Mitul gangsterului, teoriile arborilor si cum sa-l ridiculizezi pe Jung

Considerat un expert in gnosticism şi magie renascentista, profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago, prieten si discipol al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu a fost unul dintre marii ganditori romani ai secolului trecut. Pornind de la Mitul gangsterului si avand ca exemplu Arborele lui Porfir, Culianu a creat Arborele Gnozelor si si-a trait viata cu obsesia de a gasi o cheie universala. A avut indrazneala de a ridiculiza Teoria Arhetipurilor a lui Carl Gustav Jung si a starnit astfel antipatia colegilor.

• Vezi ce au povestit Horia-Roman Patapievici si filosoful Andrei Cornea in cadrul dezbaterii „Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu. Dupa 20 de ani”. Evenimentul a avut loc saptamana aceasta, la Institutul Cultural Roman.

Legatura profunda dintre Eliade si Culianu: impartasirea utopiei cognitive

Horia-Roman Patapievici (scriitor, filosof si eseist): „Inca de pe bancile scolii, Ioan Petru Culianu a fost fascinat de o anumita personalitate culturala: Mircea Eliade. Ceea ce il fascina pe Ioan Petru Culianu la Mircea Eliade era un lucru care il fascinase pe Mircea Eliade la Giovanni Papini: un anumit mod de a intrebuinta cultura.

Acest mod este ilustrat, cu deplina constiinta de sine, intr-un articol din 1937, publicat in revista Fundatia Literara de catre Mircea Eliade. Titlul articolului este „Folclorul ca instrument de cunoastere” si, in esenta, spune urmatorul lucru: toate faptele culturale, inclusiv cele care au devenit relicte culturale (cum este cazul foclorului), depoziteaza in ele un instrumentar cognitiv care poate fi folosit nu numai pentru a cunoaste, ci si pentru a te transforma interior.

Cei doi au nutrit o utopie cognitiva: aceea ca prin cunoasterea culturilor se poate degaja un instrument prin care cel care cunoaste se transforma interior (in acest mod, el dobandind un instrumentar cognitiv care depinde de cultura pe care a asimilat-o ca instrument de cunoastere si care ii permite accesul spre zone culturale ori ontologice, care inainte nu ii erau accesibile).

Tanarul Eliade a nutrit aceasta utopie cognitiva si a exprimat-o intr-un mod care a ramas definitiv prin nuvela „Secretul doctorului Honigberger”. Ceea ce pe tanarul Culianu il fascina la tanarul Mircea Eliade era aceasta utopie cognitiva. Acesta este motivul pentru care tanarul Culianu a decis sa devina discipolul batranului Mircea Eliade. Din cate stiu eu, nu mai este nimeni in cultura romana care sa nutreasca aceasta utopie cognitiva”.

Culianu, un om obsedat de ideea gasirii unei chei universale

H-R Patapievici: „Gnoza a fost una dintre preocuparile lui majore, a imbratisat-o in momentul in care s-a dus in Italia. Trecerea lui de la Renastere si hermetism la gnosticism este accidentala, tine de faptul ca in Italia a reusit sa il impresioneze un profesor, un mare specialist in gnosticism.

Este foarte pilduitoare, pentru geniul acestui om, usurinta cu care el putea sa schimbe, in interiorul unui vast domeniu cum este Istoria Religiilor, de la un domeniu de specialitate la alt domeniu de specialitate. Avea o capacitate proteica de a deveni specialist ultim intr-o materia data, care inainte nu i se propusese ca atare.

Amanunt biografic: cand a incorporat studiilor lui si zona de literatura copta, a starnit neincredere. Pentru ca in acest domeniu, ca sa iti faci instrumentele filologice, iti trebuie foarte mult timp. El a asimilat instrumentele filologice intr-un an”.

Mitul gangsterului

Andrei Cornea (istoric al artei, publicist, eseist si filosof roman): „Culianu era obsedat de ideea gasirii unei chei universale. Si chiar credea ca o gasise. Dupa parerea mea, a fost o mare eroare.

Cartea „Arborele Gnozei” porneste de la un mit fondator, mitul gangsterului care da cu banul („pajura-cap”) pentru orice decizie. In fiecare situatie, trebuie sa aleg intre cele doua posibilitati („da” sau „nu”), dupa care noua situatie presupune o noua alegere (intre „da” si „nu”) si in felul asta se ramifica un arbore imens, un fel de fractal. Un arbore in care poti sa regasesti practic orice situatie in care te vei gasi pentru un timp.

