Iran – România: relația a două țări, de la fructe exotice la uzine construite și până astăzi, relatată de un istoric. Ce putem face „dacă se schimbă regimul”
Acum 50 de ani românii construiau de la zero uzine în Iran, iar o parte dintre produse erau exportate către țara noastră. A fost doar una dintre etapele raportului dintre cele două țări, explică istoricul Dragoș Becheru, autorul unei recente cărți despre relațiile României cu marile țări producătoare de petrol.
În urmă cu 90 de ani ajungeau în România fructe exotice din Persia, iar după 2005, fabrici din Iran asamblau mașini Logan, și apoi Sandero. Istoricul Dragoș Becheru, co-autor la unul dintre manualele de clasa a XII-a pentru istoria comunismului, a explicat pentru publicul HotNews cât de mult s-au schimbat cu timpul relațiile dintre Iran și România.
Primii neguțători persani importanți au venit în Brăila și Galați
Acum trei-patru secole, comerțul dintre persani și teritoriile României de azi a avut „un aspect exotic, anecdotic”. Marea Neagră era un „lac otoman”, iar țările Române erau, de cele mai multe ori, un punct de tranzit și mărfurile din Persia ajungeau până în Polonia și în regiunea Mării Baltice.
„Cronicarul Paul de Alep scria în a doua parte a secolului XVII că minereul de cupru din zona noastră era un bun de interes pentru negustorii persani”, explică Dragoș Becheru.
El adaugă că despre un comerț real, autohton cu negustorii din Persia (cum era cunoscut Iranul până acum 91 de ani) putem începe să vorbim după 1821, când dispare monopolul comercial otoman, iar muntenii și moldovenii puteau de atunci să vândă și către alți cumpărători, în afară cei turci.
Încă un factor important este că nu mai existau atunci conflictele care erau atât de dese în secolul XVIII în regiune.
„În contextul acesta apar și primii negustori persani la gurile Dunării, în porturile Brăila și Galați. Apar atunci și primii cumpărători, iar negustorii persani voiau să vândă aici textile (lână, mătase), produse artizanale, bijuterii, aur, pietre prețioase, smaralde, mai ales că artizanii din Persia erau faimoși pentru ele”, explică Dragoș Becheru.
Relații diplomatice din 1902
Relațiile diplomatice dintre Regatul României și Persia au fost stabilite în 1902 și vorbim și despre reprezentanți din elitele românești care merg în Persia și scriu despre acel tărâm îndepărtat, iar descrierile stârnesc fascinație în societatea noastră.
Deși Persia avea suprafață de câteva ori mai mare, populația era mai mică decât a României la 1920, cam 11 milioane, după ce țara a fost afectată între 1917 și 1919 de foamete și de gripa spaniolă.
În prezent, populația Iranului este de cinci ori peste cea a României, la fel și suprafața. Dacă în România, cea mai mare distanță între două orașe este de 900 km, în Iran este de 2.300 km.
În anii ‘30 ai secolului trecut, conform datelor INS, România și Persia erau pe locul 4, respectiv 5 la producția mondială de petrol. „Aurul negru” avea să devină important pentru relațiile dintre cele două țări 35 de ani mai târziu.
Curmalele și smochinele din Iran ajung în România anilor ’30
Persia și-a schimbat în 1935 denumirea în Iran, iar în acele vremuri, spune istoricul, iranienii erau în continuare interesați de lemnul de la noi, însă nu în stare brută, ci sub formă de lădițe. ambalaje sau scânduri.
Din Iran ajungeau aici fructe exotice (curmale, smochine, citrice), însă în cantități mici, mai ales pentru elite, fiind aduse pe ruta maritimă Iran – Trabzon (Turcia) – Constanța.
„România era într-un context de pionierat al transporturilor maritime pe atunci. Era, am putea spune, o perioadă de glorie în care operatorii de transporturi maritime române aveau, nu neapărat un vast monopol, cât o activitate destul de competitivă către Grecia, către Palestina, către Egipt, către Istanbul, către nordul Turciei”, spune Dragoș Becheru. Istoricul explică felul că abia odată cu modernizarea navelor s-a diversificat și comerțul, care era intens pentru România, acum nouă decenii.
Bumbac iranian pentru uniformele militarilor români
Cercetătorul spune că documentele pe care le-a consultat arată că, după ce România a intrat în război în 1940, există o activitate intensă din partea guvernului Antonescu pentru a achiziționa bumbac iranian pentru aprovizionarea armatei române (uniforme, vehicule).
