INTERVIU VIDEO „Ce deranjează e ruperea contractului pe care magistraţii îl au cu statul”

Percepția publică privind problemele din justiţie este puternic influențată de dosarele politicienilor, iar asta face ca societatea să ignore celelalte probleme ale sistemului, pe care le consideră la fel de acute, spune procuroarea Alexandra Lăncrănjan, într-un interviu pentru publicul HotNews. Ea consideră că, la nivel de societate, în România nu a existat o discuție „serioasă și constructivă” despre ce dorim să fie sistemul judiciar: „Vrem să fie o parte a administrației, iar procurorii și judecătorii să fie funcționari publici în înțelesul clasic al cuvântului, salariați care se duc de la 8:00 la 16:00 la birou, închid ușa şi nu se mai gândesc la ce au lăsat?”.

Instabilitatea legislativă, care obligă procurorii să reia cercetarea, lipsa dotărilor tehnice moderne, care face imposibilă investigarea rapidă a volumelor mari de date, deficitul de personal, care înseamnă dosare cu zeci de volume repartizate unui singur magistrat și neîncrederea publicului, care duce la martori reticenți și la dificultăți în aflarea adevărului. În opinia procuroarei Alexandra Lăncrănjan, acestea sunt problemele din justiţie pe care Guvernul Bolojan şi societatea le-au ignorat în dezbaterea recentă.

• Alexandra Lăncrănjan este procuror în cadrul Parchetului General, cu experiență anterioară la Direcția Națională Anticorupție. Este formator la Institutul Național al Magistraturii și membră a Asociației Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor (AMASP), implicată în acțiuni de reprezentare a magistraților la nivel național și european.
• Interviul a avut loc în contextul modificării sistemului de pensii speciale: creșterea vechimii totale obligatorii la 35 de ani (din care minimum 25 în magistratură), apropierea vârstei de pensionare de 65 de ani, plafonarea pensiei la 70% din ultimul salariu net și limitarea posibilităților de pensionare anticipată.
• În interviul acordat HotNews procuroarea susține că „magistratura nu este ofertantă acum nici pe departe cum este ofertant alt domeniu, precum posibilitatea de a fi jurist de corporaţii mari, de exemplu”: „Dacă compari acest salariu ( al unui procuror sau judecător la început de carieră-n.r.) cu salariul mediu sau cu salariul minim, el pare foarte mare. Dacă îl compari cu altele din domeniu, s-ar putea să nu pare așa de mare. În plus, există niște condiții limitative pe care nu le ai în mediul privat”.

„Ce deranjează e ruperea contractului pe care magistraţii îl au cu statul”

HotNews.ro: Cum vă explicaţi dumneavoastră ostilitatea unei părți a publicului față de profesioniști din justiție?
Alexandra Lăncrănjan: Cred că, până la acest moment, la nivel de societate, în România nu s-a purtat în mod serios și constructiv această discuție: ce dorim noi să fie sistemul judiciar din această țară? Pentru că există multiple modele de ce poate să reprezinte un sistem judiciar, în funcție de cultura juridică, de sistemul de guvernământ, de zona geografică în care ne aflăm.

Vrem ca sistemul judiciar să fie o parte a administrației, iar procurorii și judecătorii să fie funcționari publici în înțelesul clasic al cuvântului, salariați care se duc de la 8:00 la 16:00 la birou, închid ușa şi nu se mai gândesc la ce au lăsat?

Vrem ca magistratura să fie privită și să se comporte ca a treia putere în construcția constituțională? În cazul acesta, cum aducem oameni care sunt capabili să creeze drept la nivel de putere constituțională, a treia putere în stat, oameni capabili să împartă dreptatea pe care, în mod onest, societatea o dorește?

Sau vrem cumva un amestec între aceste două funcții ale magistraturii: atunci când ne convine, să fie putere a statului și o elită a sistemului de drept, iar atunci când nu ne convine, vrem să fie simpli salariați? Trebuie să ne hotărâm.

