La grădiniță e cuminte, acasă explodează. Psiholog: „Criza poate porni de la un motiv neînsemnat. Dar acela nu e cauza, ci picătura care a umplut paharul”
Copilul care este liniștit la grădiniță, respectă regulile și pare să se descurce fără probleme poate deveni, în drum spre casă și când ajunge în mediul lui, iritat, plângăcios, imposibil de mulțumit. Plânge și se trântește pe jos pentru că paharul în care i-ai pus apă e verde, nu roșu. Varsă lacrimi de crocodil pentru că tricoul lui are mâneca lungă, nu scurtă.
Pentru părinți, schimbarea poate fi derutantă: de ce toate emoțiile pe care copilul le ține sub control la grădiniță apar tocmai acasă?
Psihoterapeuta Andreea Diaconescu explică ce se află în spatele acestor „descărcări” de după program, cum îl poate ajuta părintele pe copil să-și gestioneze emoțiile intense, dar și care sunt semnele care arată că cel mic se confruntă cu situații mai complicate decât oboseala și acumularea tensiunii.
La vârsta preșcolară, autoreglarea emoțională este încă în formare, explică specialista. Copilul învață treptat să recunoască ceea ce simte, să suporte frustrarea, să-și controleze impulsurile și să revină la o stare de calm, iar pentru toate acestea are încă nevoie de sprijinul adultului.
De aceea, faptul că reușește să respecte reguli și să coopereze câteva ore într-un mediu structurat nu înseamnă că poate menține același nivel de control pe tot parcursul zilei. Ce se întâmplă după ieșirea din grădiniță trebuie privit și din perspectiva unei capacități care se construiește, și nu ca dovadă că un copil „poate, dar nu vrea” să se comporte la fel și acasă.
„Copilul depune un efort real pentru a se adapta mediului și regulilor lui”
– Cum se poate ca un copil să fie liniștit și cooperant ore întregi la grădiniță, iar imediat ce ajunge lângă părinte să „explodeze”?
Psihoterapeut Andreea Diaconescu: Grădinița cere un efort de autoreglare pe care copilul mic încă nu îl face fără consum de energie. La grupă trebuie să respecte un program, să-și aștepte rândul, să împartă atenția educatoarei cu alți copii și să gestioneze frustrări mărunte: nu primește jucăria pe care o vrea, nu este ales primul, trebuie să aștepte. Toate acestea se întâmplă fără prezența figurii de atașament care îl ajută, de obicei, să se liniștească.
La vârsta preșcolară, sistemul de autoreglare este încă în formare. Copilul depune, așadar, un efort real pentru a se adapta mediului și regulilor lui, chiar dacă din exterior vedem doar un copil „cuminte”.
Acasă, contextul se schimbă. Copilul ajunge în mediul în care se simte în siguranță și în care nu simte că trebuie să câștige acceptarea părintelui. Tocmai de aceea își poate permite să lase tensiunea acumulată să iasă la suprafață. Faptul că o face lângă părinte poate fi un semn că se simte suficient de în siguranță încât să se descarce fără teama că va pierde iubirea sau apartenența.
Citește continuarea articolului AICI.