Canalul de Suez era blocat de britanici, iar navele românești nu aveau acces. România nu mai putea cumpăra bumbac de la egipteni sau de la sovietici, așa că Iranul era singura opțiune.
Iranul a fost condus între 1925 și 1941 de șahul Reza și din 1941 până la Revoluția Islamică din 1979 de șahul Reza Pahlavi.
Comuniștii români, fascinați de înlăturarea premierului iranian de către CIA
Relațiile dintre România și Iran s-au întrerupt pentru câțiva ani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Unul dintre momentele decisive ale conflictului a fost Conferința de la Teheran, unde s-au întâlnit cei trei mari lideri ai acelor timpuri. Stalin, Roosevelt și Churchill.
După încheierea războiului, relațiile dintre București și Teheran s-au reluat, iar un moment semnificativ a fost în 1952, când premierul Mossadegh a fost răsturnat de la putere cu ajutorul CIA, din cauză că naționalizase companiile petroliere străine, în ideea ca mai mulți bani să rămână în Iran.
„În acel moment, comuniștii de la București erau foarte, foarte interesați de ideea unui guvern care naționalizează resursele țării și de perspectiva unei orientări de stânga a regimului și, chiar în acest context se interesau dacă să cumpere petrol, deși România nu avea nevoie atunci de petrol, dar mișcarea era gândită ca o ramură de măslin către un potențial regim soră din Iran. Realitatea a fost diferită, însă în documentele din epocă reiese că exista un interes și o fascinație față de situația creată atunci în Iran”, explică Dragoș Becheru.
Iranul condus de șahinșahul Pahlavi, o țară plină de contraste
Populația Iranului a crescut puternic după 1955, de la 19 milioane de oameni, până la 40 de milioane în 1980. Foarte mult a crescut și ponderea celor care locuiesc la orașe (de la 31%, la 48% în cei 25%). Populația urbană reprezintă în prezent 73%, arată datele worldmeters.com. Era ceva obișnuit ca o familie să aibă 6-7 copii.
Șahul Mohammad Reza Pahlavi a inițiat un program național de dezvoltare, denumit Revoluția Albă (din 1963). Programul a inclus construirea unei rețele extinse de drumuri, căi ferate și aeroporturi, dar și numeroase proiecte de baraje și irigații, scrie Enciclopedia Britannica.
A fost eradicată și malaria și s-a pornit și industrializarea, dar a crescut și ponderea celor care știau să scrie și să citească.
În ciuda progreselor, perioada a fost marcată și de o mulțime de disparități și abuzuri groaznice, ce aveau să ducă la răsturnarea șahului în 1979 și la venirea la putere a islamiștilor.
Regimul opresiv al Șahului
Opoziția față de șah a crescut din multe motive: caracterul autocratic al regimului, corupția din guvern, distribuția inegală a bogăției provenite din petrol, occidentalizarea forțată și activitățile SAVAK (poliția secretă) în reprimarea disidenței și a opoziției față de regimul șahului.
Aceste aspecte negative ale domniei șahului s-au accentuat puternic după ce Iranul a început să obțină venituri mai mari din exporturile de petrol, începând cu anul 1973.
Dragoș Becheru explică faptul că în anii 60 exista în Iran mult capital care a fost investit în parteneriate cu Occidentul), mai ales că pe atunci, în logica Războiului Rece, țara era considerată ca fiind de partea Vestului. Iranienii erau, spre exemplu, co-proprietari la o rafinărie din Belgia și o parte dintre derivatele procesate acolo erau apoi trimise în Iran.
„Era sărăcie și erau discrepanțe regionale, mai în ales zonele rurale din est și zonele mai conservatoare din punct de vedere religios, care au rezistat în fața modernizării, în contrast cu zonele vestice, către Turcia, care aveau o tradiție comercială. S-au modernizat și zonele dinspre sud, înspre Golful Persic unde exista și exploatarea petrolului. În celelalte părți era rezistență multă, erau autonomii locale și etnoculturale. Vorbim cred despre un decalaj de peste 15 ani între diversele zone”.
„Într-o regiune cu multe tensiuni, Iranul părea partenerul cel mai stabil”
După 1965 relațiile economice dintre România și Iran au crescut puternic și un motiv a fost și faptul că a existat o afinitate între Ceaușescu și „șahinșahul” Iranului.
