Mai are România și alte feluri de mâncare cu care poate ieși în lume, în afară de sarmale, ciorbă de burtă și mici?

​În timp ce vecinii noștri își construiesc branduri de țară puternice și eficiente, România nu-și găsește încă identitatea turistică. Iar din punct de vedere al identității gastronomice, lucrurile sunt și mai haotice. Poate să depășească România clișeele celor șase feluri de ciorbă, sărmăluțe și mici? Unii spun că da.

În 2008, Anthony Bourdain a venit în România ca să filmeze o emisiune despre bucătăria locală, pentru seria „No Reservations” difuzată atunci pe Travel Network. Ce a ieșit a fost un adevărat dezastru, de care celebrul bucătar și-a amintit tot timpul cu oroare.

De exemplu, când a vrut să meargă să filmeze acasă la niște măcelari de la țară, guvernul de atunci a intervenit și i-a mutat în altă casă, mai frumoasă, i-a obligat pe copii să poarte niște costume tradiționale oribile și i-a pus să danseze. După cum își amintea mai târziu Bourdain, autoritățile i-au interzis să filmeze romi, câini vagabonzi, „doar hoteluri luxoase”.

Evident că România și bucătăria locală au ieșit foarte prost din emisiunea lui Bourdain, care a explicat ulterior că „e dureros să vezi cum încearcă unii să pară mai buni decât sunt și pe mine asta mă face să turbez”. Dar bucătarul american nu a scăpat așa ușor de români care i-au trimis sute de comentarii pe site și l-au acuzat că, de fapt, era un agent CIA, KGB sau Mossad și că misiunea lui a fost să strice imaginea României.

Au trecut 11 ani de atunci, probabil că România s-a schimbat pe ici pe colo, iar Anthony Bourdain, din păcate, nu mai e printre noi. Întrebarea care a rămas până azi este: oare știu autoritățile ce are România de promovat în străinătate, din punct de vedere turistic, și mai ales gastronomic? Și, mai ales, cum se face acest lucru.

Am fost consternat recent să constat că, atunci când cheamă jurnaliști străini în România ca să le arate ce avem, atitudinea autorităților nu s-a schimbat foarte mult de pe vremea lui Bourdain. Jurnalista francează Irene Costelian a povestit anul trecut că a fost invitată la un Press Trip de către Ministerul Turismului și cel al Afacerilor Externe unde, la fel, organizatorii au încercat, la modul naiv, să le prezinte jurnaliștilor doar realitățile despre care credeau ei că sunt importante, nu ce anume voiau jurnaliștii să vadă. Din nou a fost un dezastru (toată experiența jurnalistei poate fi citită aici).

Iar când bugetele, și acelea foarte mici, alocate pentru promovarea României în străinătate se duc pe eșecuri de genul acesta, nu poți să ai pretenția să crești numărul turiștilor care vin la noi. Prin comparație, Ungaria a investit într-un singur an 4,7 milioane de euro pentru a-și promova capitala, cu tot ce ține de turismul local-bucătărie, cultură, evenimente- și a ajuns să fie vizitată în 2018 de 6,6 milioane de străini, de peste cinci ori mai mult decât Bucureștiul.

Dar dacă este să vorbim doar despre bucătăria românească, există ceva de promovat în străinătate? Ce doresc de fapt turiștii străini să mănânce în România? Pot găsi aici ceea ce-și doresc?

Despre „Identitatea gastronomică națională” și care ar trebui să fie strategia de promovare gastro-românească s-a discutat sâmbătă la una dintre Conferințele Gastro Art care a avut loc la The Ark București. Moderator a fost antropologul Florin Dumitrescu, iar invitați publicitarii Raluca Feher și Sorin Psatta și consultanții de comunicare Vlad Tăușance și Sorin Despot.

Concluzia e că nu există practic nicio legătură în acest moment între ceea ce-și doresc turiștii străini (produse și bucătării cât mai locale, cu originea bine definită, sau poate așa-numita „gastronomie de penurie”, adică ce mâncau oamenii în comunism), cu ce-și imaginează autoritățile că înseamnă „identitatea gastronomică națională”. Nu-i așa că te duce gândul doar la „sarmale”, „mici” și „ciorbă de burtă” atunci când auzi de gastronomia românească?

„La restaurantele tradiționale avem aceleași șase nenorocite de ciorbe, fie că mâncăm la Arad, fie că mâncăm la Suceava”

L-am întrebat pe istoricul culinar Cosmin Dragomir de la Gastro Art (unul din inițiatorii seriei de conferințe) dacă România are ceva de oferit lumii în ceea ce privește bucătăria națională.

Ce urmărești cu aceste conferințe pe care le organizezi?

Trebuie să ne hotărâm până la urmă ce vrem să facem. Tot ce se întâmplă gastronomic, tot ce facem noi din interior către exterior nu are o coerență. Se întâmplă cum dă Domnul, cum vede lucrurile X funcționar responsabil de un astfel de proiect.

