Maia Morgenstern. Tupeul actriței de a spune cum a înțeles ea lumea asta. Cronica de carte "Nu sunt eu"

Ați văzut-o în “Balanța” și ați zis: e capul lui Pintilie că Maia a scos un rol așa bun. Ați văzut-o în “Patimile lui Hristos” și ați zis: e capul lui Mel Gibson acolo. Ați văzut-o, ați auzit-o în nenumărate roluri. Seriale, filme, piese de teatru. Tot atâtea capete sunt, care-i dau indicații privind partitura. Așa e și normal. E doar actriță, talentul vine și din felul în care “auzi voci” regizorale, îți asculți colegii de breaslă. De capul ei este însă Maia Morgenstern în viață și în fața foii de hârtie, scriind “Nu sunt eu”, autobiografia sa, tipărită la Editura Litera, anul trecut.

În poza care ilustrează articolul de față o vedeți pe Maia în brațele unui domn urs. E copil. Nu vede pericolul. Viața-i la început. Orice urs e blând și bun cu o copilă. În poza de copertă a cărții o vedeți pe Maia Morgenstern cum arăta în liceu, în facultate. O buclată. Are ceva dârz și cinic în priviri. Părul plin de bucle o îmblânzește, precum ursul care o ține pe fetiță în brațe. Hai s-o „developăm” pe scriitoarea Maia pornind de la aceste poze.

Maia Morgenstern. Distribuită în rol de Maia

În carte și-n viața ei, nu-s evenimente majore care să-i zguduie conștiința. Pardon, moartea părinților, îmbătrânirea sa ca om. „De ce-ți lași părul nevopsit?” – o tot cicăle tot felul de voci.

Dar astea-s „dezastre”, firești în viață, naturale. Cum să te opui? Pozele Maiei vorbesc, culmea, despre personajele absente, despre părinții ei, care o înțeleg și o alintă. Îi explică lumea cu încetinitorul acestei sălbatice, care crede că i se cuvine totul.

Pozele vorbesc despre tupeul Maiei de a se arunca cu capul înainte în viață. Dar tupeul acesta vine de undeva, nu?

De ce?

Nu se poate să nu mă descurc – spune cartea. „Am spatele acoperit”, spune cartea.

Și asta vine, o înțelegem noi din carte, dintr-o infinită Grație. Divină? Părintească. Părinții? Ce să facă părinții? Privesc obrăznicătura și-i înghit replicile, toanele, plânsetele, negările, și-i explică.

„Să ştii, măicuţa mea, că port icoana ta / Oriunde şi oricând, o port cu mine-n gând!” Cântă Dan Spătaru la radio. – Închide-l! strigă mama. Închide imediat radioul! Dusea, închide acum radioul! – De ce? – O să plângă! O să plângă iarăşi! O să facă febră! – Nu! Nu mai plâng! Sunt mare de-acum. Am cinci ani. Nu închide radioul! Vreau să ascult cântecul! Nu puteam să ascult cântecul fără să plâng. Radioul a fost stins. Degeaba! Prin ferestrele deschise către o primăvară promisă, încă neîmplinită, se revărsau acordurile cântecului transmis de la difuzorul (poate tranzistorul) vecinilor. „Aş vrea să mă mai cerţi, aş vrea să mă mai ierţi / şi mângâierea ta…” Plâng. Acum. „Şi să mai ştii că-ţi mulţumesc, măicuţa mea!” Poate că nu vom deveni toate mame. Poate că nu o să fim totdeauna mamele acelea perfecte, aşa cum se aşteaptă de la noi. Dar, cu siguranţă, suntem şi vom rămâne fiicele mamelor noastre. Perfecte! Pentru mamele noastre!“

Textul explică felul în care părinții ei au făcut-o, au devenit-o astfel. Frazele scrise de Maia pe hârtie sunt scurte, ironice, cu două tăișuri. Genul: Eu am talent. Dar tu ai talent să descifrezi? Hai, cine are talent de descifrare să descifreze. Din acest jurământ, pus și-n titlu “Nu sunt eu”, n-o scoatem pe Maia încăpățânată, dar Ea este Ea și n-are unde scăpa. Ne scrie o carte.

Ca să reduc cartea meschin i-aș spune “Rețeta de succes a părintelui în lupta cu un răsfățat” și aș vinde-o tuturor părinților de astăzi. Dar drumul acesta este “prăjit”. Dusea și Ara, părinții Maiei, nu pot fi fabricați printr-o lectură, să iasă dintr-o carte și să te facă deștept brusc.

Dusea și Ara au povestea lor de viață și moarte. Știință de carte și drame de familie pe care copilul nu le știe, le-o înțelege sau nu, când o fi mare.

Iar facerea Maiei mare, școlăriță, mare actriță, iar cartea ne pune s-o descifrăm, este prefacerea Maiei. În ciuda sălbăticiei, Maia, prin tratamentul realist și fabulatoriu al părinților ei, devine Maia Morgenstern. Este o scenă fabuloasă la mare.

Copilul trebuie dus la mare, nu? Și Maia e plictisită absolut. Și tatăl îi spune. “Scrie Maia în jurnal! Scrie!” Și Maia se răstește: nu vreau, ce să fac cu el să-l citesc la 50 de ani?. Tatăl înțelegător îi spune: da și asta, dar mai ales scrie ca să ai ce compunere să scrii când la școală o să-ți dea tema: “Vacanța de vară”. Tatăl nu-i neagă fabulația, nu-i blochează gândirea proprie despotică și deprimată. Ai dreptate, dar uite, ce-o să faci, tu când?

Ori, asta-i devenirea Maiei, i se pun pe tavă multiple răspunsuri, explicații. Iar ea acceptă toate aceste răspunsuri. Maia este făcută, devine ce este ca om prin faptul că vede, înțelege multiplele răspunsuri date de viață. Ca parte a vieții ce merită trăită. Cam asta e inteligența.

Dacă aș fi unul dintre acei autori care vrea cu orice preț să dea o sentință, aș spune că această carte este un manual de stil. Maia scrie cum rar vedem pe la clasici în viață. Cu un respect pentru cuvinte, cu o jovialitate a punerii cuvântului în pagină. Cu o modestie a posibililor nenumăratelor întrebări pe care le poate stârni o pagină scrisă. Nu e ea? Ba, ea este! Și am și încercat să explicăm felurile în care e ea. Dar, nu-s un astfel de autor. Maia Morgenstern nu dă rețete de scris sau de viață. Are cum, spuneam. Dar nu vrea. Ăsta-i joc.

Repet. O vedeți în poza aia de copertă? Nu mai încape în brațele ursului, clar. Eh, atunci ce face? Actoricește. Fiind, după mintea mea, una dintre puținele mișto, inteligente actrițe din ce se mai găsește prin scenele și culisele noastre de astăzi. De la Revoluție încoace.

Actoricește și acum știm de ce o face așa inteligent. Maia nu e Maia? Păi nu. De ce ar fi? Iar noi dacă nu suntem chiar proști, nu urlăm: Hai Maia, știi, să ne lași cu fițele astea.

Ne place actorul care nu e egal mereu, plicticos, plin de sine. Și care să ne repete, cu fiecare rol, ca spiridușii lui Shakespeare: Nu sunt eu