Muzică veche, public tânăr, mixul de succes al unei cunoscute artiste din România. „De ce trebuie să facem altceva, iar acest ceva să se numească compromis?”

Corina Sîrghi a crescut „între Dunăre și mare”, într-un sat din Tulcea, a studiat jazzul la Conservator și a ajuns să construiască, alături de muzicieni precum cei din Taraful Jean Americanu’, una dintre cele mai interesante punți dintre România lăutărească de ieri și publicul de azi. 

Ea va urca pe scena Brașov Jazz & Blues Festival, alături de Toma Dimitriu Group, duminică, 16 august 2026, de la ora 20:00, la Juno Wine Garden. 

HotNews.ro a stat de vorbă cu Corina Sîrghi despre algoritmi și presiunea de a transforma muzica într-un produs cu termen de valabilitate, despre inteligența artificială, despre condiția artistului independent, dar și despre ce a pierdut și ce a câștigat România de azi.

HotNews: – Muzica pe care o cântați vorbește despre o Românie de acum aproape un secol. Când priviți România de astăzi, ce vi se pare că am pierdut și ce credeți că am câștigat, ca societate?
Corina Sîrghi: – Bunul gust cred că s-a pierdut și s-a pierdut multă frumusețe, iar în schimb cred că am câștigat foarte multă libertate. Sunt două chestiuni diferite: bunul gust aproape că nu a fost înlocuit cu nimic, a rămas o gaură foarte greu de acoperit. S-ar putea construi un pod, dar uitați câți ani a durat să se construiască podul peste Dunăre.

– Cântați un repertoriu construit pe emoție, memorie și imperfecțiuni umane. Credeți că publicul de astăzi mai caută autenticitatea sau preferă din ce în ce mai mult spectaculosul și consumul rapid?
– În general vorbind, publicul nu caută nimic, publicul primește ceea ce i se dă, apoi cerne informația. Este cel mai important lucru pe care l-am învățat. Am avut o sumedenie de situații care mi-au confirmat acest lucru.

„Trebuie să acceptăm că vom trăi de acum în două lumi foarte diferite. Important este să ne înțelegem bine unii cu alții”

– Există o presiune tot mai mare ca muzica să fie făcută pentru algoritmi, pentru TikTok sau Spotify, nu neapărat pentru oameni. Simțiți că artistul este împins astăzi să creeze altfel decât și-ar dori?
– În toți acești ani de activitate, nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri și, în opinia multora, am avut multe de pierdut. Nu am urmărit trenduri, nu mă interesează ce este algoritmul și nici care sunt pașii spre succes, pentru că nu cred în nimic de acest gen. Nu cred într-o lume pe care nu o pot atinge sau într-o viață atât de instabilă. Mi se pare o viață obositoare, lipsită de esență.

Nu mă înțelegeți greșit, folosesc aproape toate canalele, în ritmul meu, așa cum le-am înțeles eu, nu cu un plan în spate și nu trăiesc prin ele. Și pentru că ați întrebat despre un anume loc, pot să spun că trăiesc alături de oamenii cu care împart scena, scena reală, cu public care aplaudă, iar asta pentru mine este adevărata viață, unde muzica sună cu totul și cu totul altfel. Alte valori și alte perspective. Viața e făcută din multe bucăți, noi am ales asta și, din acest motiv, ceea ce ați menționat mai sus pentru noi nu reprezintă o presiune.

– În ultimii ani, inteligența artificială a început să compună muzică, să imite voci și chiar să creeze artiști virtuali. Ce ar trebui să facă „artiștii reali” în acest context pentru a nu se pierde?
– Eu cred că cine este menit să rămână în picioare va rămâne în picioare. Și nimic, dar nimic pe această lume, nu va reuși să înlocuiască muzica. Adică sunetele care ies din oameni la propriu. Părerea mea în această direcție poate umple pagini, dar aleg să nu intru în detalii.

Suntem datori să încercăm să ne jucăm cu toate butoanele care ne sunt puse în față și este deja destul de evident: trebuie să acceptăm că vom trăi de acum în două lumi foarte diferite. Important este să ne înțelegem bine unii cu alții.

