministerul de Interne dar nu răspundea direct de ministru de interne, ci direct de Nicolae Ceaușescu. Această zonă nu a fost pusă niciodată pusă sub supraveghere civilă. 

Chiar dacă după 1990, noi am copiat legi pentru reglementarea serviciilor, care au fost puse sub controlul Parlamentului, nu există obișnuința de a fi transparenți, de a merge în fața unei comisii, de a da socoteală. S-a putut observa mai degrabă că serviciile au fost interesate de a sprijini politicieni să ajungă în astfel de comisii care să nu le pună nicio problemă, să nu-i verifice cu adevărat.

De-a lungul vremii au fost scandaluri legate de serviciile secrete dar nu am văzut o comisie parlamentară reală care să ancheteze. Ultimul caz este legat de alegerile din noiembrie 2024, în care se vorbește pe la colțuri de faptul că serviciile nu și-au dat seama că se poate întâmpla o astfel de manipulare, de propagandă externă, dar cu toate acestea nu am avut nici o comisie care să vină să cerceteze și să găsească pe cineva vinovat. 

Cine trebuia să se ocupe de așa ceva? De ce nu s-au ocupat? Există o complicitate sau nu? Și atunci noi, deși legal respectăm toate normele democratice, de supraveghere, în mod real niciodată serviciile nu au fost controlate.

Există, mai degrabă, acest reflex de a răspunde în fața „șeful cel mare”. Sunt interviuri, dar am avut și discuții directe cu președintele Constantinescu, care îmi spunea că, la început de mandat, au început să vină să-i arate dosarele unor colaboratori din CDR, din coaliția pe care o conducea. El a spus: „nu mă interesează, nu mi-aduceți așa ceva”. Dar ei aveau acest reflex de a-l servi pe șeful, de a-i arăta că are pârghii de a controla și a șantaja.

Cel mai probabil asta s-a întâmplat cu fiecare președinte, pentru că reflexul există. Acela de a intra într-o înțelegere directă cu președintele și nu de a respecta niște norme, inclusiv aceea ca Parlamentul să aibă forța de a controla cu adevărat aceste servicii. 

Care este rolul SPP? Nu doar pază: „Au legături externe, au misiuni în afara țării, legate de ONU“

– Credeți că în cazul Pahonțu suntem în această relație pe care o descrieți șeful SPP- președinte?
– Nu am informații directe, dar în mod normal șeful SPP se ocupă de lucruri mult mai importante, pe lângă zona de pază: au legături externe, au misiuni în afara țării, legate de ONU și așa mai departe. Teoretic, ar trebui să fie un serviciu care asigură zona de pază, dar noi știm din diverse informații că SPP are și o zonă de analiză.

Nu-mi dau seama cât de puternică este zona de analiză, dacă se referă doar la faptul că trebuie să ai oameni care să-ți pregătească o vizită și să știe în ansamblu ceea ce se întâmplă într-o localitate, într-o locație, într-o țară străină. Ar putea să țină legătura cu celelalte servicii sau își fac propria analiză. 

În mod normal, ar trebui să apeleze la cei de la SRI sau la SIE, pentru vizitele din exterior, pentru că legea asta spune. Serviciile au foarte bine delimitate, tocmai ca să nu se calce pe picioare.

Pe altă parte, vedem că și o meteahnă a României de a avea conducători de instituții care par că vor să fie puși pe viață. În multe domenii avem lideri de 30, 35, 20 de ani, inclusiv în universități. Sunt rectori de peste 15 ani și tot continuă, ceea ce din nou arată o lipsă reală de a înțelege democrația.

Cu cât stai mai mult într-o zonă, cu atât zona respectivă se osifică, nu se dezvoltă, se creează anumite relații clientelare și atunci e o problemă în a dezvolta cu adevărat statul.

Ar putea exista un caz Pahonțu în alte țări?

– Cum au procedat alte țări din estul Europei?
– Există conceptul de „justiție de tranziție”, apărut după cel de-al doilea război mondial și dezvoltat de o cercetătoare româno-canadiană, Lavinia Stan. Acesta presupune că nu trebuie așteptată judecata istoriei în cazul celor care au făcut crime, ci trebuie să se întâmple într-un interval rezonabil de timp, explică profesorul. În cazul comunismului, țări precum Germania sau Cehia au aplicat legi dure ale lustrației. De exemplu, Cehia a decis în 1995 ca cei care au avut un anumit rang în timpul comunismului să nu mai poată ocupa funcții politice, universitare și așa mai departe, o perioadă de timp, spune profesorul. 

În Polonia, a existat un alt tip de lustrație care se baza pe declarația pe proprie răspundere. În România, legea lustrației a fost declarată neconstituțională în 2010 și 2012. Deci nu s-a aplicat niciodată. 

Dacă ne uităm la Polonia, ei au creat un Institut Național al Memoriei, o instituție foarte mare, care a preluat și partea de arhivă a tot ce a însemnat comunism. Dar la un moment dat au avut și 100 de procurori care au investigat și au găsit vinovați din perioada respectivă. Deci au avut această capacitate de a face investigații, dar și o latură puternică educativă care a produs materiale pentru tânăra generație care să înțeleagă ce s-a întâmplat în trecutul Poloniei. 

La noi dacă se creează o astfel de instituție este una fără fond. Vă dau exemplul Muzeului Ororilor Comunismului care s-a creat prin lege acum 6 ani, în subordinea Ministerului Culturii. După atâția ani, muzeul nu are nici măcar un sediu. După atâția ani, statul român nu a fost interesat cu precădere să investească, să găsească un sediu sau să aloce un sediu din clădirile pe care le deține și să creeze un astfel de muzeu. Nu a interesat cu adevărat.

– Ar fi putut exista un caz Pahonțu în altă țară fostă comunistă, Polonia, de exemplu? Să vină în 2026 o publicație poloneză și să dezvăluie că șeful unui serviciu secret vine din fosta securitate.
– În Germania nici nu se pune problema, dar cred că nici în Polonia sau Cehia nu ar putea să existe un astfel de caz. 

Dar aici ține inclusiv de acest mental de a-i lăsa pe o perioadă nedefinită pe conducătorii din diverse poziții ale statului, de a nu avea acest exercițiu de schimbare și control, ceea ce le conferă și o anumită aură. Nu știu dacă e doar un mit, dar există această percepție că a avea o legătură cu serviciile secrete, de a fi sprijinit din această zonă este un lucru important care îți poate aduce beneficii. Sau ești pus la adăpost numai prin faptul că știi anumiți generali din SRI, SIE, SPP și așa mai departe.