Sari direct la conținut

INTERVIU VIDEO: Cum răspunde sistemul bancar românesc provocărilor economice și tehnologice. Florin Dănescu: „Stăm foarte bine din punct de vedere al prudenței”

Smile Media
INTERVIU VIDEO: Cum răspunde sistemul bancar românesc provocărilor economice și tehnologice. Florin Dănescu: „Stăm foarte bine din punct de vedere al prudenței”
Florin Dănescu Foto: Smile Media

Sistemul bancar din România trece printr-o perioadă de transformări semnificative, influențate de factori economici, tehnologici și geopolitici. Despre evoluția acestuia și modul în care răspunde provocărilor actuale am discutat cu Florin Dănescu, președinte executiv al Asociației Române a Băncilor.

Pandemia și războiul din Ucraina nu au avut un impact semnificativ asupra comportamentului clienților bancari din România, subliniază Florin Dănescu, mai ales în ceea ce privește economiile sau interacțiunile cu băncile. În ceea ce privește performanța sistemului bancar din România comparativ cu media Uniunii Europene, Florin Dănescu precizează că România se află într-o poziție favorabilă pe partea de prudențialitate și eficiență, dar se confruntă cu provocări pe partea de cantitate.

Cum se poziționează sistemul bancar din România în raport cu media Uniunii Europene în ceea ce privește performanța?

Florin Dănescu: Trebuie să explicăm mai întâi ceva caracteristic României, care este puțin cunoscut, dar foarte important. Când analizezi o bancă, deci și un sistem bancar, o economie, te uiți din perspectiva a două categorii de indicatori: de prudențialitate, apoi de randament și cantitate. Când ne uităm la prudențialitate, vedem că sistemul bancar stă foarte bine și nu de azi, de ieri, ci de ani buni. De exemplu, lichiditatea generală a unei bănci, ceea ce înseamnă că ai bani disponibili, arată că nu ești într-un risc în fața unei cereri foarte mari și imediate. Totodată, nu ai investiții sau credite pe termene foarte lungi și resurse atrase pe termene foarte scurte, deși la bănci vom găsi aceste diferențe. De aceea, se calculează această lichiditate generală, iar indicatorul românesc este de aproximativ 250%, mai mare decât media europeană, care este undeva la 160% și ceva, aproape 170% la nivel european. Sistemul bancar românesc stă mult mai bine decât sistemul bancar european.

De asemenea, solvabilitatea, care este un indicator de prudență imediat, este undeva la 25%, mai mult de trei ori peste minimul reglementat, care este de 8%. Și acoperirea cu provizioane a unei potențiale neperformanțe, numită gradul de acoperire cu provizioane, este undeva la 64%, comparativ cu aproximativ 46% la nivel european.

„Stăm foarte bine din punct de vedere al prudenței. Te poți uita la un sistem bancar extrem de bine așezat, extrem de prudent, ceea ce este foarte bine, mai ales în timpurile acestea de crize pe care le trăim.”

Cantitatea și prețul: Provocările sistemului bancar românesc

În același timp, un sistem bancar trebuie să fie și eficient. Dacă îmi permiteți, vă aduc aminte o formulă din anul trei de la ASE: ecuația aceea în care cifra de afaceri este egală cu cantitatea înmulțită cu prețul. Avem, așadar, doi indicatori: cantitatea și prețul. Dacă vrei să scazi prețul, ar trebui să crești cantitatea pentru a obține o cifră de afaceri identică. Dacă vrei să scazi cantitatea, s-ar putea să fie necesar să crești prețul, deci cei doi factori merg mână în mână. În ceea ce privește cantitatea, există o problemă în sistemul bancar românesc, și nu de azi, de ieri, ci de mai bine de 20 de ani, referitoare la gradul de intermediere financiară – înseamnă credite bancare raportate la Produsul intern brut. Este ca și cum ai analiza într-o companie cât de mult se bazează producția pe creditare. Același lucru îl facem și la nivelul economiei românești. Asta înseamnă intermedierea financiară: raportul dintre creditele bancare și produsul intern brut, care reflectă producția totală a țării.

Astfel, aflăm că cifra pentru România este de 24%. Poate ni se pare mult, poate ni se pare puțin. Majoritatea celor întrebați răspund că este mult, fiind influențați de percepția generală conform căreia există prea multe bănci, prea multe credite și acestea sunt scumpe. Totuși, vedem că media europeană este undeva la 90%, ceea ce este cel puțin surprinzător, vizavi de această percepție publică.

„Nu avem deloc foarte multă creditare în România, ba chiar avem prea puțină, aproape de patru ori mai puțină decât media europeană și comparativ cu  țările dezvoltate.”

Vom observa că și media țărilor fost comuniste este mult mai scăzută, fiind la jumătate din media europeană. De fapt, media țărilor dezvoltate care nu au trecut prin comunism (16 țări) se situează undeva la 110% în ceea ce privește intermedierea financiară, în timp ce media țărilor fost comuniste (11 țări) este de 45%. În concluzie, există o problemă de creditare în toate țările care nu au avut o colectare consistentă de capital, fiind afectate de cei aproape 50 de ani de comunism.