Din acest motiv am zis că cel mai bine pentru o identitate gastronomică este să aducem la aceeași masă, în cadrul diferitelor conferințe, oameni din mai multe domenii: advertiseri, oamenii de branding, sociologi, antropologici, să vorbim cu istorici, cu oamenii din Horeca. Pentru că nu există o coerență în comunicare, turiștii la noi sunt bulversați, mănâncă ce prind.

Care este problema cu restaurantele tradiționale din România?

Restaurantele cu specific tradițional sunt în proporție covârșitoare trase la indigo: avem același meniu, aceleași șase nenorocite de ciorbe, fie că mâncăm la Arad, fie că mâncăm la Suceava. În realitate, sunt sute de ciorbe locale și sezonale pe care le-am putea promova. Inclusiv clientul român s-a săturat. Există un potențial, îți spun empiric pentru că am văzut restaurante care fac lucrul ăsta și cărora le merge bine.

Dă-mi un exemplu de ciorbă românească pe care nu o găsești într-un restaurant tradițional.

Unde găsești o ciorbă de salată, cu omletă și afumătură? Sunt atât de puține locuri în care ai putea să găsești această ciorbă. Dar de ce mergem așa departe? Uite, alt exemplu, o ciorbă de lobodă, o ciorbă de care nouă, cei din mediul urban, ne este foarte dor, pentru că ne-o făceau bunicii.. E o ciorbă curată, fresh, sezonală, de care ne e poftă.

În schimb, pe unde te duci, nu găsești decât de burtă, văcuță, fasole cu ciolan, perișoare, a la grec și încă vreo două.

Ce vei face cu toate ideile care se adună în această serie de conferințe?

La final vom face un document consistent cu rezumatul la tot ce discutăm și să mergem cu el la autorități. Pentru că am avut o surpriză în ceea ce privește proiectul cu ziua națională a gastronomiei și vinului. Eu nu mai am așteptări de la guvern, de la centru, dar am văzut că autoritățile sunt destul de receptive dacă li se servesc proiecte, dacă se vine din mediul ăsta de societate civilă sau de societate direct interesată, patronate, sindicatul din Horeca și tot așa.

Noi venim cu o propunere: „măi oameni buni, ne-am strâns niște x oameni, profesori, antropologi, oameni cu zeci de ani de experiență și noi vă propunem povestea asta: luați-o și faceți ceva cu ea.” Inclusiv la Ministerului Culturii și al Identității, care a rămas tot povestea aia, două sărmăluțe și niște călușari.

România nu mai e așa. România mai înseamnă și sărmăluțe și călușari, dar nu e doar atât.

Dar ce semnale ai de la micii producători locali?Ei sunt interesați ca produsele lor să ajungă într-o identitate națională?

Piața micilor producători a crescut foarte mult. În ultimul timp. Acum trei-patru ani se vorbea despre ei, era așa o utopie, există dar nu-i vedea nimeni, au penetrat au început ei să învețe ce înseamnă să lucrezi cu Horeca. Pentru că acum nu te mai duci la piață și vânzi atâta brânză, etc. Prin Horeca trebuie să dai o anumită cantitate, dacă te sun mâine să-mi dai cantitatea asta trebuie s-o ai, să nu faci rabat, să nu te calicești, pentru că se întâmplă acest lucru și să îndoi brânza cu aracet, dau și eu niște exemple. Au început.

Când vorbim de mici producători vorbim în principal de inițiative din Ardeal. Ai exemple de mici producători de succes și din Teleroman sau Olt..?

Există mici producători în foarte multe zone. Să luăm Dobrogea: există brandul Țăranii Dobrogeni. Sub brandul ăsta sunt incluși destul de mulți producători. Sunt și alții.

Într-adevăr Ardealul a fost fruntea. Dar există producători de produse alpine care se fac numai de la o anumită altitudine în sus. Au început și în Neamț și în zona Sucevei, Iași, Bucovina, Maramureș, există o traiectorie ascendentă în ceea ce privește domeniul ăsta. Ne și dezmeticim și luăm pe indicație geografică protejată sau DOC (De origine controlată) la mai multe produse, unele sunt cu atestat de produs tradițional.

Hai să dăm patru-cinci exemple de branduri locale cu potențial

Scrumbia afumată de Dunăre, Telemeaua de Ibănești, Novacul afumat de Țara Bârsei, Salata cu icre de știucă. E pe cale să luăm certificat pe salata de icre de crap. Și tot așa există din ce în ce mai multe astfel de proiecte.

În concluzie, cu ajutorul acestor mici producători locali, România trebuie să-și creeze o identitate gastronomică națională, ca parte a brandului de țară. Pentru că, așa cum s-a văzut și în cazul Bourdain, dacă nu o face România o s-o facă alții. Și asta, de regulă, nu e un lucru bun.