A fost o potrivire între România și Iran, iar relațiile s-au dezvoltat mult după 1966
„A contat mult oportunitatea comercială. Nu este vorba că aveam noi nevoie de ceva anume de la Teheran, însă România a început să se dezvolte, să producă, însă producea pe stoc, producea în ideea exportului, un model de dezvoltare pe care îl observăm și la China mai târziu. În acest context aveam nevoie de parteneri care să cumpere produsele”, spune istoricul.
„Mai este un motiv: într-o regiune cu multe tensiuni, Iranul părea cel mai stabil și de încredere partener potențial din zonă, În contextul în care țările arabe erau implicate în conflict cu Israelul. Iranul era o țară mare, stabilă, cu resurse, cu ambiții de industrializare. Aveau nevoie de produsele noastre industriale. A fost o potrivire contextuală foarte bună și s-a întărit relația”.
Cuvântul cheie era „schimburi mutuale avantajoase”
Schimburile comerciale între cele două țări au crescut mult, dar rareori se schimbau propriu-zis și bani. Ce se întâmpla mai exact? „Era vorba despre un credit. Spre exemplu, o bancă din România crea un cont pentru întreprinderile sau pentru un minister din Iran, un cont în care vărsa virtual niște lei, un credit. Acei lei, nefiind o valută reală, convertibilă, internațională, erau o valoare de referință, o valoare de calcul”, spune Dragoș Becheru.
„De valoarea acelui credit, iranienii puteau cumpăra produse industriale românești. De exemplu, dacă vorbim de 100 de milioane de lei în acel cont, puteau cumpăra de la întreprinderi românești diverse produse: tractoare în valoare de 50 de milioane, lemn în valoare de 20 de milioane și tot așa. Și acestea erau apoi scăzute din valoarea contului, iar condițiile de rambursare erau oarecum simetrice”.
„Întreprinderile românești, dintr-o listă prestabilită între cele două guverne, puteau să primească de la alte întreprinderi sau aceleași întreprinderi iraniene, bunuri, însă calculate la o valoare comparabilă. Între cele două state în acordul economic se spunea că valoarea de schimb între leu și dolar este X pentru import și Y pentru export. Erau valori estimative stabilite de comun acord, însă nu aveau nimic de a face cu comerțul internațional real. Era o paritate convenită, însă nu se schimba nici un dolar și nici un leu. Erau doar unități contabile, așa funcționa”, explică istoricul.
El adaugă și că au existat neînțelegeri între cele două țări, fiindcă România ar fi vrut să cumpere în anumite perioade mai mult petrol iranian, însă statul asiatic, dorind să-și diversifice exporturile, a insistat ca statul român să cumpere și alte tipuri de produse: spre exemplu citrice sau curmale.
Cum au ajuns românii să construiască uzine în Iran
Un capitol important ține de fabricile pe care românii le-au construit în Iran în anii 70, mai ales că aveam experiență în a construi diverse uzine de la zero, în așa-zisa „lume a treia”.
România a construit fabrici de tractoare, de mobilă, de produse clorosodice și, ironia sorții „iranienii încep să exporte către România produsele finite ale acelor fabrici pe care noi le construisem la ei. Este tot un artificiu comercial”, explică Dragoș Becheru, adăugând că așa au pornit câteva dintre fabrici: având export asigurat către România.
Dar cum am ajuns noi să construim fabrici la câteva mii de km depărtare de țară? „România nu mai avea atât de multe produse pe care le putea oferi Iranului să le absoarbă la cumpărare, așa că a venit și varianta în care experiența românilor putea fi exportată”, spune cercetătorul.
În unele cazuri, inginerii români stăteau câțiva ani în Iran, pentru a-i iniția pe oamenii de acolo în cele mai mici detalii de producție.
Agricultura – o altă arie de cooperare
România a făcut asta și cu alte țări, cum ar fi Libia și Egiptul și a contat faptul că noi aveam licențe comerciale occidentale care erau în curs de uzură morală, deci deveneau perimate, așa că aveam ocazia să le oferim unor țări care aveau nevoie de acele unități de producție.
Agricultura a fost un domeniu în care românii i-au ajutat pe iranieni, fiindcă Iranul era pe cale să-și schimbe total agricultura și avea nevoie de mașini agricole și de sisteme de irigații. „Noi, românii, aveam experiență în a reconstitui complet fața agriculturii prin colectivizare. Mai bună, mai proastă, însă exista. Noi aveam experiența regândirii întregii agriculturi din 1948 încoace, iar ai noștri au mizat pe asta”.