Și atunci, România întârzie cu această intermediere financiară mică și își reduce șansele sau, din păcate, nu reușește să se ridice la nivelul așteptat pentru recuperarea decalajelor economice dintre țara noastră și Europa, în general. Deci, aceasta este o problemă de cantitate și nu stăm bine. Așa cum era de așteptat, cel puțin în economie – iar economia nu minte, fiind obiectivă și nemiloasă –, nu depinde de wishful thinking ș.a.m.d., nici măcar de ceea ce spun politicienii. Dacă ai o cantitate mică, prețurile nu pot fi mici. Este ca și cum ai avea un strung la care produci 1.000 de pixuri, iar toate costurile strungului sunt repartizate pe cele 1.000 de pixuri. Dacă produci cu același strung 1.000.000 de pixuri, evident, costurile acelor pixuri vor fi mult mai mici. Cantitate – preț: raportarea între ele.

Ca eficiență, pare că randamentele românești sunt mai bune. Și, într-adevăr, acestea sunt, în cifre, mai bune decât cele din Europa. Ne situăm, oricum, în clasamentul țărilor fost comuniste, unde toate aceste state au randamente mai mari decât cele din Europa de Vest. De ce? Pentru că, în același timp, și costul capitalului este mult mai mare. Astăzi, lumea a început să înțeleagă ce înseamnă ratingul de țară sau prețurile mari la împrumuturile pe care le face România, mai ales în contextul unei crize. La noi, însă, lucrurile funcționează cumva invers.

Echilibrul între rentabilitate și costul capitalului

În sistemul bancar, lucrurile stau cumva invers. Pentru că un credit îl acorzi pe 20 sau 30 de ani și treci prin crize, încerci să eviți acordarea de credite grupelor de clienți care ar putea să nu mai ramburseze împrumutul, și atunci riscurile sunt mai mari, și prețurile mai mari. România este așa, ca și calup, ca percepție generală. În concluzie, randamentul final al unei bănci se măsoară și prin rentabilitatea capitalului. Nu întâmplător, veți observa că România este țara în care sistemul bancar păstrează și reinvestește mai mult de 60% din profit. Vizavi de percepția publică, care este, din nou, greșit formată, vreau să subliniez că exportăm capitalul, ceea ce este total greșit. Nu veți găsi nicio industrie cu un grad de retenție al dividendelor în investiții mai mare decât sistemul bancar românesc.

Acestea sunt doar răspunsuri vizavi de percepții eronate, care, din păcate, creează percepții negative ce se transformă în legi și inițiative. Aduc aminte că, între 2014 și 2019, în România au fost enunțate și dezbătute peste 50 de legi în 5 ani, agresive la nivelul industriei bancare. 50 de legi la nivelul unui investitor. Un investitor, oricare ar fi, dar în industria bancară, având în vedere specificul acesteia, judecă cam așa: deci avem 10 legi pe an, 50 în 5 ani, și pentru un credit pe care îl acord pe 20 de ani, voi avea emoții de 10 ori pe an, adică 200 de ori. Și contractul mi se poate schimba de 200 de ori prin lege.

Oare are vreo legătură cu intermedierea financiară foarte scăzută, cea mai scăzută din Uniunea Europeană? Aș zice că există o legătură între impredictibilitatea legislativă și cantitatea de afaceri dintr-o țară. Ca să măsurăm, ca publicul nostru să perceapă măsurabil ce înseamnă impredictibilitatea legislativă, ce înseamnă schimbările din Codul fiscal sau ce înseamnă o lege care vine, așa cum s-a întâmplat acum 2 ani, cu o taxă de 2% pe cifra de afaceri.

Pentru că 2% pe cifra de afaceri, în termeni de transformare vizavi de impozitul pe profit, duce, cu impozitul de 16% pe profit și cu 2% pe cifra de afaceri, la unele bănci, la 40% impozit pe profit. Vi se pare o afacere care este de făcut când ai 40% impozit pe profit? Oare această taxă, vizavi de imprevizibilitate, dar și de percepția adversă vizavi de o industrie, pentru că asta e o percepție adversă… La altă industrie nu s-a întâmplat asta, chiar dacă industria bancară, în pandemie, a fost singura industrie care nu a cerut nimic și a oferit ceva.

Fac aici o paranteză: dacă vă aduceți aminte, acele amânări de rate, despre care s-a tot discutat. Degeaba explicam noi că percepția rămâne aceeași, că nu costă deloc băncile. E o amânare a datoriei, se va plăti datoria, foarte bine. Deci, dacă nu ți se rambursează creditul la timp, conform contractului, nu mai este o intrare de bani, cu care ce făceai? Dădeai alte credite. Deci, dacă nu mai dai alte credite, înseamnă reducerea producției? Asta a fost amânarea ratelor. A fost singura industrie care, într-o proporție, în urma amânării ratelor, a încetat producția. Vi se pare o măsură fără efect, neimportantă? Și totuși, industria bancară a fost recompensată în timp cu o taxă de 2% pe cifra de afaceri. Se transferă el pe preț? Evident, în orice industrie, orice cost se transferă pe preț, pentru că în orice economie, în orice tip de firmă, ca să ai profit, trebuie să faci profit și ca să ai profit, veniturile minus cheltuieli trebuie să fie mai mari decât zero.

„Dacă mai mărești o cheltuială, fie ea printr-o taxă, veniturile tale trebuie să crească. Iar veniturile sunt formate din preț ori cantitate – cifra de afaceri.”

Percepția publică asupra digitalizării în sistemul bancar

Iar în ceea ce privește digitalizarea și accesibilitatea pentru clienți?

