Marea descentralizare sau cum şi-a tras Dragnea drumuri naţionale şi a cedat portul Galaţi către Liga lui Mitică

Portul maritim-fluvial Galaţi, nod intermodal şi singurul port european care are conexiuni cu rutierul, calea ferată pe stil european şi pe stil rusesc, unul din care se poate transporta ieftin marfă în şi dinspre Constanţa, va aparţine de aici înainte primăriei Galaţi. Aşa reiese din proiectul de lege a descentralizării propusă de Ministerul Dezvoltării; o puteţi citi cu toţii pe website aici. Ce experienţă managerială are primăria în a opera asemenea active comerciale complexe şi cui va folosi această măsură, în afară de primarul-vedetă Marius Stan, om de bază în liga de fotbal a lui Mitică, prieten cu galacticii Meme & Gigi, nu se ştie.

Problema din Transporturi. Nu-i doar Galaţiul: într-un şuvoi de tabele-anexă cu – literalmente – sute de baze sportive, cinema-uri şi grădini de vară, 28 de porturi dunărene trec cu căţel şi purcel în patrimoniul consiilor locale unde se află; unele sunt consilii comunale. Bun, căţelul şi purcelul se descentralizează, dar nu şi integral obligaţia de a finanţa operarea porturilor, unde guvernul dă în continuare bani, după criterii încă neclare. Cu alte cuvinte, se crează din nou, după obicei, acele splendide zone gri în care funcţionează arbitrar pixul autorităţii: cine-i cu noi primeşte, cine nu, nu.

Dar vârful de interes şi agitaţie va fi legat de terenurile şi spaţiile oarecum excedentare pe care Compania Naţională “Administraţia Porturilor Dunării Fluviale” şi surata ei, a Dunării Maritime, le gestionau până acum; e drept, prost. Vom vedea cum se vor umple falezele Dunării de PUZ-uri, autorizări de vile şi/sau dezmembrări auto sau concesionări fără licitaţie către primii grânari ai ţării, că tot au trecut avizările de mediu şi diverse alte inspecţii la aleşii locali, prin acelaşi proiect de lege.

Că între timp o parte din porturi vor fi pe minus financiar (nu văd primăria comunei Socol eficientizând portul Baziaş; sau primăria Cetate portul omonim, nici măcar cu aportul de expertiză al moşierului local Dinescu); că se duce de râpă orice posibilitate de a avea un plan de dezvoltare a transportului pe apă integrat strategiei Dunării, măcar de anvergură regională; că va fi mai complicat ca navele utilitare de la Severin să dragheze în portul Orşova, în aria lor tehnică de deservire, fiind necesare de acum negocieri şi decontări – toate astea par să nu conteze, sunt detalii.

Ca să rămânem tot în domeniul transporturi, unde brambureala e maximă: anul trecut s-a decupat din CNADNR partea de autostrăzi ca să fie dată lui Dan Şova (fără efecte notabile). În loc ca Ministerul să finalizeze Masterplanul cu termen februarie 2014, ca să putem lua bani de la UE, acum se mai taie o bucată de la dna Mănescu (deoarece este PNL), anume nişte drumuri naţionale neprecizate, ce se vor da Consiliilor Judeţene pentru a fi prinse la finanţare în Programul Operaţional Regional (POR, adică sub dl Dragnea). Cu alte cuvinte, infrastructura rutieră naţională, de bine ce era condusă până în 2012, prost, cu o mână, se împarte acum la trei mâini (Şova, Mănescu, Dragnea).

La fel se aude şi despre calea ferată, unde proiectele UE s-au mişcat şi mai lent decât la drumuri: dl Dragnea vrea o bucată de CFR ca s-o bage tot în porţia de la POR. Aşa că Transporturile s-au enervat, au zis că-si baga picioarele in programarea UE, să se ocupe de ea cine o vrea, dacă tot întind atâţia dulăi de ciolan. Ca atare, a căzut pleaşca în braţele lui Teodorovici, la Ministerul Fondurilor Europene, să contracteze el repede nişte consultanţi externi care să scrie Programul Operaţional Transporturi până în decembrie (?!). Un asemenea haos precum cel actual, sub guvernul USL, este fără precedent în România post-mineriade.

Problema coordonării. Exemplele cu porturile dunărene şi drumurile naţionale sunt doar o parte din puzderia de lucruri fuşerite în proiectul de lege. Care are şi părţi bune, sau măcar un obiectiv iniţial corect, făcut însă praf în aplicarea practică, după obiceiul pământului. Experţii EFOR au susţinut mereu descentralizarea, uneori chiar în dispute 1-1 cu Dragnea însuşi, pe când el era şef de judeţ, deci ar fi aiurea să ne schimbăm acum părerea radical. In februarie, când guvernul a adoptat cunoscutul Memorandum cu “regionalizarea”, de la care au pornit toate lucrurile, puţină lume a observat că acesta avea două puncte: (a) înfiinţarea de regiuni; (b) atribuţii suplimentare pentru nivelele deja existente.