Ce trebuie să ştie statul dacă vrea „elite în magistratură”

– Există şi percepția că unii dintre magistrați sunt birocraţi, adică chiar vin la serviciu de la 9:00 la ora 14:00, primesc salarii disproporționate față de media națională și au anumite privilegii.
– Dacă dorim, ca societate, să reconciliem opinia sistemului judiciar, opinia celorlalte două puteri şi opinia societății, trebuie în mod onest să ne dăm seama ce suntem pregătiți să fie sistemul judiciar. De aici pornește și răspunsul la celelalte discuții. Și cred că este foarte important să facem această analiză obiectivă în care spunem ce ne dorim, să spunem ce așteptări avem noi de la procurorii și judecătorii din România, să spunem care este situația acum. Dar trebuie să ne gândim foarte bine și dacă ne permitem ceea ce ne dorim sau trebuie să scalăm puțin.

Nu este același lucru să ai un sistem judiciar în care îți dorești 10.000 de magistrați sau un sistem judiciar în care îți dorești 500.000 de magistrați. Pentru că facultățile de drept scot un anumit număr de absolvenţi.

Dintre aceştia, dacă țintești ca în sistemul judiciar să fie eliele, nu poți să ai 500.000 de magistrați, pentru că nu ai atâtea vârfuri în generațiile care ies de pe băncile facultății. Dacă îți dorești elită în magistratură care să construiască cultură juridică trebuie să faci o analiză economică: dacă vrei ca elitele să vină înspre magistratură, trebuie să te gândești ce le oferi.

Dacă eu am un număr limitat de absolvenți de facultate de drept care au niște opțiuni – fie merg înspre avocatură, fie merg înspre notariat, fie merg înspre magistratură -, trebuie să ne dăm seama ce oferim elitelor din facultățile de drept ca ele în mod onest să aleagă să vină înspre magistratură și să nu se ducă înspre avocatură.

„Mi-aș dori să fie un sistem funcțional”

– Ce vă doriţi dumneavoastră, ca profesionist al sistemului?
– Mi-aş dori să fie un sistem funcţional, care să-şi atingă scopul, adică să servească cetăţeanului şi interesului public. Pentru asta, mi-aș dori să avem analiza şi discuţia despre dimensionarea sistemului din două părţi. Trebuie să ne dăm seama că avem o resursă limitată de procurori şi judecători, de personal auxiliar şi de echipamente şi elemente tehnice care să ajute procesul de justiţie.

Atunci ar trebui să discutăm dacă cea mai eficientă poziţionare a sistemului de justiţie este să avem unităţi de parchet şi instanţe foarte mici, mereu în lipsă de personal, doar pentru că sunt la 5 metri de justiţiabil. Sau dacă este în interesul justiţiabilului, deşi se măreşte distanţa pe care o are de parcurs până la parchet sau până la instanţă, ca aşezarea în teritoriu a unităților judiciare să se reformeze, să avem instituții mai robuste în care pot să concentrez și personal, și resursă financiară, și echipamente, și informatizare. Şi atunci, să balansez cumva cei 10-50 de kilometri care au fost luați din interacțiunea directă între justițiabil și instanțe și parchete cu un act de justiţie mai rapid, mai eficient.

Înțeleg că pentru fiecare dintre cetățenii care se adresează justiției cauza lor este cea mai importantă. Şi e normal, pentru că este o problemă stringentă pentru existența lor. Și atunci, cred că interesul este ca problema să se rezolve cel mai repede. Şi pentru cetățeni, și pentru sistemul de justiție.

Poate din această împărțire a resurselor actul de justiţie este mai lent. În acest moment, prin raportare la legislația pe care o avem, prin raportare la resursele pe care le avem și la modul în care se desfășoară activitatea în parchete și instanțe, nu poți să ai ce vezi în filmele din Statele Unite. Nu pot să am un proces care începe astăzi și să ne ocupăm de el până la final.