De ce comerțul nu s-a prăbușit după Revoluția Islamică din 1979
Cel mai important eveniment din Iran în a doua parte a secolului XX a fost Revoluția Islamică din 1979, când multe țări occidentale au rupt legăturile cu țara asiatică. Șahul a fost alungat, iar la putere a venit „liderul suprem” Ruhollah Khomeini.
„Chiar este un fapt interesant: revoluția islamică a fost percepută inițial drept un lucru bun pentru România. De ce spun asta? Fiindcă Șahul, în a doua jumătate a anilor 70, își propunea să nu mai exporte deloc petrol brut, ci voia să investească masiv în prelucrarea lui acasă și să nu mai exporte deloc materii prime”, spune Dragoș Becheru.
„Însă, după Revoluția Islamică, Iranul devine un stat paria în ochii Occidentului și este apoi marginalizat și de o pate dintre statele din blocul estic”.
România și alte câteva state rămân printre puținele dornice să aibă legături economice strânse cu Iranul și după 1979.
Anii 80
Anii 80 au fost complicați pentru ambele țări. În România a scăzut mult nivelul de trai, în timp ce Iranul a fost implicat într-un război care a făcut cel puțin un milion de morți.
În 1980, Irakul ataca Iranul și războiul de opt ani avea să ducă la moartea a cel puțin un milion de oameni. În primii ani, Ceaușescu a fost mai mult de partea Irakului, însă după masacrele comise de forțele lui Saddam Hussein, România a susținut Iranul și i-a vândut și arme.
Războiul dintre Iran și Irak s-a terminat în 1988 și zeci de orașe ale țării au fost devastate. Însă pentru relațiile româno – iraniene a fost important un eveniment petrecut un an mai târziu.
Între 18 și 20 decembrie 1989, Ceaușescu făcea ultima sa vizită externă fix în Iran, deși Revoluția începuse la Timișoara încă de pe data de 16. Au fost și teorii ale conspirației legate de această vizită, dar este clar că ea venea într-un moment foarte complicat pentru România.
„România intrase și ea într-un con de umbră al credibilități internaționale. Și România era în rândul statelor paria, alături de țări precum Iran sau Coreea de Nord și avea ca parteneri alte state paria Ceaușescu își dorea să extindă relațiile comerciale cu acei puțini parteneri pe care îi mai avea la finalul anilor 80. El voia, mai ales că se termina de plătit datoria externă, ca România să devină creditor, să devină țara care dictează și cea care are mai mult de câștigat în relațiile cu alte țări”.
Amănunt interesant. După vizita lui Ceaușescu în Iran, presa internațională a scris că ambasadorul iranian la București a fost demis fiindcă nu a reușit să prevină vizita dictatorului român, care se afla într-un moment în care era condamnat de întreaga lume civilizată pentru că a tras în manifestanți.
Tondar în loc de Logan
După 1989 au continuat relațiile dintre România și Iran, însă au fost afectate de sancțiunile impuse în mai multe rânduri Teheranului de către comunitatea internațională.
Cel mai cunoscut aspect a fost legat de industria auto, fiindcă în Iran au fost asamblate mașini Dacia, care erau vândute local sub sigla Renault. Logan era numit Tondar și apoi a fost asamblat și modelul Sandero și erau planuri mari pentru Duster. O parte dintre piese erau trimise cu camioanele de la uzina Dacia Mioveni.
În 2016 Renault anunța planuri ambițioase pentru Iran, însă nu aveau cum să se concretizeze, fiindcă Renault a părăsit Iranul în 2018, din cauza sancțiunilor.
Pentru ce produse este faimos Iranul în România
„Până anul trecut se mai găseau unele produse iraniene pe la noi, erau curmale, erau și covoare persane la diverși furnizori care le mai aveau pe stoc. Nu se pot aduce însă unele noi, pentru că nu mai există transporturi directe”, spune Dragoș Becheru.
Cel mai jos moment
Ce ar putea urma pentru cele două țări „Cred că este cel mai jos moment al relațiilor comerciale între România și Iran și este un moment de cumpănă. Sunt de părere că România trebuie să prezinte inițiative față de puterea de la Teheran. Sigur, nu în contextul acestui război, nu în contextul în care este o delegitimare internațională. Însă dacă se schimbă regimul, oricare ar fi regimul acolo, România trebuie să încerce să reia relațiile sau să stabilească unele noi”, spune Becheru.