Ion Iliescu, atletul lui Lenin (de Iulian Comanescu)

O butada din perioada stalinista spune ca un deviationist de dreapta este cel care o tine inainte atunci cand partidul o coteste la stanga. Ion Iliescu intoarce pe dos aceasta butada, cu al sau pol de stanga. El este omul care o tine inainte, pe culoarul napastuitilor de soarta.

Iar PSD-ul se apropie de centru, cel putin prin intentiile de asanare ale noului si fragilului sau presedinte, Mircea Geoana.

La inceputul anilor ‘90, Ion Iliescu a mai plecat o data, cu tot cu partid, din FSN. FDSN a devenit formatiunea politica cea mai importanta a Romaniei, inclusiv in 2005, sub numele de PSD. Inainte de 1989, tot Ion Iliescu a avut pozitii critice pentru care a fost marginalizat de cei care „au intinat nobilele idealuri ale comunismului”.

Vineri, 14 octombrie 2005, Ion Iliescu a anuntat formarea noului pol social, impreuna cu Petre Roman. Ceea ce pare a fi o noua tumba ideologica a patriarhului politicii romanesti este, in realitate, consecventa. Consecventa fata de un electorat pe care nu l-a inventat Iliescu, ci Lenin.

Industrializarea fortata s-a soldat, in Rusia anilor ‘20 si Romania anilor ‘50, cu mutarea de la sat la oras a unui segment impresionant de populatie. Aproximativ 30 de procente in cazul Romaniei, adica patru-cinci milioane de beneficiari ai comunismului.

In Rusia, aceasta tactica fusese punctul unde leninismul se despartea de dogma marxista, care spunea ca proletariatul isi va pregati singur revolutia, dupa ce s-a inmultit si a capatat o constiinta de clasa. Dupa razboi, tactica lui Lenin a fost preluata ad litteram si a facut maximum de rau in tarile preponderent agrare, ca Romania.

Cateva milioane de romani, astazi in varsta, si-au petrecut intreaga viata muncind in zadar si bucurandu-se de ce li s-a dat, asa cum am fi facut poate si noi. Si sub Dej, si sub Ceausescu, Partidul Comunist Roman a aplicat metodele lui Lenin pentru crearea si pastrarea unei baze de mase: se ia taranul din sat si se muta la oras, intr-o cutie de chibrituri impropriu denumita dupa o vreme „casa”.

I se da un salariu de zeci de ori cat faramiturile de la CAP, iar el produce saibe-rebut. Taranul devenit orasean a fost, multa vreme, multumit de ceea ce i se intampla, chiar daca a crescut gaini pe balcon si si-a umplut biblioteca primita de la Combinatul de Mobila cu cutii goale puse pe muchie, inscriptionate cu „Bomboane de ciocolata”, aceste surori Bronte ale comunismului.

Brigadierul de la Salva-Viseu are astazi 65 de ani, doua milioane pensie si isi da „casa” de patru camere, agonisita in 30 de ani, pe o garsoniera, pentru a mai trai cativa ani din diferenta de pret. A construit socialismul o viata, iar acum achita nota de plata. L-am urat acum 15 ani, cand era inca in putere si scanda: „Noi muncim, nu gandim!”. Acum, nu putem decat sa-l compatimim.

Pentru el, singura speranta poarta numele de Ion Iliescu, cel care i-a plimbat sinergia faptelor prin meandrele concretului atatia ani. Si, pentru Iliescu, brigadierul este acelasi lucru: cateva milioane de alegatori. Dezorientati, dornici de un pol, ca personajele in cautarea unui autor. Sau a iesirii catre istorie.