„Nu putem duce toate resursele către justiţia penală”

– Actul de justiție să fie mai rapid și mai eficient. E un lucru pe care și-l dorește și publicul, numai că în percepția oamenilor există însă o altă unitate de măsură. Vorbim despre prescrierile care intervin în cazul multor procese în care sunt implicaţi politicieni.
– Dacă asta este unitatea de măsură, înseamnă că sistemul judiciar este măsurat ignorând toate celelalte cauze, doar pe cauzele privind investigarea şi judecarea factorilor politici. Atunci, ne uităm onest la tot sistemul judiciar?

– Dar poate sunt reprezentativi prin felul simbolic în care…
– Tocmai de asta spun că trebuie purtată o discuție onestă. Pentru că, dacă ne uităm la ce se întâmplă în justiție, nu se discută, spre exemplu, de multele cauze care sunt în instanțele civile. Înțeleg de ce este acest focus pe justiția penală. Dar cred că și societatea trebuie să înțeleagă și noi trebuie să arătăm acest lucru, că sunt multe alte domenii din sistemul judiciar care sunt la fel de importante. 

Nu poți și nu cred că ești pregătit ca stat să conduci toate resursele numai în sfera justiției penale, pentru că toate celelalte elemente ale vieții noastre obișnuite, de la înființări de societăți, la acte de stare civilă, la moșteniri, la contracte, la tot ce înseamnă drept public, inclusiv la această discuție între angajator și salariat, toate țin de alte sfere ale sistemului judiciar decât de justiția penală.

Noi suntem foarte focusați, într-adevăr, pe justiția penală, pentru că este ultimul mecanism de apărare a societății. Din punctul meu de vedere, este un mecanism pe care cumva și societatea ar vrea să îl folosească foarte des și dincolo de ce ar trebui să fie necesar. Și spun din experiența mea ca procuror la judecătorie, la locală, unde faptul că te-ai certat cu vecinul sau faptul că nu și-a plătit o factură un partener de afaceri ajunge mereu în penal, în loc să ajungă într-o altă zonă de mediere.

Și atunci trebuie să stabilim. Vrem ca singurul criteriu după care evaluăm eficiența sistemului judiciar să fie justiția penală – și nu toată justiția penală? Trebuie să vedem ce măsurăm și care e unitatea de măsură.

Problema prescrierilor: „E nevoie să explicăm mai mult”

– Faptul că dosare grele se termină cu prescrieri nu înseamnă că tot sistemul nu merge. Dar prescrieri sunt…
– Doar că, din ce observ ca privitor, toată atenția este în acest sector. Şi în discursul actual, toată lumea generalizează de la acest aspect. Pentru că avem această ruptură de înțelegere, cred că din ambele părți: cât de importante sunt acele cauze, ce se așteaptă societatea de la noi. E nevoie să explicăm mai mult de ce nu a funcționat ceva sau de ce nu s-a terminat procesul sau de ce s-a pronunțat o condamnare, apoi o achitare sau de ce a fost clasată o cauză. Asta cred că este în sarcina noastră.

– Adică lipsa de explicaţii din partea magistraților face ca publicul să fie nedumerit în cazurile în care politicienii scapă pur și simplu de procesele pe care le au pentru că acestea durează foarte mult?
– Modalitatea în care este creat sistemul judiciar și ceea ce suntem noi învățați să credem despre cum ar trebui să se comporte sistemul judiciar, alături de obligația de rezervă care este o obligație legală, face ca judecătorii și procurorii să nu poată ieși astfel cum și-ar dori, probabil, cetățeanul fără studii juridice și creează această incapacitate de a comunica publicului acolo unde este cazul. Altfel decât prin motivări care sunt destul de anoste și cu termeni juridici. Este o chestiune pe care trebuie să o redreseze sistemul judiciar.

