Nastase – a doua criza cu premeditare (Pavel Lucescu)

Autovictimizarea e o arma politica redutabila. Stiinta e grea, desi formula ei de baza – calare pe o cauza buna contra unui adversar fara scrupule – pare simpla. La unii e o chestiune de vocatie, altii o invata, dar cei mai multi dintre cei ce o practica o rateaza cu gratie. Unul dintre acestia din urma e Adrian Nastase.

Inceputul lui 2005, anul sau de debut in rol, a decurs relativ bine. A fost si etapa cea mai usoara, pentru ca, de fapt, greul pica pe umerii adversarului. El trebuie sa declanseze linsajul sa fi stiut sa intretina o galerie, in timp ce „victima“ nu avea decit sa astepte.

Pentru ca in multimea care arunca cu pietre incepe de la un moment dat sa se instaleze oboseala si sa incolteasca intrebarile care incep cu „dar, daca..?“. Prima greseala. Plimbarile pe la DNA, descinderile saptaminale ale procurorilor pe la ferestrele blocului din Zambaccian l-au obosit mai intii pe Nastase.

In loc sa inventeze o cauza „mareata“ care sa lucreze in timp in favoarea sa, fostul premier s-a crezut el insusi una. Sa ne amintim doar stupoarea cu care Adrian Nastase isi construia apararea pe argumentul prea-maretiei sale. Cum isi poate imagina cineva ca un ditamai prim-ministru s-ar preta la a lua mita niste termopane, repeta cu insistenta fostul premier.

Dar marea eroare avea sa fie alta, si ea il indica deja pe Nastase drept un mare novice. Si-a luat scut si complice impotriva „nedreptei justitii subordonate lui Basescu”“(iata cauza pe care Nastase o putea calari cu consecventa) cea mai deplorabila, in ochii publicului, institutie a statului roman: Parlamentul.

Intr-o situatie oarecum similara, Traian Basescu nu doar ca a refuzat protectia acestei institutii, ci a si renuntat de bunavoie la imunitatea de care beneficia din oficiu. Nastase s-a agatat cu disperare de ea, intarind o data in plus impresia unei mari vinovatii. A scapat de o banala pina la urma perchezitie, dar a ratat momentul-cheie al autovictimizarii.

Cel in care multimea incepe sa se ralieze „victimei“ si sa priveasca cu suspiciune crescinda spre „calau“. A doua greseala. Timpul si conjunctura ii mai dau o sansa pe care insa fostul prim-ministru o iroseste din nou. Dupa aproape doi ani, dosarul ajunge in instanta.

Dar, intre timp, nici multimea nu mai parea sensibila la subiect, si, mai mult chiar, nici insusi „calaul“ Basescu. Situatie extrem de convenabila „victimei“ Nastase, pentru ca tocmai acest aparent pas inapoi facut de presedinte putea intari impresia implicarii sale initiale in cauza.

Mai trebuia doar ca Adrian Nastase sa intre din nou in spectacolul „hartuielii“, de data aceasta sub auspicii ceva mai favorabile. Fata de 2005, anul „Dreptatii si Adevarului“ 2007 e deja mai tolerant.

Lui Adrian Nastase incepeau sa i se uite, daca nu chiar sa i se mai ierte, din pacate, inclusiv acea penibila faza cu agatatul de functia de presedinte al Camerei Deputatilor. Numai ca ex-premierul recidiveaza.

Recenta decizie a Curtii Constitutionale de a admite exceptia de neconstitutionalitate a unui articol din legea raspunderii ministeriale il ajuta sa amine procesul cu un termen deocamdata indefinit. Faptul ca s-a agatat de aceasta posibilitate nu e cu nimic de condamnat. Ceea ce insa il condamna din nou pe Adrian Nastase la banalitate e modul in care isi sustine in continuare cauza.

Decizia Curtii spune, pe scurt, ca Adrian Nastase nu poate fi anchetat ca orice muritor de rind din Romania. Orice muritor de rind din Romania ar zice ca dimpotriva. Ce raspunde Adrian Nastase? Simplu si prostesc: s-a facut dreptate! Si asteapta ca multimea sa-i dea dreptate, sa-l aplaude si sa arunce cu pietre in „calau“.

Numai ca Adrian Nastase n-a facut altceva decit sa-si mai ridice o data galeria in cap. Autovictimizarea a reusit, atita doar ca pacientul a murit.