Nasul care nu voia sa riste

Am fost plecat cu trenul pana in Baia Mare. Duminica noaptea pe drum incolo, luni noaptea (azi noapte), incoace. Nasul, un tip la 130 de kile, (apreciate cu optimism), imi spune din start: “Nu se fumeaza. Eu sunt un tip corect, de ce sa risc acum, inainte de pensie?”. Asa e, omul chiar nu risca. In prima faza, n-a vrut sa riste sa imi dea restul la suplimentul de cuseta achitat, scrie Dan Popa pe blogul sau.

Apoi, nu s-a riscat sa aduca apa sau cafea, la intrebarile calatorilor (unele puse pe tonul celui de pe urma scancet), omul ridica din umeri, morometian aproape: “N-am!”

Pe urma, nu s-a riscat nici cand am asteptat cateva zeci de minute intr-o statie sa deschida usa celor care voiau sa coboare sa isi ia o cafea de la birtul garii. “Plecam intr-un minut. Nu deschid”, zicea Nasul care nu voia sa riste. Noi, calatorii, ne uitam cum coborisera peste 100 de oameni care fumau sau isi cumparau diverse de la birt. Al nostru, nimic. Nu risca in ruptul capului.

Cand l-am intrebat de ce intarziem peste o ora, repeta figura cu ridicatul din umeri. Nu era vina lui. “E o singura linie si trebuie sa asteptam”, se spunea aproape conspirativ. “Ce, asteptati in frig?”, ne intreba razand.

Citeste continuarea si comenteaza pe blogul lui Dan Popa.