„Instabilitatea sistemului creează probleme de interpretare a legii”

– De exemplu, decizia Curții de Apel București care trimite spre rejudecare dosarul managerului de spital Florin Secureanu după ce, în primă instanță, dosarul a fost judecat vreme de șapte ani, completul amânând de 22 de ori pronunțarea, iar în ultima fază a procesului îl trimite spre rejudecare. Cu siguranță există argumente pentru decizia luată, dar, atunci când publicul vede faptele în acest fel, se revoltă. Nu e normal?
– Eu nu contest reacția emoțională a niciunui cetățean. Cetățenii nu sunt chemați să fie profesioniști ai dreptului penal sau civil. Ei pot reacţiona emoţional atunci când pare nedreaptă o decizie, când pare târzie o decizie, când ridică semne de întrebare din orice alte motive. E firesc. Ăsta e modul în care societatea reacționează și această realitate este una pe care sistemul judiciar trebuie să o adreseze.

Știm că avem o problemă cu sistemul legislativ și cu ce am hotărât să scriem sau să modificăm în legi. Au fost perioade în care te trezeai dimineața și nu știai ce lege este în vigoare, dacă s-a mai modificat un articol, dacă s-a mai pronunțat vreo hotărâre cu caracter obligatoriu și dacă probatoriul pe care l-ai strâns până ieri mai e valabil astăzi sau o luăm de la capăt. Și să știți că pentru judecători și procurori nu este vreo fericire să reia probatoriul.

Și atunci, această instabilitate a sistemului legislativ creează probleme de interpretare a legii. Dacă unele lucruri au fost stabilite prin jurisprudență constantă timp de zeci de ani, ar trebui să apară un element fundamental, care ține de esența normei, astfel încât să ajungem să le schimbăm. Nu să le schimbăm pentru că acum ni se pare că este mai frumos să fie cu citare în camera preliminară, acum ni se pare că este mai frumos să fie fără citare.

Această instabilitate legislativă, mai ales în dreptul penal, mai ales în cazul procedurii, îți naște întârzieri. Inerente. Că dacă de la trei ani după ce am început ancheta și unele anchete sunt complicate, eu trebuie să reiau probatoriul, evident că voi adăuga cercetării încă trei ani! Se mai schimbă de cinci ori procurorul. 

Dacă se schimbă echipa care a lucrat dosarul și celei care urmează i se dă un dosar cu 200 de volume, pe care nu l-a lucrat de la început, durează un timp măcar să-l citești. Deci, avem o legislație care este instabilă. Statutul, beneficiile şi obligaţiile magistraţilor sunt şi ele instabile. Pentru că este o discuție despre pensiile magistraților. Apoi se ajunge la o înţelegere, un pact, şi toată lumea e mulţumită. Modificăm legea și anul viitor discutăm iarăși despre acest lucru.

Ce consecinţe are lipsa de încredere în sistemul judiciar

– Dumneavoastră remarcați instabilitatea legislativă, o oarecare birocraţie inerentă specifică profesiei, dar percepţia publică este că politicul se implică în justiţie nu prin schimbări de legi, ci prin relaţii de prietenie. Credeţi că există o ingerinţă a politicului în justiţie?
– Dacă a existat vreodată o ingerință a politicului în justiție pe care să o fi simțit eu, personal, a fost mai degrabă legată de de modificarea cadrului legislativ, instituțional, administrativ, astfel încât să ajungem la aceste discuții: de ce durează foarte mult dosarele, de ce nu se rezolvă dosarele.

Pot să înțeleg de ce cetățeanul percepe asta. De asemenea, dacă societatea percepe acest lucru, este cazul să adresăm această problemă. Și, eventual, să argumentăm, să arătăm, să convingem că nu se întâmplă acest lucru, pentru că nu-mi bănuiesc colegii de astfel de acte.

Dar cred că sunt altele cauzele care duc la perioade lungi până se finalizează un dosar. Și unul dintre ele, în afară de instabilitatea legislativă, este instabilitatea de personal, faptul că nu există încă mijloacele tehnice care să permită investigare la nivelul acestui secol.