Florin Dănescu: Noi suntem relativ mândri în industria bancară de felul în care se comportă băncile. Vă aduc aminte că, în pandemie, chiar dacă, peste noapte, capacitatea de producție a băncilor sau potențialul lor de a acționa a fost depășit de aproape 20 de ori, băncile au făcut față și nimeni nu-și aduce aminte vreo problemă din acest punct de vedere, pentru că erau deja pregătite.

„Există acea percepție că industria bancară, din punct de vedere al digitalizării, stă în spatele celorlalte industrii sau în spatele fintech-urilor.”

Băncile mari, cel puțin, au centrele lor de cercetare și dezvoltare, însă acest lucru nu se vede..  Legislația și reglementările sunt atât de dure și birocratice, încât să pui o inovație în practică poate dura mult timp. Când a venit pandemia, s-a văzut că eram pregătiți: de exemplu, roboții au făcut posibilă depășirea cu peste 20 de ore a volumului de lucru, și nu doar atât. Apropo de riscurile cibernetice, vedem neliniștile de azi și atacurile care se întâmplă la nivel individual, care au devenit de-a dreptul psihologice, în felul în care-ți sunt extrase sumele de bani. În general, ne mișcăm peste medie sau chiar mai bine decât atât.

Haideți să folosim o metaforă: avem cele mai bune autostrăzi digitale din lume, pe care nu circulă camioane cu marfă și nu circulă economie, ci circulă pisicuțe și cățeluși. Cam așa trebuie văzută digitalizarea României. Avem investiția, dar nu o folosim. Circulă căruțe, nu camioane, să spunem. Și băncile nu pot decât să constate, pentru că, vedeți, o bancă este feedbackul comportamental al clienților săi. Cine sunt clienții unei bănci? Toate mișcările economice: populația, companiile, statul, tot ce mișcă economic sunt clienți ai băncilor. Dacă pe aceste străzi ale economiei circulă pisicuțe și cățeluși, atunci degeaba suntem noi digitalizați, pentru că vom rămâne în urma producției noastre, a relațiilor noastre cu economia. Și, pe de altă parte, cu câtă economie ești în contact, cu o intermediere financiară de 24%?

Accesibilitatea, o provocare

Percepția este că băncile, atunci când fac modificări, afectează întreaga economie, ceea ce ar fi normal. Totuși, un segment foarte mic de piață sunt clienții băncilor. Și asta și pentru că există acea percepție, exprimată chiar de unii politicieni, care spun uneori: „Nu vă duceți la bancă, că vă fură”. Nu e aceeași percepție atunci când se vorbește despre IFN-uri, de exemplu, cu care suntem adesea confundați și n-ar trebui. Din perspectiva accesibilității, aceasta este legată de incluziunea financiară și de intermedierea financiară. Incluziunea financiară înseamnă câți români au cont la bancă. Dacă vedeți discuțiile despre reducerea volumului de cash și cât de blocate sunt, iar ce dezbateri se creează, faceți imediat legătura cu felul în care se promovează utilitatea, eficiența și avantajele incluziunii financiare – să ai un cont la bancă. Și noi stăm la un 71%, abia am crescut de la 69% acum câțiva ani, față de o medie europeană de 95%. Accesibilitatea poate fi, cumva, interpretată greșit atunci când te uiți la faptul că nu atât de mulți români, precum europenii, au conturi la bancă. Spui: „Domnule, banca este inaccesibilă”, dar, de fapt, ești învățat să stai departe de bancă.

De asemenea, dacă nu poți să ai pensiile plătite pe carduri, despre ce accesibilitate vorbim? Când te uiți în spatele unui comportament, de exemplu, când vine poștașul cu pensia și spune că la bancă costă. E foarte greu să intri și în cultura locală, iar cultura are mereu legătură cu economia și invers. Vine poștașul, mai stai 5 minute de vorbă cu el, îi dai o cafea, îi dai 5 lei. Acei 5 lei sunt infinit mai mari decât un comision care ar fi fost, de exemplu, costuri, deși pe carduri nu prea sunt costuri. Și atunci comparăm așa. Noi am explicat asta politicului din România de mai multe ori.

Accesibilitatea nu se poate spune că este bună. Permiteți-mi să vă dau un indicator măsurabil, pentru că am promis că voi oferi răspunsuri pe cifre. În timpul pandemiei, când a apărut IMM Invest, vorbim acum despre companii, înainte de acest program, cam 1 din 7 companii care solicitau credit, primeau credit. După IMM Invest, care a creat anumite comportamente, companiile care nu luaseră niciodată credit au învățat cum să facă o cerere, au înțeles că trebuie să aibă indicatori solizi în contabilitate, au învățat că trebuie să aibă un contabil, au învățat ce solvabilitate au. Doar unii, ca să nu fiu considerat răutăcios. Alții, însă, au devenit mai experimentați. În urma acestei evoluții, am ajuns la un indicator de reținere, să spunem, de acceptanță la nivelul companiilor de 3 la 7, deci s-a triplat. Asta înseamnă că acel volum de care vorbim, foarte important, intermedierea financiară, creează și educație, nu doar business, nu doar eficiență, nu doar profit.

Cum se adaptează sistemul bancar la provocările economice actuale, cum ar fi inflația ridicată și instabilitatea geopolitică?

