Nae Caranfil: „Romanul e catastrofist“

Dupa ce vezi Caranfil, te ciupesc imaginile lui pina acasa. Rizi, reiei scene de prin filmele lui, dupa aceea traiesti mai comod ca niciodata: ai mai bifat o parere despre lume si viata, parerea lui Nae Caranfil: poti trai mai departe si-i astepti filmul urmator.

Rep: De unde iti vine ironia asta a ta?

N.C. Am dezvoltat-o in copilarie, in spatele blocului, ca forma de riposta la castanele pe care le luam in cap.

Rep: Las’ ca romanul ia totul in usor…

N.C. Nu cred asta. Romanul e, in primul rind, catastrofist. „Vin vremuri grele“. „Se-mpute treaba“. „O sa fie prapad“. Apoi relativizeaza: „Lasa, ca scapam noi si de asta“. Devine brusc filozof: „Saminta romanului nu piere, sintem aici de doua mii de ani“. Dupa care trece decis la actiune: „Baiete! Mai adu doua halbe!“.

Daca romanul ar lua lucrurile usor, sau macar mai usor, nu s-ar inflama programat de cite ori vine vorba de Ardeal, n-ar sta nopti intregi pe telefon sa-si spuna parerea la OTV si n-ar face din Gigi Becali un erou de epopee nationala.

Rep: Crezi in hazul de necaz?

N.C. Absolut. Stiu, exista o scoala de gindire care diabolizeaza fenomenul, vazind in el explicatia inconsistentei noastre istorice. Nu fac parte din ea. Pentru mine, hazul de necaz e un exercitiu zilnic, o problema de igiena, ca spalatul pe dinti.

De altfel, haz de necaz fac toate popoarele, o sa rideti, chiar si nemtii. (Un „haz“ mai special, e adevarat, la care noi nu prea avem acces. Dar nici ei, la „necazurile“ noastre.)

Rep: Ii iei la misto pe romani. Ce crezi cu adevarat despre popor?

N.C. Nu-i iau la misto pe romani. Ii iau la misto pe romanii care ma enerveaza. Cit despre popor, cred ca singura lui problema e ca nu vrea sa-si recunoasca normalitatea. Sintem atit de frustrati ca locul nostru in lume nu e in loja centrala, incit ne apucam sa ne turnam cenusa in cap.

Daca nu putem atinge suprematia in pozitiv, atunci macar sa avem performante in negativ. Daca nu putem fi de nota zece, macar sa stim ca sintem repetentii clasei. Sportul nostru national nu e oina, ci autoderiziunea, dar numai la nivel colectiv – e un sport de echipa. Altfel, cu cit avem o parere mai proasta despre popor, cu atit crestem in propriii nostri ochi ca indivizi.

Pai, e putin lucru sa fi realizat putinul pe care l-ai realizat cind esti victima unui tragic accident genetic – ti-ai gresit tara la nastere? Tinarul Cioran si-ar fi dorit o Romanie cu destinul Frantei si populatia Chinei. N-a avut-o. A trebuit sa se descurce fara. A trait in Franta, dar a fost citit si in China.

Una peste alta, cred ca poporul roman e un popor obisnuit, atita doar ca chestia asta pare sa nu-i convina deloc.

Rep: „Ne scoatem“ cu Dracula si Nadia livrati in strainatate?

N.C. Vorbim de branduri romanesti? De ce nu? Cred in orice produs exportabil si care poate ajuta strainii sa situeze Romania pe harta lumii.

Pe vremea cind se vorbea extensiv de proiectul „Dracula Park“, mie imi inflorise in minte ideea unui alt tip de parc tematic : „Redworld“ – un orasel ceausist al anilor ’80, unde strainii, contra unor preturi piperate, sa se poata bucura de toate atractiile „epocii de aur“: cozi la carne, cazare in blocuri comuniste, sedinte de partid, defilari, arestari, anchete.

Mi se pare si astazi o idee foarte buna.

Rep: Zi-mi trei momente din istoria noastra care ti se par limpezi.

N.C. Totul, in istoria noastra si in istorie, in general, mi se pare tulbure.

Rep: Bun! Multumesc! Se vorbeste de o mediocritate romaneasca, de o cultura de imprumut si de faptul ca marii nostri oameni de cultura s-au realizat in strainatate.

N.C. Din nou, nevoia noastra de a ne simti „cei mai neiubiti dintre paminteni“! Observati cu atentie cine sint aceste bocitoare de serviciu ale culturii romane. Veti descoperi ca in marea majoritate a cazurilor sint niste figuri triste si marginale, ce cauta explicatii pentru propria ratare.

Rep: De ce joci in propriile filme?

N.C. Tocmai ca nu joc. In „Filantropica“ am avut o scurta aparitie, in care nu jucam nimic: cintam „My Way“. Experienta mea de actor a fost scurta, dar edificatoare. Nu am jucat in propriile filme; le respect prea mult ca sa le supun la un asemenea supliciu.

Ca orice regizor, sint si eu un actor refulat. Dar rezultatul prestatiilor mele actoricesti mi s-a parut in general dubios. Ma regizez. Am un potentiometru in cap, un fel de „oglinda, oglinjoara, cine-i mai de Niro din tara“, care imi reduce drastic din spontaneitate.

Precum o mironosita, incep sa ma gindesc daca arat bine, daca am un timbru placut al vocii, daca fac fata la comparatia cu Brad Pitt. Altfel, ma distrez pe rupte cind sint pus in situatia sa joc intr-un film. Exista o divina iresponsabilitate a conditiei de actor, la care nici un regizor nu are acces. Singurii cu amintiri vesele de la filmari sint actorii.