Ajungem la o discuție economică. Justiția are un buget. Acel buget nu permite de cele mai multe ori să fie cumpărate cele mai noi softuri sau cele mai bune instrumente de investigat. Or, dacă eu sunt încă la hârtii când trebuie să analizez patru terabytes de date și dau click pe fiecare document, în mod evident îmi va lua o eternitate până le termin. Este o prioritate să finanțăm aceste lucruri? Dacă finanțăm această dotare a instanțelor și parchetelor, avem certitudinea că vom avea rezultate mai bune?

Mai este şi un factor uman, prezent în toată societatea. Societatea suferă de la nivel macro și până la cea mai mică interacțiune socială de neîncredere. Cetățenii nu au încredere în sistemul de justiție, victimele nu au încredere în mecanismele de protecție, avocații nu au încredere în procuror, procurorii nu au încredere în judecători. Pe această neîncredere, cetățenii tind să nu vină spre sistemul de justiție. Dacă am putea să facem acest experiment, v-aș recomanda să încercați o săptămână, să audiați martori care nu sunt tocmai dispuși să povestească.

– Dați-mi dumneavoastră un exemplu!
– La nivelul infracțiunilor de corupție mică, am întâlnit cazuri în care persoane cărora li s-au solicitat mită – cu redarea conversațiilor telefonice -, au refuzat să confirme acel lucru. Explicând că nu este așa, că nu i s-a solicitat, că nu vrea să dea declarația. Or, nimeni nu poate să forţeze o persoană să vorbească.

– Doar din neîncredere?
– Cred că este o neîncredere în cum funcționează sistemul și cât de capabil este statul să își îndeplinească funcțiile și atribuțiile de bază. Și, pe de altă parte, în cazurile acestea specifice, cred că este și o normalizare a unor obiceiuri sau a unor acțiuni.

Despre pensiile magistraţilor: „Asta e deranjant”

– Dumneavoastră vorbiți despre lipsa investițiilor, despre birocraţie, despre lipsa de încredere, despre instabilitatea legislativă. Există, însă, percepția publică potrivit căreia profesioniștii remarcă aceste lucruri doar atunci când e vorba de tăierea propriilor privilegii.
– Sunt în sistem de o perioadă rezonabilă de timp, de 16 ani. Singurul moment în care judecătorii și procurorii au ieșit trecând peste orice obligație de rezervă şi au ieșit într-un protest public a fost pentru altceva decât salarii. De când a fost înființată asociația noastră, AMASP, nu am ieșit pentru că vrem să fie pensiile la un anumit nivel sau pentru că vrem să ne pensionăm la un anumit moment în cariera noastră. Am avut ieșiri publice pe fiecare aspect care a contat pentru desfășurarea în condiții optime și pentru independența sistemului de justiție. Am făcut acțiuni la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

– Dar această percepţie pe care o are publicul nu alimentează neîncrederea care considerați că e problematică și că afectează sistemul judiciar?
– Poate ar trebui să ne interesăm de ce crede societatea acest lucru. Pentru că eu pot să vă spun, punctual, numeroase momente în care cel puțin o parte din magistrați, din care fac parte și eu, au ieșit pentru alte lucruri decât pentru bani și pentru pensii, cuantum, vârstă de pensionare.

– Care este opinia dumneavoastră, totuși, despre discuţia privind modificrea pensiilor speciale?
– Nu cred că vreun magistrat a ieșit să spună că statul nu are voie să vină să reia sau să stabilească niște condiții pentru sistem. Statul poate să spună: de acum încolo, noi am vrea ca cei care vor să devină procurori și judecători să se pensioneze la 120 de ani cu ce pensie vrem noi. Este o politică a statului pe care poate să o enunțe, ea va avea niște consecințe.

Ceea ce cred că deranjează sau că este problematic este această rupere a contractului pe care eu, ca magistrat, îl am cu statul la momentul în care decid să intru în magistratură. Când decid să fiu procuror sau judecător, neavând sindicat, neavând contract de muncă, am niște condiții la care ader şi pe care le cântăresc în decizia mea. Pentru că statul îmi cere loialitate. Este o ofertă a statului: ce primești dacă ești un magistrat care își îndeplinește atribuțiile corect.