„Oameni care stau în primul rând la acest spectacol numit viață habar n-au la ce se uită”

– Cum vedeți astăzi condiția artistului independent în România? Care sunt cele mai mari provocări pe care publicul nu le vede dincolo de scenă?
– Este foarte frumos și foarte greu. Dar mai mult frumos. Cele mai mari provocări sunt că trebuie să fac contabilitate și toată partea de logistică din spate. Nu pot să spun că nu îmi place, mi-a intrat în sistem deja, dar toate aceste lucruri au luat din timpul pe care acum câțiva ani îl petreceam singură, ascultând muzică, scriind una, alta.

Nu mai am intimitatea pe care vezi că o au artiștii în filme sau în cărți. E un lucru care nu îmi place și mă face să simt că stau pe loc. Chiar stau pe loc.

Singurul lucru la care visez de ceva vreme este să iau trupa și să plec cu ea în munți sau la mare, oriunde, unde să fim doar noi și să stăm să cântăm de dimineață până seara.

– Cultura este printre primele domenii afectate atunci când apar crize economice sau politice. Simțiți că, în România, arta este încă privită ca o necesitate sau mai degrabă ca un lux?
– Sincer, dacă vorbim despre acei oameni care stau în primul rând la acest spectacol numit viață, habar n-au la ce se uită. Iar când nu înțelegi ceva este foarte greu să-ți dai cu părerea, darămite să și faci ceva în legătură cu asta. Este părerea mea personală și o spun fără perdea.

Eu cred că nimănui nu-i pasă. Sunt foarte puțini cei cărora le pasă, lucrul bun este că și acești oameni se înmulțesc Cultura este lux pentru că ne place luxul.

„Astăzi muzica este făcută să trăiască două, trei săptămâni”

– Ați ales un drum artistic care nu urmărește tendințele comerciale. A existat vreun moment în care ați fost tentată să faceți compromisuri pentru o audiență mai mare?
– Nu. Dar cu ceea ce facem vreau să fim difuzați la ZU și la toate radiourile. Întrebarea este: de ce trebuie să facem altceva, iar acest ceva să se numească compromis? Acest cuvânt nu are ce căuta aici.

– Publicul dumneavoastră este surprinzător de tânăr pentru un repertoriu atât de vechi. Ce credeți că îi atrage pe oamenii de 20–30 de ani către muzica pe care o cântați?
– Muzica în sine, pentru că este o muzică adevărată. Despre vers nici nu mai vorbesc. E important să existe mesageri cinstiți care să o ducă mai departe.

– Trăim într-o perioadă în care identitatea culturală este tot mai des discutată. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să fii un artist român în Europa de astăzi?
– Păi, astăzi muzica este făcută să trăiască două, trei săptămâni, iar cu durata asta de viață abia ajunge până la Galați, ce să vorbim despre Europa? Să vorbesc acum despre identitate culturală, la fel, aș scrie pagini, e o poveste tare complicată.

Eu sunt bucuroasă că maneaua veche a trecut granița și ne-a repus pe hartă. Despre folclorul actual, sper să nu ajungă pe vreo altă scenă în afară de cea a diasporei. Repet, acest subiect este mult și este greu.

– Veți urca pe scena Brașov Jazz & Blues Festival, un festival care aduce împreună jazzul, blues-ul și proiecte muzicale foarte diferite. Cum se așază muzica pe care o cântați într-un astfel de context?
– Cred că se va așeza perfect. Piesele noastre sunt de o frumusețe absolută, iar aranjamentele făcute de pianistul Toma Dimitriu, omul fără de care aș fi pierdută și de la care am învățat foarte multă muzică, un om de o inteligență sclipitoare, sunt ceva ce trebuie să asculți în această viață.

După București, Brașov este orașul în care am cântat cel mai mult și cel mai frumos. Brașov a primit muzica de taraf așa de frumos încât îmi vine să îi rog să-i învețe și pe alții s-o facă.

Cât despre jazz și blues, e clar că acestea fac parte din rutina zilnică. Brașovul este minunat și abia așteptăm să cântăm.

– Dacă ar exista un singur cântec din patrimoniul muzical românesc pe care ați vrea ca fiecare tânăr să-l asculte măcar o dată în viață, care ar fi și de ce?
– O doină. Oricare ar fi ea. Cu răbdare și cu brațele deschise.