Laura Albulescu a murit. Omul care ne-a dat scule și minte ca să creăm o lume mai bună

​Laura Albulescu, director editorial Editura ART.Nu știu cum ne-am cunoscut. Nu știu ce muzică adora. Nu știu ce era în capul ei. Habar n-am o groază de lucruri despre ea. Îi știu doar privirea atât de prezentă. Îmi amintesc clipele de gândire. Vizibile și dureroase. Am lucrat împreună la „Lipscani – ghid turistic&de chef”. Și i-am propus lucruri care nu s-au realizat niciodată. Păi, nu asta e viața? Cum să cred acum că Laura Albulescu a murit.

Laura Albulescu de la Editura ART este o sumă de lucruri bine făcute. Editura și nenumăratele experimente. Librăria Bastilia. Spun eu că numai enumerarea lor te face să te-ntrebi cum a putut să facă atâtea? Într-o Românie anchilozată, Laura Albulescu ducea proiecte strălucite până la capăt. Știm cum se spune în astfel de cazuri: forță, putere de muncă, neobișnuită intuiție a pieței, risc imens. Dar, să nu uităm, Laura nu era într-o corporație. Nu. Era într-o editura, lucra într-o zonă atât de fragilă, cu bani puțini și orgolii de „mari creatori”.

Laura Albulescu de la Editura ART era toate astea. Nu știu de unde le-a învățat. Cum s-a format.

Eu am simțit încrederea Laurei. Repet, nu țin minte cum ne-am cunoscut. A acceptat imediat „Lipscaniul” meu, deși nici eu nu știam ce vreau să fac. Să acorzi încredere unui străin este mare lucru. Schimbă, cumva, ceva în lumea asta neîncrezătoare, „pe interes”. Ce e încrederea? Laura zice astfel: am grijă de eșecul împreună. APOI, Laura Albulescu te lăsa în pace. Era cuvântul dat. Câți am mers doar pe cuvântul dat? Te privea direct, necruțător cumva, și era destul.

Nu am reușit să-mi duc proiectul bine la capăt. Și Laura Albulescu a găsit în 2 timpi și 3 mișcări soluții simple și incredibile. Mi s-a făcut o rușine de mult timp n-am vrut s-o mai văd.

Editorial a pus pe piață cărți imposibile pentru restul editorilor. Da, preferata mea este cartea aia groasă, spumoasă a lui Deleuze și Guattari. De n-ori am vrut s-o citesc în limbi străine, uite că am citit-o în traducerea de la ART. Și câte alte cărți am luat de la Editura ART, câ-mi plăcea acest dialog elitist, cu niște cărți ce le ratasem în facultate. Mișto, „Nu vedeți nimic”, „Canonul occidental”.

Și a unit generațiile cu seria ei „Prima dată” într-un moment în care intrase dihonia între creatori tineri și bătrâni. Povesteam cu toții și-mblânzeam lumea aia din anii 2000.

Și, da, a creat Editura Bastilia, punându-l pe Ion Barbu să deseneze pereții casei. Ceva nemaivăzut prin Bucureștiul anilor 2000.

I se părea firesc, ceea ce altora li se părea greu de imaginat. Asta era Laura Albulescu știută de mine. Și chiar nu știu cum un asemenea om putea să moară. Uite că s-a-ntâmplat. E nedreptate de la Dumnezeu. Cum vine o vorbă atât de proastă, atât de adevărată.

Laura Albulescu ne-a dat, generoasă cum era, toate semnele și uneltele să-ncepem o lume mai bună. Știe cineva mulți oameni pe lumea asta ca Laura Albulescu? Eu nu știu.