În mod evident, orice contract se poate renegocia. Ce este supărător, spun eu, chiar și pentru cei care nu vor să se pensioneze, este că nu știi niciodată care sunt condițiile în care se renegociază această tranzacționare. Nici ce primește magistratul pentru exercitarea atribuțiilor de magistrat pe o perioadă de timp. Deci nu știm care sunt condițiile de renegociere.

În plus, cel puțin în ultima perioadă de timp foarte lungă, în fiecare an s-au schimbat aceste condiții pentru niște oameni care probabil aveau o așteptare rezonabilă în legătură cu limitele obligației de performanță și de loialitate față de sistemul de justiție. Asta este deranjant.

Cât consideră societatea că merită să aibă pensie un magistrat care își îndeplinește în mod corespunzător atribuțiile și pentru cât timp? Și în cazul în care considerăm că aceste elemente trebuie schimbate, ar trebui să purtăm și discuția despre cine va rămâne în acest sistem.

Că mai adaug un element: generațiile tinere au o paradigmă profund diferită, sunt mai tranzacționale. Sunt mai preocupaţi de echilibrul lor personal, de valorizarea muncii lor, de timpul liber. Și atunci, când creăm condițiile chiar și pentru magistratură, cred că este bine să ne gândim și cui ne adresăm. Și pentru oamenii pe care vrem să-i recrutăm ar trebui să găsim niște soluții care să facă magistratura interesantă, ofertantă și prima opțiune pentru vârfurile facultăților de drept.

De ce crede că salariile magistraţilor nu sunt, de fapt, atât de mari

– Dar există, totuşi, un salariu pe care magistraţii îl primesc. Un salariu mai mare decât media. Nu aceasta este, de fapt, ceea ce primeşte un magistrat pentru exercitarea profesiei? Printr-un salariu mai mare este garantată independenţa, incoruptibilitatea şi loialitatea faţă de stat?
– Salariul înseamnă valoarea muncii pe o piaţă dintr-un sector. El nu e o recompensă. Face parte din ce oferă angajatorul, în sens larg, ca pachet de beneficii. Şi spuneţi că pensia nu ar trebui să fie luată în calcul.

– Pentru că este o consecinţă a beneficiilor, nu un beneficiu în sine.
– Dacă mergem în mediul privat, atunci când recrutezi, ai un pachet de beneficii. Ei bine, aşa a ales statul să creeze pachetul salarial pentru loialitatea pe care judecătorii sau procurorii, pentru o perioadă lungă de timp, o au faţă de valori, faţă de sistemul în care îşi desfăşoară activitatea, faţă de rolul lor în societate, faţă de democraţia şi statul de drept pe care sunt chemaţi să le apere. Statul a ales acest lucru şi ţinând cont de recomandări de pildă ale Curţii de Justiţie a UE, care spune că o componentă a independenţei şi stabilităţii magistratului este ca pensie să fie aproape de salariul în plată.

Nimeni nu spune că eu sunt un magistrat necorupt, etic, pentru că mă gândesc că voi primi pensie peste 25 de ani. Magistratura nu este ofertantă acum nici pe departe cum este ofertant alt domeniul, precum posibilitatea de a fi jurist de corporaţii mari, de exemplu. Și vă spun și de ce nu este ofertantă magistratura. Pentru că salariul pe care îl are un procuror sau un judecător la început de carieră nu este în niciun fel competitiv față de ce ar putea să obțină un student bun într-o societate de avocați sau ca notar sau într-un post în corporate. Dacă compari acest salariu cu salariul mediu sau cu salariul minim, el pare foarte mare. Dacă îl compari cu altele din domeniu, s-ar putea să nu pare așa de mare. În plus, există niște condiții limitative pe care nu le ai în mediul privat.

