Liniște, se prăbușește bursa. Povestea Joii Negre din 1929

Pe 24 octombrie 1929, la prânz, Thomas Lamont, partenerul de rang cel mai înalt de la J.P. Morgan, le-a spus jurnaliștilor că la bursă existaseră „vânzări puțin dificile” și că situația era „una tehnică, nu una fundamentală”. În aceeași zi, consiliul guvernatorilor Bursei din New York spunea altceva: „Niciun om și niciun grup de oameni nu pot cumpăra toate acțiunile pe care publicul american le poate vinde.” Aceasta este povestea Joii Negre.

Dimineața începuse cu mii de oameni strânși pe Wall Street înainte de deschidere și cu polițiști cu bâte trimiși „în caz că sunt probleme”. Clopotul a sunat la ora 10, iar vânzările au venit în val. La început erau lichidări forțate ale clienților care nu-și puteau acoperi apelurile în marjă. Apoi a venit panica: multe titluri nu mai aveau niciun cumpărător, la niciun preț. Telefoanele aveau o întârziere de aproape o oră. La sfârșitul zilei, banda de cotații a rămas în urmă cu peste patru ore și a afișat ultima tranzacție la 19:08. S-au schimbat în acea zi 12.894.650 de acțiuni, un record în istoria bursei.

Răspunsul a venit tot de la Morgan. Lamont i-a chemat la Wall Street nr. 23 pe șefii marilor bănci din New York. Într-o întâlnire de douăzeci de minute, fără notițe, cele cinci bănci prezente au pus câte 20 de milioane de dolari într-un fond care urma să cumpere acțiunile cele mai lovite. Li s-a alăturat apoi First National Bank. Angajamentul inițial, de 120 de milioane, a ajuns ulterior la 250 de milioane. Lamont se gândea la panica din 1907 și la întrebarea ce ar fi făcut J. Pierpont Morgan. „Trecuse ziua în care Casa Morgan putea mobiliza Wall Street într-o astfel de criză”, avea să explice un participant mai târziu.

La 13:30, Richard Whitney, președintele interimar al bursei, a intrat în sala de tranzacționare. Ultima ofertă pentru US Steel era de 195 de dolari, iar el a cerut 10.000 de acțiuni la 205, suficient de tare ca să-l audă toată sala. A mers apoi din post în post, cumpărând la vedere din lista băncilor. US Steel a închis ziua în creștere cu 2 dolari, iar scăderea de 6 miliarde de dolari din dimineață s-a redus la jumătate. Whitney a devenit „Cavalerul Alb de pe Wall Street”. Ce nu știa nimeni era că omul care arăta încrederea în numele băncilor avea, împreună cu soția sa, datorii de peste 2 milioane de dolari din speculații și jocuri de noroc.

Ce făcea criza diferită de 1907 se vedea în afara sălii de tranzacționare. Pat Bologna, un lustragiu de pe Wall Street, avea 5.000 de dolari, economiile de-o viață, investiți în mare parte în acțiunile National City Bank. La prânzul dat de bancherul Edgar Speyer, personalul casei urmărea piața pe propria bandă de telegraf din bucătărie și își vedea dispărând economiile plasate în Montgomery Ward, titlu care scăzuse de la 83 la circa 50 de dolari înainte de prânz. Pe vasul Berengaria, în drum spre Southampton, pasagerii au tranzacționat circa douăzeci de mii de acțiuni după cotații primite prin radio. Astrologa Evangeline Adams își liniștea seara clienții, iar apoi își suna brokerul să-i vândă tot portofoliul, care pierduse 100.000 de dolari.

Piața devenise prea mare pentru un singur fond de sprijin, și bancherii știau asta. Comunicarea publică a mers totuși în sens opus. Seara, 35 dintre cele mai mari case de brokeraj au declarat piața „fundamental solidă” și au anunțat că „ce a fost mai rău a trecut”. Vineri, președintele Hoover a spus că economia reală se află „pe o bază solidă și prosperă”. În aceeași dimineață, emisarul său pe Wall Street, Henry M. Robinson, îl avertizase în privat că vor urma „un număr foarte mare de falimente” ale celor care speculaseră în marjă. Rezerva Federală s-a întrunit de două ori joi, iar purtătorul ei de cuvânt a ieșit cu două cuvinte: „Nu avem de făcut niciun anunț”.

Pentru câteva zile, strategia a părut să funcționeze. Vineri și în sesiunea scurtă de sâmbătă, piața a rezistat. New York Times scria că situația era „ferm sub control” și că valul de isterie trecuse „definitiv”. După întâlnirea de sâmbătă cu bancherii, Lamont a ajuns la concluzia că ce era mai rău trecuse și îi scria fiicei sale în weekend că fusese „puțin obosit” după o săptămână atât de agitată.

Operațiunea teatrală de cumpărare de acțiuni a lui Richard Whitney l-a salvat pe William Durant, a cărui avere de 18 milioane de dolari în hârtie și-a recuperat vineri majoritatea pierderilor suferite în ziua precedentă. Durant sperase că piața își va reveni, dar devenise atât de îngrijorat de scăderea pieței încât, ca plasă de siguranță, a plasat obligațiuni în valoare de 6 milioane de dolari într-un seif, asigurându-se că el și Catherine vor avea bani de trăit în viitor – în cazul unei calamități.

Durant, convins că Rezerva Federală din Washington era responsabilă pentru prăbușirea pieței, a cerut Congresului să reglementeze membrii consiliului de administrație al Fed din Washington.

Deși i-a spus președintelui că nu există niciun indiciu imediat al unui faliment serios, Robinson a spus: „Evenimentele de ieri vor fi urmate, fără îndoială, de un număr foarte mare de falimente ale firmelor individuale și corporațiilor, unde fondurile au fost utilizate pe piața speculativă într-un joc marginal. Fără îndoială, va exista o mare amărăciune împotriva «Wall Street» atunci când fiecare individ îi explică soției sale cum a pierdut fondurile familiei sau partenerilor dispariția activelor concernului. Vina, desigur, trebuie pusă pe cineva și, așa cum a spus Will Rogers, «Ar putea fi Hoover».”

Hoover considera că țara „trecuse printr-o criză a pieței bursiere, dar pentru prima dată în istorie criza a fost izolată la piața bursieră în sine. Nu s-a extins nici la activitățile de producție ale țării, nici la structura financiară a țării”. Criza din 1929 abia începea.