Florin Dănescu: Acești indicatori de prudențialitate sunt prima măsură în fața unei crize, a unor neliniști sau a unui viitor impredictibil, așa cum ne aflăm acum. Și din motive interne, dar și externe, există o combinație. Ne-am săturat să vorbim despre crizele suprapuse și am ajuns să spunem că asta este cel mai rău. Și, peste aceste crize suprapuse, intervine problema geopolitică actuală, cu războiul din Ucraina, cu alegerile din Statele Unite și nu doar din România – toate sunt extrem de interconectate. Se tot presupune că vor fi schimbări foarte mari, ceea ce, de fapt, pentru noi, și chiar dacă ar fi schimbări pozitive, în termenii unui economist, ridică întrebarea dacă se vor întâmpla sau nu, ceea ce mărește percepția de impredictibilitate.

Trebuie să știți că și atunci când sunt așteptate evoluții extrem de bune, dacă cineva spune că o așteptare se va dubla, în realitate va fi mai mult de 1,5 ori, iar piața te penalizează. De aceea, bursele pot cădea chiar și pe știri pozitive, dacă acestea nu sunt atât de bune pe cât s-a anticipat, comportându-se exact ca într-o situație de criză. În concluzie, în astfel de momente de impredictibilitate, este bine să fii cât mai solid. De ce spun companiile „hai să ne oprim, să nu mai acționăm, să vedem ce se întâmplă, să punem depozite la bancă”? Aceasta nu este o atitudine bună, pentru că înseamnă stoparea investițiilor. O bancă nu acționează așa, o bancă are o lichiditate mai mare, o solvabilitate mai mare, ceea ce înseamnă, de asemenea, bani neinvestiți. În România, însă, nu este așa! Noi nu am luat bani de la creditare ca să îi păstrăm în rezervă. Oricum, cererea nu era foarte mare.

Fac o paranteză: știți că se spunea, de multe ori eronat, că băncile nu creditează suficient economia românească pentru că oferim prea mult credit statului? Nu? Lichiditatea noastră arată că avem în continuare resurse în plus față de cât credităm statul, populația și companiile, dar nu găsim cerere suficientă în economie pentru a acorda toată lichiditatea în credite. Putem spune că avem rezerve de bani, pentru că nu ai unde să-i aloci.

Dacă te gândești la piața imobiliară, îți pui întrebarea câte tranzacții se bazează pe credit bancar. Dacă corelezi cu nivelul de trai al românilor, aș spune că majoritatea celor care cumpără o casă își iau un credit, pentru că nu au suficienți bani din surse proprii, nu provin din familii cu resurse financiare considerabile, nu au o acumulare de capital semnificativă. Mulți consideră că 90% dintre tranzacții sunt pe credit, dar o să găsiți pe undeva pe la 20% și te întrebi de unde bani? Aici intervine piața neagră și măsurarea incorectă a realității economice. Astfel, noi luăm măsuri pe percepții total eronate față de realitate, care fac mai mult rău. Este ca și cum ai merge la medic cu o problemă la ficat și ți-ar face o operație de rinichi – nu ar fi deloc benefic.

Industria bancară, extrem de activă

De aceea, industria bancară nu este foarte vizibilă la televizor, dar este extrem de activă, iar ARB este recunoscută pentru demersurile profesionale, decente, dar uneori și discrete în comunicarea cu factorul public, cu factorul decizional. Și mergem foarte des și aceste explicații le dăm, avem materiale. Nu există Guvern al României, când a fost investit, să nu fie felicitat de noi și căruia să-i adresăm politicos rugămintea să ne primească, să-i explicăm ce știm despre economie, pentru că nu suntem neapărat mai deștepți decât alții, dar avem acel feedback al clienților noștri, care înseamnă populație, companie, stat.

În contextul în care Banca Națională a României a anunțat recent o creștere de 33% a numărului restanțierilor la bănci, în ciuda creșterii veniturilor populației, ce factori economici și comportamentali pot explica această tendință și ce măsuri pot implementa băncile pentru a sprijini clienții aflați în dificultate financiară, reducând în același timp riscurile legate de creditare?

Florin Dănescu: O să încep foarte direct, ca profesionist. Mai mult decât atât, noi suntem Asociația Română a Băncilor, care este o asociație profesională, nu am explicat asta până acum. Eu nu sunt îngrijorat de acest indicator. Dacă te uiți grafic și în istoria recentă vei găsi cifre identice. Am trecut la o perspectivă negativă pentru creditele pe termen lung în valută, dacă citim în detaliu ceea ce a spus agenția de rating. Unde, de altfel, cred că suntem singura industrie care este apreciată pozitiv în acest studiu de rating de țară, care spune că sistemul bancar este foarte bine așezat, prudent ș.a.m.d., ceea ce e un indicator pozitiv pentru țară.

Noi am contribuit pozitiv la percepția despre țară. Bine, aș fi vrut să fie și alți indicatori la fel de buni. E clar că deficitul bugetar nu era acolo. Și ziceam că nu sunt îngrijorat, pentru că am mai găsit acest volum de clienți cu restanțe, că despre asta vorbim, despre creșterea cu 30%. Chiar dacă 30% pare mult, această cifră a fost recent, în anii trecuți, cam la același nivel. În concluzie, nu e o cifră nemaivăzută, nu e un lucru care nu s-a mai întâmplat. Totuși, trebuie să fim extrem de atenți. Evident că o creștere nu este bună. Evident că noi ne uităm încă din pandemie, cu îngrijorare, la potențialul de creștere a neperformanței pentru noi ca indicator, adică credite nerambursate, și la îndatorarea și intrarea în incapacitate de plată, să spunem așa, a populației sau a companiilor. Și suntem atenți tocmai cu acești indicatori de prudențialitate.