Și, cel puțin în ultimii ani, statutul, condițiile şi modul în care își desfășoară activitatea magistratului sunt absolut incerte. Nu pot să vă mai spun de câte ori s-au modificat, în ultimii șase ani, legile justiției și modalitatea în care se desfășoară activitatea de procuror și judecător din punct de vedere administrativ. Și asta ar trebui să ne îngrijoreze. Dacă un om din sistem trebuie să stea să se gândească dacă o lege mai este în vigoare pentru că s-a modificat de 30 de ori în ultimii cinci ani, avem o problemă. Și asta nu face ca sistemul să fie ofertant pentru tineri.

În plus, vom aveam o şi mai mare deficienţă de personal. Şi atunci, nu are niciun fel de interes un tânăr să aleagă magistratura şi să muncească 18 ore pe zi, să câştige mai puţin şi să se mute într-un oraş mic, departe de Bucureşti – unde totul e ocupat.

Avem o problemă de digitalizare, deci nu ai nici mecanismele care îți facilitează munca. Și atunci nici din punctul ăsta de vedere nu este ofertantă. Magistratura este neofertantă și acum. Creşterea vârstei de pensionare poate doar să crească gradul de neatractivitate al magistraturii.

„Aş putea sta 40 de ani în sistem dacă sistemul mi-ar oferi condiții decente”

– Dumneavoastră cum credeți că ar trebui să arate reformarea sistemului judiciar astfel încât rezultatul să fie mai multă încrederea oamenilor în justiție?
– În mod clar, e nevoie de o discuție și de o reanalizare a poziției pe care o are sistemul judiciar față de cetățean, cetățeanul față de sistemul judiciar. Nu am avut acest dialog nici pentru a înţelege care sunt aşteptările, nici pentru a comunica ce se poate.

Pe lângă acest dialog, vreau la un moment să avem acest pact social, acest contract social în care stabilizăm lucrurile. Nu poți să ai performanță în instabilitate, nu poți să ai sistem judiciar extraordinar care este întotdeauna în derivă legislativă, în lipsă de oameni, în lipsă de resurse. Și aici este nevoie de un dialog instituțional între sistemul judiciar și celelalte putere ale statului, care evident include societatea, pentru că societatea este cea care dă feedback-ul tuturor celor trei putere ale statului.

Pe de altă parte, eu am ales să fiu magistrat din această pasiune, din vocație. Aş putea sta 40 de ani în sistem dacă sistemul mi-ar oferi condiții decente să-mi fac profesia la standardul pe care mi-l cere sau pe care bănuiesc eu că-l așteaptă societatea de la mine. Este imposibil să crezi că un judecător de curte de apel poate să stea 40 de ani în sistemul judiciar, având 150 de dosare pe ședință, stând în niște încăperi în care sunt câte patru-cinci oameni, având o sală de judecată uneori care nu are geamuri, începând ședința la ora 9:00 de dimineața și terminând-o la ora 19:00 seara, 21:00 seara, fiind de permanență cât este necesar, judecând cauze de la apeluri care vizează infracțiuni de furt, violență domestică, infracțiuni de competența de DIICOT, altele de competenţa DNA, după care, mergând în biroul pe care îl împarte cu colegii și motivând, motivând fiecare decizie. Fără fără să aibă ustensile super performanțe, să dicteze, să facă rezumate, efectiv scrind cărucioare de hârtie.

Am sta, precum în UK, unde sunt judecători la 90 de ani, într-un sistem în care magistratura e văzută ca element fundamental în statul de drept, într-un sistem care crează condiții de a beneficia de inteligența și de cunoștințele unui om cât mai mult timp, comportându-se decent cu acel om.

Am mers într-o vizită în Olanda și am aflat cu stupoare acolo o doamnă procuror, care era deja la 35-40 de ani față de noi și care considera la acel moment că avea o perioadă încărcată pentru că avea 5 dosare în anchetă, având echipa ei de polițiști. Când am primit prima repartiţie de dosare cap procuror definitiv, au fost peste 400 de dosare.