Ambele erau legitime, dar primul a fost mai colorat, cu mare potenţial vizual şi a ocupat spaţiul de discuţie. S-au pornit caravane de dezbateri prin ţară, cu vice-premierul în frunte, s-au făcut emisiuni TV, etc. Ni s-a spus, corect, că judeţele româneşti sunt prea mici pentru coordonarea dezvoltării într-o zonă (UE) fără graniţe interne, în care lucrurile sunt privite cel puţin la scară regională; iar în afara UE, sub presiunea globalizării, la scară şi mai înaltă.

După cum s-a remarcat în mod judicios, trendul european acesta este: se fac fuziuni la nivelul echivalent judeţelor (Italia, Franţa, Finlanda, Suedia) sau se desfiinţează nivelul cu totul (Grecia), întărindu-se în schimb regiunile; nimeni nu face invers, ca noi. Or, după ce am fost bătuţi la cap cu această teorie în prima jumătate a anului, când regionalizarea s-a împotmolit din motivele cunoscute (Constituţia), guvernul s-a sucit complet şi pune în practică exact opusul a ceea ce a susţinut până în iunie: întăreşte Consiliile Judeţene. După ce a pledat că ele sunt prea mărunte pentru atribuţiile de coordonare, fiind nevoie de regiuni, acum fix la judeţe se cedează deconcentratele cu funcţii importante de coordonare a reţelei de prestări servicii şcolare, medicale, etc.

Din neatenţie şi reflex (de înţeles) de a lovi în primul rând în ministerele PNL, era cât pe-aci să se spargă în teritoriu şi Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, construită recent cu ajutorul UE şi Băncii Mondiale, o instituţie care chiar merge, a pus ordine în sistem şi n-avea nici o raţiune de a fi descentralizată. Au renunţat la idee după discuţii politice, nu tehnice. În tot cazul, o dată plasate la nivel NUTS III toate aceste active şi competenţe, ele nu vor mai putea fi mutate în altă parte, după regula empirică din democraţii că ceva e uşor de dat, dar mult mai greu de luat îndărăt. Cu alte cuvinte, regionalizarea e moartă din acest moment, chiar dacă s-ar mai reuşi schimbarea Constituţiei.

Altminteri, s-au nimerit sub pixul MDRAP o grămadă de active şi prestatori de servicii care e normal să fie la nivel local sau judeţean, precum cluburile sportive şi săli de cinema; e absurd să ai zeci de grădini de vară împrăştiate prin ţară şi administrate de ministere de la Bucureşti. Metroul, de asemenea, e firesc să meargă la Primăria Bucureşti, fiind singurul în vreo capitală UE care nu e în subordinea autorităţii locale, ceea ce îngreunează adoptarea unei strategii municipale unificate de transport în comun. Cuvântul cheie este însă “s-au nimerit”, într-un iureş de a transfera judeţelor tot ce se poate – are, n-are rost – înainte de anul electoral 2014. Pe fondul şi altor prostii comise din incompetenţă de guvern anul acesta, e pe cale să apară cea mai mare confuzie administrativă pe care a trăit-o recent statul român, a cărei amploare nu se vede pe de-a-ntregul numai din cauză că aparatul propagandă al coaliţiei guvernamentale încă prestează bine, acoperind totul cu teme false.

Problema alocărilor financiare. Şi pentru că orice operă de largă anvergură epică, cum e proiectul de descentralizare, are un punct de tensiune în care se adună firele naraţiunii, acesta se găseşte, într-o prezentare oarecum modestă faţă de potenţialul său nuclear, în Art 1 de la Titlul XI: “sumele alocate pentru fiecare județ, potrivit alin. (1)… se repartizează pe unități administrativ-teritoriale prin hotărârea consiliului județean, adoptată după consultarea primarilor”. Vag, neprecizat, ca să nu se ştie dacă se aplică la toate noile atribuţii sau doar unele (că o parte aveau reguli de alocare), sau în general la tot ce este transfer către autorităţi locale. S-a procedat aici ca şi în chestiunea achiziţiilor publice la companiile de stat, unde o lege românească ce contrazice directiva europeană a fost adoptată pentru a crea câţiva ani de confuzie şi interpretări ambigue, interval numai bun pentru a pune la cale tot felul de achiziţii fără licitaţie. Anume, deşi poate nu e tehnic corect, unii se vor prevala de acest text pentru a face ce ştiu ei mai bine: alocări negociate către autorităţile locale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro