Interzicerea accesului minorilor la rețelele sociale: poate decizia politică să îmbrace haina juridică?
Măsura interzicerii accesului minorilor la rețele sociale, care a fost instituită în Australia, a declanșat o dezbatere globală privind protecția minorilor în era digitală. Mai multe state europene au decis să se alăture inițiativei și au avansat propuneri de reglementare în acest sens. Prim-ministrul spaniol Pedro Sanchez și-a manifestat deja intenția fermă de a adera la restricția privind social media pentru minori, iar, în Franța, o interdicție asemănătoare urmează să fie supusă votului Senatului. Dezbaterea începe să prindă un contur puternic și în România. Dincolo de argumentele privind oportunitatea interdicției, un aspect care ar trebui să fie analizat este compatibilitatea unei asemenea interdicții cu cadrul constituțional național și european.
Răspunsul este departe de a fi unul neechivoc. Chiar dacă a fost adoptată într-un context istoric în care rețelele sociale erau cel mult produsul literaturii SF, Constituția României reglementează protecția constituțională a intereselor care s-ar putea afla în conflict. Rețelele sociale sunt un mijloc prin care se exercită libertatea de exprimare, un drept fundamental susceptibil să facă obiectul anumitor ingerințe, însă numai în mod condiționat: restrângerea trebuie să urmărească un scop legitim și să fie proporțională. Dreptului unei persoane de a se exprima în mod liber îi corespunde în mod simetric dreptul a primi informații. Din acest unghi, Constituția României prevede în art. 31 alin. (3) că „Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor (…)”. Așadar, interzicerea accesului la rețelele sociale ar putea fi justificată ca fiind o măsură de protecție, în special în corelație cu dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul la integritate psihică. În plus, art. 49 alin. (1) din Constituție impune statului să asigure copiilor și tinerilor un „regim special de protecție”. Constituția nu definește noțiunile de copil și de tânăr, context în care Parlamentul a optat prin Legea tinerilor nr. 350/2006 să-i definească ca fiind tineri pe „cetățenii cu vârstă cuprinsă între 14 și 35 de ani”. Astfel, în principiu, statul ar avea deschisă calea luării unor măsuri de protecție a copiilor, însă argumente foarte puternice ar trebui aduse pentru a justifica atât necesitatea, cât și proporționalitatea măsurii. Cu atât mai mult este necesară această justificare, în condițiile în care art. 49 alin. (5) din Constituție obligă autoritățile să asigure condițiile pentru „participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică (…)”. În acest punct, rolul juriștilor devine unul secundar, fiind în sarcina altor specialiști să explice ce știm în stadiul actual despre impactul rețelelor sociale asupra copiilor și dacă o asemenea măsură este aptă să atingă un scop legitim.
Însă aspectele pe care le-am menționat anterior reprezintă doar un element al problemei. Chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că accesul la rețelele sociale este nociv pentru dezvoltarea copiilor, cine ar trebui să aibă dreptul de decizie: statul, printr-o măsură generalizată de interdicție, sau părinții? Conform art. 29 alin. (6) din Constituție, „Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine”. Mai mult, prin art. 48 din Constituție se prevede atât dreptul, cât și îndatorirea părinților să asigure „creșterea, educația și instruirea copiilor”. Astfel, dacă statul are o sarcină proprie în ceea ce privește asigurarea protecției copiilor, nu mai puțin importantă din punct de vedere constituțional este corelarea acestei sarcini cu rolul părinților. În contextul dezbaterii privind interzicerea accesului minorilor la rețele sociale, trebuie aduse argumente puternice pentru justificarea intervenției statale, căci aceasta înseamnă mutarea competenței de decizie de la nivelul părinților la nivelul societății, prin intermediul mecanismului democratic al deciziei luate în Parlament. Cu alte cuvinte, accesul minorilor la rețelele sociale este o problematică ce rămâne în sfera familiei sau, prin impactul pe care îl generează, trece în sfera mai largă a întregii societăți? De răspunsul la această întrebare depinde însăși validitatea deciziei politice. În octombrie 2025, în calitate de primă Cameră sesizată, Senatul a adoptat cu largă majoritate Legea majoratului online, o inițiativă legislativă care urmărește impunerea acordului parental pentru accesul minorilor sub 16 ani la rețele sociale. Deși pare să existe un puternic consens politic în Parlament, specialiștii au atras atenția asupra dificultăților tehnice pe care le implică această reglementare asupra căreia urmează să decidă Camera Deputaților.