Nu putem să facem mult mai multe lucruri decât să educăm, să explicăm, să mergem la factorii decizionali, să le explicăm ce trebuie să facem, să nu mai crească această cifră. Pentru că nu vine de la bancă acest lucru, vine din inflație, vine din venituri, vine din gradul de incertitudine, vine din acest rating de țară.. Iar noi mergem, ne facem datoria și explicăm ce ar trebui făcut sau cât de riguroși ar trebui să fim, de la reducerea cheltuielilor, mai întâi, și apoi la afectarea în plus a economiei, care ar însemna venituri mai mici în viitor, deci o colectare mai proastă și o problemă și mai mare. Astfel, putem intra într-un cerc vicios.

„Este greu, ca economist, nu numai în România, oriunde, să vorbești despre economie obiectiv, fără să te uiți la factorul decizional, care este factorul politic.”

Spuneați că nu sunteți îngrijorat, dar, cu toate acestea, ar poate fi acesta un semn al unei crize economice iminente?

Florin Dănescu: Noi suntem, mai degrabă, un constatator al unei crize, pentru că tu constați că clienții tăi încetinesc în exactitatea cu care își plătesc ratele sau creditele sau datoriile. Pe de altă parte, poate fi și un confort psihologic pe care l-am mai întâlnit în trecut, în care oamenii spun mai întâi să ne plătim altele, nu neapărat datorii, poate investiții, obligații, poate chiar să facem niște economii. Chiar dacă, aparent, multă lume s-ar mira să ai și un credit, să ai și un cont de economii la bancă, ceea ce nu e neapărat greșit. Depinde cum te uiți și cum îți faci calculele și ce comportament bugetar ai în casă: ce cumpărături faci, în ce frecvență, pentru ce domenii. Și asta înseamnă că gradul de întârziere la plata datoriilor a crescut, zilele de restanță au crescut. Nu neapărat s-au transformat în neperformanță, nu neapărat nu-și vor plăti creditele.

De aceea trebuie privit, bineînțeles, cu obiectivitate. Nu este o evoluție bună, în mod evident, dar nici așa cum se prezintă public, că ăsta a fost un semnal de indicator de depreciere. Trebuie să ne uităm în continuare pentru a nu se transforma în așa ceva, în mod evident.

Cum au influențat pandemia și războiul din Ucraina comportamentul clienților bancari, cum ar fi, de exemplu, schimbările în obiceiurile de economisire, preferințele pentru produsele financiare sau modul în care interacționează cu băncile?

Florin Dănescu: Nu foarte mult! Noi suntem o societate încă tânără în capitalism. Încă nu avem reflexele de a percepe semnalele pozitive sau negative la timp și de a lua măsuri sau de a acționa economic. Uneori ne-a prins bine asta. De exemplu, în criză, când apare o știre negativă, bursa, de exemplu, nu reacționează imediat, ceea ce ne prinde bine în clipa aia, pentru că altfel am avea căderi de prețuri, ș.a.m.d. Meseria mea de bază a fost de trezorier, unde chiar asta am învățat și vedeam în Germania, în Statele Unite, pe un simplu zvon, pe o simplă problemă, uneori, aparent din afara economiei, cum cădeau piețele, bursele, ș.a.m.d. Nu au schimbat foarte mult, mai degrabă au fost schimbări economice relativ pozitive, prin transferul de populație. Lumea venea deja după pandemie, cred că nu era dispusă să privească faptul că Războiul din Ucraina e un factor economic pentru ei și nu a creat multă îngrijorare, ceea ce a meritat și pentru statul român.

Creșteri ale creditării

Incertitudinea creează întotdeauna decizii de așteptare, de întârziere a unor decizii. Noi nu am constatat asta. Ce să spună industria bancară din România, care, chiar și în pandemie, chiar și în această perioadă de după pandemie și război din Ucraina, noi am raportat mereu creșteri ale creditării. Asta puțină lume își amintește, cu toate că ARB a fost mereu prezentă, și a prezentat comunicate în care spunea: creditarea a crescut cu o cifră mai bună decât anul trecut, chiar dacă au fost crize și impredictibilitate. Acum nu vreau să mint pe nimeni, rămân un profesionist, și să spun că este ușor să ai creșteri chiar și în situații de criză, când ai o bază mică, acel 24% fiind mic. E ca și cum ai spune „am 1 leu profit și mi-am dublat profitabilitatea, am 2 lei profit”. Dar dacă ai 1.000.000 profit, e mai greu să-l dublezi. Așa e și la noi, creditarea crește relativ ușor în cifre, indicatorul de care se vorbește are creșteri mari, pentru că volumul său este mic. Dar totuși, trebuie să spunem că băncile s-au comportat, după părerea mea, ireproșabil, admirabil, pentru că însăși băncile nu au avut acest sentiment de stagnare, de oprire. Au crescut creditarea, au avut încredere în economia românească sau în clienții industriei.

