„Mi-e dor de prietenul meu de la mare!”. Trebuie să ne dăm peste cap pentru a menține prieteniile de-o vară ale copiilor?
În ultima dimineață la mare, copiii s-au mai întâlnit o dată pe plajă. Cu o zi înainte petrecuseră ore întregi împreună; acum, unul aștepta să plece mașina, celălalt ținea încă prosopul pe umeri. „Cerem numărul de telefon al părinților?”, mi-am întrebat soțul. L-am cerut, firește. Așa facem când copilul nostru găsește pe cineva care îi place: încercăm să nu lăsăm sfârșitul vacanței să rupă o prietenie abia închegată. Dar oare chiar e nevoie să facem asta?
Am mai trecut prin experiența asta. Vom face schimb de mesaje o vreme, pe telefoanele părinților. Vom încerca un apel video, însă copiii vor fi stingheri. Ne vom strădui să planificăm o călătorie în orașul în care locuiesc ei. Apoi va începe școala, programele copiilor vor fi greu de sincronizat, iar conversația noastră va coborî tot mai jos în lista de WhatsApp. Treptat, „mi-e dor de prietenul meu de la mare” se va auzi tot mai rar în casa noastră. Și nu pentru că cei mici au uitat. Nici pentru că prietenia lor n-ar fi fost reală. Ci pentru că s-a schimbat complet contextul. Cum să mai fie la fel când lipsesc zilele fără griji de pe malul mării, jocurile inventate din mers și întâlnirile inopinate la taverna „noastră”?
Noi, părinții, ne grăbim să „lungim” prieteniile de-o vară ale copiilor. Încercăm astfel să-i ferim de dezamăgiri și despărțiri. „Sunt doar prietenii de-o vară”, ar putea spune cei pragmatici. Și poate au dreptate. Dar poate o prietenie să fie importantă chiar dacă nu durează? Mă întreb dacă le facem, de fapt, vreun bine străduindu-ne atât să ținem prietenia în viață. Oare ei au nevoie de asta? Sau ne e nouă greu să acceptăm că un lucru frumos se poate termina fără să fi eșuat?