Marele cui impotriva tintirii inflatiei

Banca Nationala a incercat marea cu degetul. Aceasta este semnificatia hotararii – in fond, istorica – a bancii centrale de a nu mai interveni pe piata pentru influentarea cursului de schimb. De acum, ni se spune, o va mai face doar in cazuri de nevoie, si nu in mod curent. Astfel incat sa ne asteptam la fluctuatii mai mari si mai putin previzibile ale cursului.

Banca Nationala are nevoie sa se elibereze de grija zilnica a cursului spre a se putea concentra pe supravegherea si controlarea inflatiei, care devin obiectivul si menirea principala a institutiei, in cadrul unei politici numite tintirea inflatiei.

Este o politica necesara in stadiul nou in care a intrat economia romaneasca, in care se cauta reducerea inflatiei la o singura cifra si mentinerea acesteia la numai cateva procente (2-4%) pe an. Daca, alaturi de inflatie, si cursul valutar ar fi pastrat ca ancora in politica Bancii Nationale, tintirea inflatiei ar fi ingreunata.

Pastrarea inflatiei in limite mici si controlarea cursului presupun masuri atat de adesea de sens contrar, astfel incat supapa cursului trebuie lasata deschisa pentru a se reusi in gestiunea inflatiei mici.

Daca totul se va desfasura cum scrie prin carti, Banca Nationala isi rezerva posibilitatea de a mai interveni pe piata doar la o adica, atunci cand cursul o poate lua razna, fie in jos, urmand a afecta insasi tinta inflatiei, fie in sus, urmand a afecta, dimpotriva, situatia conturilor externe.

Un leu care se devalorizeaza incurajeaza exporturile si descurajeaza importurile, contribuind astfel la imbunatatirea conturilor externe, dar, prin scumpirea importurilor, se opune reducerii inflatiei interne.

Dimpotriva, un leu care se revalorizeaza (sau se apreciaza) ajuta la combaterea inflatiei interne, dar, descurajand exporturile si incurajand importurile, afecteaza situatia conturilor externe, care in Romania cunoaste o maxima instabilitate manifestata printr-un puternic si permanent deficit.

Banca Nationala a incercat marea cu degetul si marea s-a dovedit rece si inconfortabila. Dar nu altfel decat erau asteptarile! Cursul leului a luat-o in sus, confirmand presupunerile si previziunile Bancii Nationale. Reducerea inflatiei este ajutata, dar deficitul de cont curent se va casca si mai amenintator.

Daca insa tot era sa se treaca la tintirea inflatiei, ca necesitate a pastrarii inflatiei la cifre mici in noul stadiu in care a intrat economia romaneasca, momentul abandonarii controlului cursului a fost bine ales.

Deficitul de cont curent este mare, avand chiar dimensiuni in principiu alarmante, dar a ajuns, spre deosebire de trecut, sa fie finantat in proportii confortabile (60-70%) prin aportul investitiilor externe.

Si, tinand cont si de intrarile asiguratorii, prin amploare si continuitate, sub forma trimiterii de fonduri in tara din partea lucratorilor romani in strainatate, respectivul deficit a devenit sustenabil.

Proba este ca, in ciuda faptului ca exporturile (altfel intr-o remarcabila expansiune prin comparatie cu lancezeala din urma cu doar cativa ani) nu reusesc totusi sa tina pas cu cresterea vertiginoasa a importurilor, oferta, si nu cererea, pare a face legea pe piata valutara, leul crescand, si nu scazand in euro sau in dolari.

Perspectiva intrarilor relativ im-portante de fonduri din privatizarile anului (Petrom si distributiile de gaze si electricitate) ofera asigurari suplimentare pentru finantarea deficitului chiar in cazul deteriorarii acestuia.

Apreciindu-se, de altfel, ca, dupa socul initial al deciziei de neinterventie pe piata valutara, lucrurile se vor mai linisti in jurul unor valori pe care insasi piata le va agrea.

Problema este ca, in echili-brarea conturilor externe, se mizeaza deschis pe latura finantarii, si nu pe cea a reducerii deficitului. Acesta are ca baza un deficit comercial structural, si nu conjunctural, care, tocmai printr-un asemenea fapt, este periculos.

Si inca, daca ar fi clar ca depasirea fabuloasa a exporturilor de catre importuri este generata de importuri de dezvoltare, n-ar fi o ingrijorare prea mare, caci ar exista perspective de corectare a situatiei, indeosebi prin expansiunea viitoare a exporturilor. Din pacate, statisticile nu sunt prea generoase cu indicii intr-o atare directie.

In timp ce importurile de dezvoltare (echipamente, utilaje, tehnologii) nici pe departe nu sunt purtatoare de fanion, fiind oricum puse in umbra de importurile de consum, doar firave semne de modernizare structurala se constata in cadrul exporturilor, acestea continuand sa fie dominate coplesitor de marfuri cu valoare adaugata mica, de la lohn la semifabricate din lemn si de la produse minerale

la semifinite din metale. O simpla cadere a lohn-ului, perfect posibila in conditiile unei asteptate si necesare cresteri a salariilor incalificabile si nedrepte din sectoarele ce practica acest sistem, ar largi deficitul comercial la cote greu finantabile. Deficitul comercial ramane marele cui impotriva noii politici a Bancii Nationale de tintire a inflatiei.