Vedeți că evit termenul de consumatori, nu pentru că n-aș crede în el, este un termen european, dar care de multe ori ne ia definiția de client din trecut și care transformă clientul într-un nemulțumit. Consumatorul s-a comunicat mereu ca și cum, domnule, ești consumator pentru a-ți apăra niște drepturi, ceea ce e foarte normal. Și atunci, asta înseamnă că, de fapt, prin comunicare, prin educare, tu transmiți societății tale să nu aibă încredere în capitalism.

Ce măsuri adoptă băncile pentru a crește gradul de educație financiară în rândul populației, în special în cazul generațiilor mai tinere?

Florin Dănescu: O să dau un răspuns care mă bucură cel mai tare. Eu nu știu foarte multe exemple în care o industrie sau o instituție privată, de drept privat, așa cum este Asociația Română a Băncilor, să fie decorată. Și aici sunt atent către Președinție, pentru că sunt multe percepții și e păcat. Totuși, asta a venit pentru educație financiară și noi am fost extrem de activi de mult timp, de pe vremea când la conferințe se aducea în discuție foarte rar educația financiară și toată lumea era de acord că era politically correct să fii de acord, dar nimeni nu credea în treaba asta. Noi de atunci suntem activi și Banca Națională a României la fel. Avem activități extrem de frecvente ca asociație cu antreprenorii din România, cu care ne întâlnim cu o frecvență foarte mare. Mergem prin țară, ne ducem la firul ierbii, mergem noi după ei. Am început un curs cu profesorii de liceu, de economie, care s-a transformat în cursul cu profesorii de liceu. Noi nu-l putem opri în clipa de față, pentru că înainte de a termina un modul cu 50 de profesori, sunt alte două module cu încă 50 înscrise deja.. Vreau să spun că chiar este apreciat și considerăm că facem un lucru bun. Mergem în licee, mergem în școli, am mers și la clasa a 2-a, dar mai înainte de toate, băncile sunt extrem de active, puterea lor, și financiară, și umană, ca resurse umane, este mult mai mare decât a unei asociații, în mod evident.

Băncile mari se mândresc cu cifre care au atins 1.000.000 de beneficiari ai programelor lor de educație financiară. Vă spun că volumul e foarte mare, totuși noi vom continua acest lucru. Era și normal, există teoria managerială a îmbunătățirii continue – să te îmbunătățești continuu, indiferent de situație. Și dacă nivelul de educație financiară ar fi fost foarte bun, datoria ta ar fi fost oricum să o crești. Băncile au intervenit și Asociația Română a Băncilor a intervenit pentru că a văzut o pasivitate foarte mare a școlii românești, care are în fișa sa de post educația. Dacă te uiți la bugetul alocat școlii, vei înțelege că, dacă nu se face educație financiară, acolo era volumul, acolo era cantitatea, acolo era eficiența și nouă, Asociația Română a Băncilor, considerați bancherii puternici și influenți, ne-a luat  ani să introducem în clasa a 8-a educație financiară, sub titulatura de educație socială.

Educație financiară cu premii

Lucrurile se schimbă greu, birocrația este mare, nu criticăm, ne bucurăm că am reușit acest lucru, contribuim, suntem membri în consiliile profesorale, suntem activi. E un rezultat foarte bun! Cum ne adresăm tinerilor de vreo 5 ani de zile la nivel de asociație? Folosim canalele, chiar dacă astăzi, cumva, demonstrează că reținerile din trecut ale noastre au fost justificate. Apropo de canalele de comunicare de la TikTok, ș.a.m.d. Dar am ales, am favorizat aceste tipuri de canale pentru tineri, în mod evident influenceri ș.a.m.d., concursuri. Ați fi surprinși să aflați că prin diverse orașe din țară, Gara Centrală, cam acestea sunt locurile pe care le alegem, sau în cea mai mare piață, facem concurs în educație financiară cu premii, ș.a.m.d.

Cam acesta este canalul cel mai bun. Răspunsurile sunt foarte bune, mai ales la aceste concursuri, iar lumea se arată mai interesată decât ne așteptam. Suntem foarte deschiși în continuare să comunicăm și pe aceste tipuri de canale.

„Avem așteptări și de la școala românească să aibă o frecvență mai mare și să acorde o importanță mai mare educației financiare.”

În ultimii ani, digitalizarea a devenit o prioritate pentru bănci. Care sunt principalele obstacole în implementarea noilor tehnologii și cum sunt sau pot fi acestea depășite?

Florin Dănescu: Fără a critica, primul lucru care vine în minte și probabil cel mai obiectiv răspuns este reglementarea. Aici s-ar putea înțelege că suntem nemulțumiți de reglementările impuse de banca centrală. Nu este vorba despre asta, reglementările sunt europene. Puține industrii din Europa sunt reglementate și privite la nivelul Comunității Europene într-un mod unitar, ca parte a unei Single Banking Union, cu reguli comune pentru toate băncile din Europa. Aceasta este perspectiva europeană, iar ea este extrem de ambițioasă. La fel ca și în cazul schimbărilor legate de Climate Change, cu obiectivele pentru 2050 sau 2030. Dar puțini s-au întrebat dacă băncile din Europa au resursele financiare necesare pentru a susține aceste schimbări. Schimbările sunt atât de complexe și ambițioase, încât depășesc capacitatea de finanțare a industriei bancare europene.

