„Mama dădea mese”. O fiică vorbește despre cum păstrează o moștenire pe care o pierdem deseori: cea a ospitalității

Liviana Rotaru Conțelman, colega noastră și publisherul lovedeco.ro, scrie despre cum păstrează vie amintirea mamei ei continuând să facă ce o definea pe aceasta: să fie o gazdă bună, să gătească pentru cei dragi – sau pentru străinii care ajungeau întâmplător la masa ei – și să hrănească în oameni ideea că aparțin de ceva mai mare decât individul și familia. 

Mama „dădea mese”. Așa se zicea la noi acasă când ea gătea și aveam musafiri. Și aveam des musafiri, era gazda perfectă. Bine, era și frumoasă, și veselă, zâmbea mereu și te făcea să te simți binevenit chiar dacă nimereai din întâmplare la mesele astea. 

Când au venit americanii la noi în oraș, în Caracal, odată cu scutul de la Deveselu, au dat de sarmalele lu maică-mea, invitați fiind și ei la câte o masă din asta de sărbătoare – deși nu era nicio sărbătoare – și au jurat să ne apere cu orice preț for ever and ever in the name of Maria’s Sarmale. 

Muncea mult la mesele astea, dar îi și plăcea. Am crescut cu bucuria de a avea oameni în casă, de a ne aduna în jurul mesei, de a mai sta puțin, fiindcă mai era ceva de povestit din aceleași istorisiri pe care le auzeam iar și iar și la care tot râdeam, deși le știam pe de rost. Așa îmi vine să invit pe cineva la noi.

Cred că de acolo mi se trage plăcerea de a fi gazdă. Din felul în care Maria știa să facă loc oamenilor în viața noastră, la masa noastră. Copil fiind, mă bucuram de toate fără să mă gândesc prea mult la ele. Pur și simplu așa se întâmpla. 

Acum, când pregătesc eu o masă, înțeleg mai bine și bucuria ei. Cât de bine poate să-ți fie când ai pentru cine să gătești și abia aștepți să vină.

Sâmbătă i-am invitat la cină pe finul nostru și pe părinții lui. Finul are patru ani, Leon, fiul meu, are cinci. Îmi place că băieții noștri cresc cu noi adunați în jurul mesei, că întâlnirile acestea intră, încet, în copilăria lor. Acum sunt prea mici ca să se gândească la asta. Eu însă mă gândesc. Mă întreb ce vor ține minte și sper să le rămână senzația de bine pe care o am eu astăzi când îmi amintesc de musafirii regalați de mama.

Am gătit cinci ore. Au trecut imediat. M-am distrat în bucătărie, pregătind mâncare pentru oameni pe care îi iubesc, cu gândul la seara pe care urma să o petrecem împreună. 

Există o nerăbdare foarte frumoasă în gătitul pentru cineva. Te gândești dacă o să-i placă, mai guști, te bucuri de ce îți iese și abia aștepți să pui totul pe masă.

Am făcut chili con carne și cartofi dați pe mandolină – hahaha, ce nuuuuume!!! –, salată de vinete (din grădină de la Caracal, crescute numai cu „apă, soare și muncă”), salată de ardei copți cu semințe de pin, quiche cu ciuperci, o plăcintă grecească cu feta și măsline (că bunica soțului meu a fost grecoaică și eu țin mult la asta) și salată de avocado cu pătrunjel și castraveți. Chiar delicios!

Pentru mine, a găti pentru cineva e un profund gest de dragoste. Să-l inviți acasă, în intimitatea ta, și să-i pui în față mâncare făcută de tine. Să-i spui „mă bucur că ești aici” în toate felurile acestea mici – pui bucuria ta în boluri de porțelan, pahare de cristal din zestrea adusă de acasă (bine, biiiine că nu le-au aruncat ai mei, e setul ăla clasic, de pahare vișinii aduse din Cehoslovacia), în platouri dichisite și tacâmuri de gală. Am pus și flori pe masă, sfeșnice înalte cu lumânări cumpărate special. Ca în filme am făcut.

„Când iubești, vrei să faci lucruri pentru celălalt”, scrie Hemingway în Adio, arme. Dragostea îți pune mâinile la treabă. Mă apuc să fac ceva bun.

Iar pentru masa de sâmbătă am de mulțumit și unui om care m-a ajutat de la distanță: Jo Ilie, care face secțiunea Food de la HotNews. M-a inspirat, mi-a dat idei și m-a ajutat să le duc până în farfurie. Îmi place mult ce se întâmplă când citești ceva și simți nevoia să te apuci. Să încerci și tu. Să faci un fel gustos apoi să chemi oameni cu care să-l împarți.

În spatele unei mese pregătite acasă sunt uneori și oameni care habar n-au că au contribuit la ea. Ai citit o rețetă, ai înțeles ceva ce nu știai, ai prins curaj sau pur și simplu ți s-a făcut poftă. Iar câteva zile mai târziu, toate acestea se regăsesc în casa ta, pe masa ta. Așa au ajuns Jo și HotNews Food la masa noastră de sâmbătă. Trebuie spus cât de frumos este să faci o muncă din care, în casele altora, se nasc bucurie și poftă.

Am pus pe masă paharele de cristal. M-am îmbrăcat în roșu. „Ce frumoasă ești, mama!” se bucură Leon cu emoția celor cinci ani ai lui. Am băut șampanie, am avut muzică, am mâncat și ne-am veselit într-o după-amiază banală de sâmbătă. Ador să fim așa, împreună. Îmi place să mă pregătesc pentru musafiri, îmi place să-i primesc și îmi place momentul când mă așez și eu la masă și îi am pe toți aproape. Nici nu mănânc mare lucru, mă hrănesc cu uimirea lor fericită, cu satisfacția pe care le-o văd pe față, cu mmmmmmm-urile satisfăcute după fiecare înghițitură.

În Femeia care aștepta, Andrei Makine scrie despre „o femeie care trăiește prin aceste rare clipe de frumusețe”. Mă gândesc cât de mult rămâne în noi din câteva ore din jurul mesei. Cum ne întoarcem la ele, uneori după ani, și ne fac să zâmbim uitându-ne spre trecut.

Asta îmi doresc și pentru Leon. Să aibă asemenea amintiri. Să ne țină minte bucuroși, cu prietenii la masă, cu muzică în casă. Să vadă câtă plăcere îți poate aduce să faci ceva pentru ceilalți. Mi-ar plăcea să învețe frumusețea generozității așa, aproape fără să-și dea seama, trăind în mijlocul ei. Să știe că primești ce dai. Dai o masă, primești iubire.

Eu încă duc cu mine mesele făcute de mama. Sunt în pofta mea de a găti, în entuziasmul cu care aștepta musafiri, în dorința de a mai prelungi puțin o seară. „Hai, mai ia un pic!”. Leon va invita oameni dragi la el acasă. Va pune muzică, va pregăti ceva bun și, cât îi așteaptă, o să se gândească la mine. „Și Liv dădea mese.”