Un alt element constituțional care trebuie să fie avut în vedere este nivelul deciziei politice. În luna noiembrie 2025, Parlamentul European a solicitat adoptarea unor măsuri legislative la nivelul UE, varianta propusă fiind aceea ca vârsta de la care să se permită accesul să fie de 16 ani, iar minorii cu vârste cuprinse între 13 și 16 ani să poată accesa platformele sociale numai cu acordul părinților. În stadiul actual al legislației europene, Digital Services Act (Regulamentul UE 2022/2065) instituie obligația furnizorilor de platforme online de a adopta măsuri adecvate și proporționale pentru a asigura un nivel ridicat de siguranță a minorilor, iar Comisia Europeană a publicat în luna iulie 2025 un set de recomandări menite să asigure un nivel mai bun de protecție pentru copii.
Este dificil de anticipat dacă se va putea acționa rapid, prin adoptarea unor măsuri armonizate la nivelul Uniunii Europene. Însă este de așteptat ca în această materie să fie contestată competența Uniunii de a adopta măsuri, atât de către cei care se opun armonizării în acest domeniu sensibil, cât și de către statele care își doresc să acționeze rapid prin instituirea unor interdicții. Totodată, o veritabilă interdicție a utilizării rețelelor sociale ar putea fi calificată drept un obstacol în exercitarea libertăților fundamentale prevăzute de dreptul Uniunii, una dintre acestea fiind libera circulație a serviciilor. Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a poziționat deja în sensul necesității corelării interesului legitim al protejării minorilor cu libertatea de furnizare a serviciilor. De exemplu, în cauza C-244/06, Dynamic Medien Vertriebs GmbH împotriva Avides Media AG, Curtea a stabilit că „deși protecția copilului constituie un interes legitim de natură să justifice, în principiu, o restricție a unei libertăți fundamentale garantate de Tratatul CE, cum ar fi libera circulație a mărfurilor (…), nu este mai puțin adevărat că astfel de restricții nu pot fi justificate decât dacă sunt de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit și nu depășesc ceea ce este necesar pentru ca acesta să fie atins”. Cu alte cuvinte, în lumina jurisprudenței CJUE, o măsură națională adoptată în scopul protejării minorilor, care instituie o restricție asupra unei libertăți fundamentale garantate de dreptul UE, este permisă dacă: (i) este de natură să garanteze realizarea scopului urmărit, (ii) este proporțională și (iii) este necesară pentru realizarea obiectivului. În acest context trebuie să se țină seama și de art. 24 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care recunoaște atât libertatea lor de exprimare, cât și necesitatea luării unor măsuri de protecție în acord cu principiul interesului superior al copilului.
De asemenea, anumite situații particulare pot genera dificultăți inclusiv din perspectiva dreptului de proprietate. Există posibilitatea ca un minor de 15 ani să dețină un cont pe platformele sociale care să genereze anumite venituri. Dacă i s-ar interzice accesul la platforma socială, s-ar putea ca o asemenea măsură să fie calificată ca o veritabilă privare de un „bun” protejat în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acesta este doar un exemplu de situație în care alte drepturi fundamentale pot intra în joc, în dezbaterea complexă despre interzicerea accesului la rețelele sociale.
Pentru a conchide, dacă decizia cu privire la interzicerea accesului minorilor la rețele sociale este o decizie politică în esența sa, pentru a putea deveni obligatorie, aceasta trebuie să „îmbrace haina juridică”. Reglementarea unei asemenea interdicții nu poate fi validă decât dacă este în acord cu normele constituționale. Din perspectiva Constituției României, există două elemente complementare, care pot fi subsumate următoarei întrebări: există suficiente argumente care să justifice necesitatea și proporționalitatea intervenției statale printr-o măsură generală de interdicție? În cazul unui răspuns pozitiv, atunci măsura este posibilă. Aceleași argumente pot fi utilizate și pentru a justifica o eventuală afectare a libertății de prestare a serviciilor la nivelul UE, dar fără a avea certitudinea că CJUE și curțile constituționale ar oferi același răspuns la întrebarea adresată. În ceea ce privește natura argumentelor, acestea ar trebui să aibă o puternică fundamentare științifică. S-au exprimat deja rezerve cu privire la modelul australian, fiind propusă o adaptare a măsurilor în funcție de grupe de vârstă.
Dezbaterea despre accesul minorilor la rețelele sociale nu ar trebui privită strict din perspectiva necesității intervenției statale sau a Uniunii Europene pentru rezolvarea unei probleme de moment. Dimpotrivă, aceasta este doar o etapă a unui fenomen desemnat în literatura de specialitate sub forma constituționalismul digital, fenomen în care vechile principii constituționale se adaptează noilor realități.
Un articol semnat de Constantin Cosmin Pintilie, Managing Associate – cpintilie@stoica-asociatii.ro – și de Cristiana-Victoria Romanovschi, Junior Lawyer – cromanovschi@stoica-asociatii.ro – STOICA & ASOCIAȚII
Articol susținut de STOICA & ASOCIAȚII