Așteptările sunt foarte mari, mai ales în ceea ce privește digitalizarea, în cadrul proiectelor europene. Europa își propune să atingă un nivel de inovație mult mai mare, pentru a concura cu Statele Unite și alte economii majore. Băncile sunt active în acest domeniu de mult timp, cum am menționat anterior. Cu toate acestea, reglementările au devenit atât de redundante, de frecvente și de birocratice. Este adevărat că reglementarea în sine este o formă de birocrație, iar birocrația nu este neapărat negativă, mai ales atunci când vine vorba de prevenirea riscurilor. Totuși, nu ar trebui să devină un scop în sine.

În percepția noastră – și o spunem deschis în conferințele europene – toate băncile din Europa împărtășesc această opinie: am ajuns un continent pentru care reglementarea în sine a devenit un scop. Nu acesta este scopul. Scopul trebuie să fie creșterea economică. Mă inspir de la colegii de la Bruxelles, care spun: „Dacă vrei să reglementezi o piață liberă, eliminând toate riscurile, tocmai ai eliminat piața liberă.” Este similar cu o familie în care, pentru a evita orice surpriză nedorită, părinții își țin copilul închis în casă. Copilul nu spune nimic, iar toată lumea este fericită. Dar oare chiar este așa? La fel se întâmplă și cu piața liberă. Dacă vrei să elimini toate riscurile economice – dar economia este despre administrarea riscurilor pentru a obține profituri – atunci, fără riscuri, ce mai administrezi? Totul ar fi perfect, toată lumea ar câștiga, dar unde ar mai fi concurența și rolul factorilor manageriali merituoși ai investitorilor și antreprenorilor? Este un nonsens.

Reglementarea: necesară și esențială

Desigur, reglementarea este necesară și este esențială, având în vedere riscurile cibernetice, atacurile asupra economiilor oamenilor ș.a.md… Trebuie să existe o reglementare unitară, dar dacă aceste reglementări sunt gândite politic și nu economic, avem o mare problemă. Un exemplu recent este decizia europeană care se discută acum, în contextul riscurilor cibernetice și al fraudelor. Noi am venit cu propuneri și am spus: „Ajutați-ne printr-o legislație unitară, astfel încât să știm cum să acționăm”. Răspunsul a fost că, indiferent de ce se întâmplă cu un client, dacă nu se poate dovedi că a fost voința lui să facă o plată, atunci banca va fi responsabilă. Și am zis: „Învățați-ne cum să dovedim că a fost voința clientului sau nu, că a greșit sau nu, că el își dă datele contului”. Sau… ce poate să facă banca?

Și atunci ce faci? Oprești sistemul bancar să mai investească? Crezi că o decizie politică rezolvă totul, doar ca să fii pe placul oamenilor? Și ce le oferi oamenilor în schimb? O economie mai slabă? O altă definiție a politicii economice este redistribuirea avuțiilor. Noi, economiștii, facem economie politică, în timp ce decidenții și politicienii fac politică economică. Dacă ne oprim doar la administrarea avuției, așa cum s-a întâmplat cu taxa pe cifra de afaceri, punem o taxă asupra industriei bancare și o reducem la altele. Practic, luăm niște bani dintr-o parte pentru a nu cere din altă parte. Dar economia, la un moment dat, te va taxa. Intervențiile administrative în piața liberă creează dezechilibre și, la un moment dat, ne întoarcem la practici comuniste.

„Reglementarea a devenit principalul factor de încetinire al evoluției digitale în industria bancară, nu doar în România.”

Când discutăm despre acești factori, trebuie să ținem cont de abordarea europeană. Este foarte greu, în sistemul bancar din România, să fii diferit față de sistemele bancare europene, din moment ce reglementările și cerințele sunt aceleași, iar uneori aceste reglementări ne pun într-o situație total nepotrivită. În lucrările mele de doctorat am explicat că reglementările au fost concepute după criza financiară, în contextul în care gradul de îndatorare al țărilor era prea mare și finanțarea, respectiv intermedierea financiară, erau la cote ridicate. De aceea, legislația a fost orientată spre gestionarea unui exces de credit.

Însă România se afla într-o situație diferită, cu un nivel scăzut al creditului, dar cu aceleași reglementări. Am folosit o metaforă pentru a explica acest fenomen, comparând reglementările aplicate pentru excesul de credit cu un tratament pentru obezitate aplicat unor persoane subnutrite. Am studiat și comparațiile dintre fostele țări comuniste și cele dezvoltate, arătând că economiile fostelor țări comuniste sunt mai omogene din punct de vedere statistic față de cele ale țărilor dezvoltate. Dacă reglementările, gândite pentru economii cu prea mult credit, sunt aplicate economiilor cu prea puțin, efectul poate fi invers. Acesta este subiectul despre care discutăm și care poate fi clarificat prin dialog cu autoritățile – explicând situația, bătând la ușă, stând politicos cu căciula în mână. Însă, din păcate, în România, adesea suntem mai puțin receptivi la acest tip de discuție.

Care este rolul băncilor în promovarea sustenabilității financiare și cum contribuie acestea la tranziția către o economie verde?