Ioan Petru Culianu spune ca tot asa va functiona si sistemul ramificarii gnozelor. Se pleaca de la o chestiune esentiala (spre exemplu raportul dintre Dumnezeu, demiurg, materie, sarpe, om). Si intre aceste elemente primordiale se pot naste diverse situatii, care pot fi analizate binar, ducandu-se la un arbore ramificat.

Problema e ca noi, in general, nu procedam in felul asta cand facem obisnuitele noastre trasee in viata. Eu, cand am venit de acasa la ICR, sa nu credeti ca m-am oprit la fiecare strada si am dat cu banul. Am venit de foarte multe ori, asa ca picioarele m-au dus singure. De foarte multe ori, in proportie de peste 90%, tot ceea ce facem noi este automatizat. Traim intr-o lume de automatisme si rareori iesim din ele.

Mai exista inca o modalitate pe care o aplicam de foarte multe ori: metoda analitica, metoda mersului inapoi, a pasilor de-a-ndoaselea. Stiu unde vreau sa ajung, nu am mai fost insa, fixez destinatia, fixez originea, apoi caut o ruta pe harta. Si parcurg apoi drumul, fara a face vreo alegere”.

Arborele lui Porfir

Andrei Cornea: „Mai exista un arbore celebru in istoria gandirii: arborele lui Porfir. Arborele lui Porfir este o fictiune medievala, facuta pe baza unei carti teribil de importante in acea vreme – „Introducere la categoriile lui Aristotel”, scrisa de Porfir (discipolul lui Plotin) in secolul IV d.H. si care comenteaza sistemul categoriilor.

Acolo, Porfir face o anumita teorie, care a fost reprezentata, in Evul Mediu, sub forma unui arbore. Sa zicem ca fiinta poate sa fie vie sau moarta. Cea vie poate sa fie rationala sau irationala. Cea rationala poate sa fie divina sau umana. Deci, daca dezvoltam toate aceste ramificatii, obtinem un arbore cu radacina sus. Acest arbore are, evident, o valoare expozitiva, didactica si logica.

Mai tarziu insa, medievalii au reluat problema si au ajuns la mari dispute – daca exista o realitate ontologica a acestui arbore, daca lucrurile chiar asa se si intampla, adica fiintele se diversifica in acest mod, sau daca e numai un mod al nostru de a recombina concepte.

Acelasi lucru se intampla si cu arborele gnostic. El este o metoda utila de a arata care sunt diversele posibilitati ale unui sistem: cum se diversifica, cum se opun diversele tipuri, cum pot fi schematizate. Exista insa o problema nerezolvata de Culianu: daca ele chiar asa s-au dezvoltat in realitate, daca asa au parut”.

Culianu si vocatia sa universala

Andrei Cornea: „Culianu are o vocatie universala: de a gasi cheia definitiva. Sunt oameni care au idei din astea. Candva ea era o idee destul de raspandita. Este o obsesie umana ca se poate gasi „Particula lui Dumnezeu”, ecuatia ultima, care sa spuna tot, aceasta cheie. Aici este, intr-adevar, o primejdie.

La limita, spune Culianu, religia, arta, filosofia, stiintele se vor suprapune, pentru ca arborii lor, dezvoltandu-se extraordinar de mult, ajung sa se suprapuna. Din punct de vedere strict logic, este corect. Cu toate astea, simtim ca nu se poate, ca exista o deosebire foarte mare intre unele si altele.

Sa admitem totusi ca exista un punct unde teoria lui Culianu ne poate face sa reflectam. Unde cred eu ca asta se intampla? Eu cred ca ne pune in fata acestei situatii, care este o realitate, a extraordinarei forte pe care o au dihotomiile. E adevarat ca exista in istoria gandirii si filosofi importanti care pun accentul pe trihotomii (unul e chiar Platon). Dar chiar si cei care il utilizeaza pe „3” ca fiind un intermediar intre „1” si „2”.”

In lupta cu vechile teorii

HR Patapievici: „Ioan Petru Culianu s-a format ca istoric al religiilor, iar paradigma in care el s-a format a fost inevitabil (din motive biografice) aceea a morfologiei pe care a practicat-o maestrul lui, Mircea Eliade.

