„Marele scandal al uleiului pentru salată”- scandalul care a zguduit lumea financiară americană
În 1963, un comerciant american a demonstrat cât de departe poate ajunge o minciună atunci când are documentele în regulă. Anthony „Tino” De Angelis obținuse împrumuturi uriașe garantate cu ulei vegetal. Numai că, rezervoarele care îi susțineau averea pe hârtie, conțineau foarte multă apă.
La suprafață, totul părea în ordine. Uleiul exista, actele confirmau stocurile, iar creditorii aveau motive să creadă că banii lor erau în siguranță. Pentru a descoperi frauda, cineva trebuia să privească mai adânc. La propriu.
De Angelis conducea Allied Crude Vegetable Oil, o companie care comercializa uleiuri vegetale, inclusiv ulei de soia. Afacerea folosea un mecanism financiar obișnuit: împrumutul garantat cu marfă. Banca oferea bani, iar stocurile din depozit serveau drept garanție. Dacă firma nu își achita datoria, creditorul putea vinde uleiul pentru a-și recupera suma împrumutată.
Era un sistem construit pe o condiție simplă: marfa trecută în documente trebuia să existe în rezervoare. Tocmai aici intervenea înșelătoria.
Băncile nu trimiteau propriii oameni să controleze fiecare depozit. Se bazau pe certificate care atestau cantitățile păstrate acolo. O parte dintre aceste documente erau emise de o filială American Express, al cărei nume dădea greutate garanțiilor. Pentru creditori, reputația companiei devenea un motiv în plus să aibă încredere în stocurile pe care nu le văzuseră niciodată.
De Angelis a exploatat distanța dintre ceea ce scria în acte și ceea ce se afla în depozite.
Metoda se sprijinea pe un fapt elementar: uleiul plutește deasupra apei. Unele rezervoare conțineau multă apă, acoperită de un strat de ulei. La o verificare superficială, conținutul putea părea exact cel declarat. Sub suprafața convingătoare se ascundea însă o garanție aproape lipsită de valoare.
Mai exista și un alt truc. Prin conducte, angajații mutau uleiul dintr-un rezervor în altul, astfel încât aceeași marfă să poată fi numărată de mai multe ori. Uleiul circula prin instalații, iar în documente stocurile creșteau. Procedeele prin care De Angelis a păcălit verificările au fost descrise și într-o relatare din epocă a revistei TIME.
Ingeniozitatea fraudei avea limite modeste. Forța ei venea din încrederea acordată documentelor produse în urma acestor controale. Odată emis un certificat, cantitatea înscrisă pe el putea susține un nou împrumut. Fiecare verificare slabă îi oferea lui De Angelis posibilitatea de a obține bani cât se poate de reali.
Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici:
EconoMix
Urmărește tendințele economice și învață despre finanțe personale prin recomandări și grafice relevante.
EconoMix
Urmărește tendințele economice și învață despre finanțe personale prin recomandări și grafice relevante.
Felicitări! Te-ai abonat la „EconoMix”.
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.
O parte din fonduri alimentau speculații pe piața uleiurilor vegetale. De Angelis cumpăra contracte bursiere, mizând pe creșterea prețurilor. Astfel, peste frauda din depozite se suprapunea riscul pieței: datoriile trebuiau plătite, stocurile erau în mare parte fictive, iar câștigurile sperate depindeau de evoluția cotațiilor.
În noiembrie 1963, construcția s-a prăbușit. Allied Crude Vegetable Oil a intrat în faliment, iar creditorii au încercat să afle ce mai puteau recupera. În acel moment, certificatele nu mai erau suficiente. Era nevoie de marfă care să poată fi vândută.
Apa din rezervoare nu putea plăti datoriile.
Pierderile provocate de scandal au fost estimate la peste 150 de milioane de dolari ai vremii. De Angelis a ajuns la închisoare, unde a petrecut șapte ani. În urma lui au rămas creditori păgubiți, companii afectate și o întrebare greu de ocolit: cum trecuse o asemenea înșelătorie prin atâtea verificări?
Pentru American Express, consecințele depășeau activitatea filialei implicate. Scandalul amenința încrederea în numele companiei, un bun esențial pentru orice afacere financiară. American Express a oferit zeci de milioane de dolari pentru acoperirea revendicărilor creditorilor filialei, încercând să limiteze pagubele și să își protejeze reputația.
Povestea a rămas în istorie drept „Marele scandal al uleiului pentru salată”. Denumirea are ceva aproape comic, în contrast cu dimensiunea pierderilor.
În centrul ei se află însă o problemă cât se poate de serioasă. Între rezervor și bancă existau inspectori, certificate și nume respectabile. Toate ar fi trebuit să ofere siguranță. Dar, atunci când verificarea de la început era greșită, fiecare document care urma ducea minciuna mai departe.