Florin Dănescu: Întrebarea dumneavoastră se raportează la o temă importantă, și anume ESG – Environmental, Social, and Governance, care este o politică ce include și aspectul pe care l-ați menționat. În acest context, am parcurs mai multe etape în ceea ce privește publicul, în special pe partea de schimbări climatice și dezvoltare sustenabilă, orientată spre economii mai puțin poluante. Ce putem face? Industria bancară, în acest caz, funcționează ca un fel de releu, având rolul de a susține aceste inițiative, însă acest lucru presupune costuri suplimentare pentru bănci. Politicul, de multe ori, se simte confortabil să spună că avem așteptări clare în economia europeană și să le ceară băncilor să le îndeplinească. Este important ca publicul să înțeleagă că, dacă băncile îndeplinesc aceste obiective, vor apărea costuri. Nimic nu este gratuit, iar noi suntem extrem de activi în acest domeniu, atât în România, cât și la nivel european.

Probabil că băncile sunt singurele care și-au făcut temele, ca de obicei, însă suntem întrebați constant de ce nu evoluăm mai repede. În realitate, ne este jenă să spunem că nu toată lumea își face treaba. Te duci la guverne, în întreaga Europă, nu doar în România, și le spui: „Noi ne-am făcut partea, ce facem mai departe?” Avem un termen limită, 2030 este aproape, primul orizont de așteptare, urmat de 2050, nu-i așa? Și am încercat, dar pentru a merge mai departe, trebuie să legiferezi acțiunile. De exemplu, cum măsori comportamentul băncilor față de clienții lor din perspectiva unui comportament verde? Va trebui să încurajăm prin creditare sustenabilă, așa cum prevede și strategia Asociației Române a Băncilor, formulată cu mulți ani înainte ca subiectul să devină popular. Aceasta vizează dezvoltarea sustenabilă și protejarea mediului înconjurător.

Dacă nu avem mărcile, practicile și metodele de măsurare care să dovedească, de exemplu, că casa dumneavoastră este mai puțin consumatoare de energie decât a altcuiva, ce facem? Luăm ingineri și măsurăm fiecare casă, fără standarde? Standardele trebuie să fie atât naționale, cât și europene. În cazul nostru, băncile au ajuns la limitele acestora. Am pus întrebările, am solicitat dezvoltările necesare și acum așteptăm feedback. Ce vă pot spune este că este un proiect serios, ca toate proiectele europene, iar băncile sunt foarte implicate. Suntem acum într-o fază în care așteptăm deja de mult timp să ni se răspundă la solicitările și orientările strategice pe care le-am trimis.

Asociația Română a Băncilor se întreabă acum dacă abordarea ar trebui să fie personalizată sau dacă ar trebui să adoptăm standarde din Germania sau din alte țări. Însă, pentru a face acest lucru, trebuie să înțelegem care sunt cerințele legislative la nivel național și cum ne alinăm ca economie la această dezvoltare. E similar cu situația GDPR-ului: dacă vrei să ai un comportament european într-o societate în care piața nu susține acest comportament, ce faci? În cazul GDPR-ului, dacă faci un control în industrii altele decât sectorul bancar, vei găsi că sunt respectate cerințele sau nu? A fost GDPR doar o lege europeană imposibil de aplicat la nivelul comportamental și economic al țării noastre? În privința creditării sustenabile, câte clădiri din România, ca pondere din total, se apropie de cerințele impuse, spre exemplu, în Berlin? Dacă penalizăm comportamentele brown, adică cele cu emisii mari de carbon, asta înseamnă că vom lovi o economie care depinde într-o mare măsură de acest tip de consum de resurse.

„Noi, însă, suntem foarte activi în abordarea aceasta și foarte patrioți, dar nu este suficient. Trebuie să avem o abordare comună și cu ceilalți actori din ministere, care să împărtășească aceleași principii.”

Suntem implicați și la nivelul europarlamentarilor și al Comisiei Europene. De exemplu, Asociația Română a Băncilor a avut o vizită la comisarul european, un lucru semnificativ, mai ales pentru cei care nu se confruntă cu astfel de ocazii frecvent. Explicăm aceste aspecte extrem de favorabil pentru țara noastră, dar rămânem obiectivi și credibili, fără a adopta un comportament politic. Nu suntem protejați de legi de comunicare, să spunem.

Aceasta este o destinație pe termen lung, care se va întâmpla indiferent dacă acționăm acum sau nu, dar ne va costa. De exemplu, când construiești o casă, trebuie să ții cont de standardele viitoare. Nu te vei trezi la bancă că îți dă un credit mai scump, pentru că tu ți-ai construit anul trecut o casă și n-ai știut că urmează lucrul ăsta și n-ai învestit în acest sens, deși puteai s-o faci. Deci nu era ceva între decidentul european și sistemul bancar. Noi suntem, așa cum ziceam, un releu în distribuția banilor, așa cum se întâmplă și cu fondurile europene și lumea ne întreabă de ce nu-i acordați cât mai eficient. Bine, v-ar bucura dacă aș răspunde o să dăm credite numai pentru case verzi? Ar fi un șoc economic, nu numai că n-am dat noi.

Este e o industrie complicată de discutat, dar încă o dată răspunsul este favorabil. Credem că mișcăm lucruri cu viteză mai bună, pentru că punem problemă așa și discutăm, dar nici să nu ne încântăm peste măsură să spunem așa, politically correct, că toate lucrurile sunt frumoase. Există o tendință, chiar și în industria bancară, de a spune că totul este bine. Dar realitatea este că suntem în urmă, pentru că și economia este în urmă și deciziile se iau, de multe ori, în urma acestei realități economice.

Articol susținut de Asociația Română a Băncilor