El a capatat, cu timpul, o insatisfactie profunda legata de studiile istorice, pentru ca toate incercau sa adune individualul, propunand o schema explicativa. Schema explicativa standard pe care el a ridiculizat-o intr-un fel care l-a facut foarte antipatic colegilor lui. Este vorba de Scoala Germana a Istoriei a Religiilor.

Aceasta Scoala cautau originea. Ceea ce insemna atunci cand aveai un anumit motiv pe care-l atestai intr-o regiune, geografic si istoric vorbind, trebuia sa mergi spre locul in care, la un anumit moment, intr-o anumita zona, aparuse acel motiv. In acest moment, sarcina istoricului se incheia. Din motivul limpede ca acele origini stabilite temporal si geografic de catre Scoala Germana a Istoriei Religiilor erau de fapt fanteziste si ideologic motivate de ideologia germanica, el s-a hotarat sa le abandoneze.

Alternativa era sa faca un studiu anistoric, de tip morfologie sau de tip invariante. Lucru care deopotriva il nemultumea. Il nemultumea ca in aceste doua cazuri trebuia sa presupui ca exista un invariant in mintea umana, pe care trebuia sa-l explici cumva.

A ridiculizat amplu Teoria Arhetipurilor, pe care a propus-o Carl Gustav Jung, pe motivul „Spuneti-mi unde este acretiunea in creier, in care avem arhetipul „x”, care explica de ce simultan, fara difuziune atestabila, apare un acelasi motiv in epoci istorice diferite. Prin urmare, motivul pentru a respins acest tip de explicatie este ca a refuzat sa vada in mintea umana ceva care este innascut. Iar in aceasta privinta, el tine perfect de Scoala Carteziana”.

Schema explicativa propusa de Culianu

HR Patapievici: „Tot sistemul gnostic are in premize cateva afirmatii elementare. Si printr-un sistem de deductie binara, optez sa cred ca a existat o materie preexistenta in timpul creatiei sau nu? Daca nu, ma situez intr-o anumita evolutie istorica. Daca admit ca a existat o materie preexistenta, ma situez intr-o alta.

Admitand aceste lucruri, sunt intr-o alta situatie, care iarasi ma face sa optez intre mai multe variante. In acest mod se dezvolta un arbore, pe care, daca il dezvolti logic complet, remarci urmatorul lucru: in prima parte a cartii ai o expunere istorica, in care am istantierile de la „a” la „r”, spre exemplu. Iar in reconstructia cognitiva am o evolutie de la „a” la „z”. Ce remarca el este ca exista suprapunere pe evolutia de la „a” la „r” (intre istorie si reconstructia cognitiva) si ca mai sunt cateva variante neocupate.

Teza lui este de tip platonism pur, dar nu cu explicatia lui Platon pentru asta. El spune ca exista niste obiecte ideale, care pot fi dezvoltate complet independent de istorie, pornind de la niste date de intrare, care sunt elementare (elementare in sensul ca nu trebuie sa presupun vreo cultura prealabila sau o anumita structura a mintii, cum ar fi structurile arhetipale, ca ele sa apara). De exemplu: Dumnezeu exista, exista suflet, exista corp. Care este relatia dintre suflet si corp? S.a.m.d. Deci lucruri bazale cu care se confrunta orice tip de cultura si civilizatie si care sunt dezvoltate potrivit unor optiuni binare. Si in felul asta se obtine, in afara timpului, o structura care e de tip arbore si care exprima o anumita doctrina.

Originalitatea lui Ioan Petru Culianu consta in a respinge sistematic acele explicatii istorice care sunt bazate pe identificarea originii si acele explicatii care sunt bazate pe o presupunere a unei anumite structuri a mintii. Face asta ca un cartezian radical si atunci propune aceasta varianta.

Teoria lui l-a discreditat in ochii multor colegi. Asta pentru ca, in viziunea acelor colegi, el evolueaza spre un fel de guru international, un fel de mistagog, cum Elemire Zolla in Italia era considerat a fi, cum Umberto Eco este – peste tot, astazi. Spre asta evolua, spre dispretul dezaprobator al multora din colegii lui, profesionisti de stricta observatie. Dar el ar fi incercat sa se impuna din lumea in care provenea, lumea academica, in care se luptase atat de mult ca sa intre cu fruntea sus si nu prin notele de subsol.”

​