Navalnîi, cu lumini şi umbre: a murit un naţionalist toxic sau speranţa democraţiei ruse?

Epitaful cel mai nimerit după asasinarea judiciară – şi foarte probabil operativă – a lui Navalnîi de către regimul lui Putin l-a compus săptămânalul The Economist: “Fear and greed drive Russia’s regime. The opposition leader (Navalnîi) struck at both”. Cu alte cuvinte, filozofia politică regimului de la Kremlin este că orice om poate fi adus pe linie prin terorizare sau cumpărare. N-am nici o îndoială că foarte mulţi români, crescuţi în cinismul ceauşism-securismului de baracă, sunt perfect de acord cu asta. Navalnîi n-a fost de acord.

Într-adevăr, de aceea s-a întors el în Rusia după otrăvirea din 2020: pentru că n-avea cum să stea în siguranţa exilului în Occident şi în acelaşi timp să predice ruşilor, o populaţie pasivă, înspăimântată de regim, să nu se teamă şi să lupte pentru libertate. Retorica de kompromat a regimului tocmai asta era, şi rămâne în continuare: oricine se opune Kremlinului e anti-rus şi vândut americanilor, englezilor, lui Soros şi Rockefeller. Iar problema e că mare parte din societatea rusă crede chestiile astea, chiar aceea care nu-l iubeşte neapărat pe Putin. 25% din ruşi au văzut celebrul video online cu palatul lui Putin de la Marea Neagră, însă doar vreo 20%, după unele sondaje, aveau totuşi încredere în Navalnîi ca potenţial lider. Iar asta era înainte de invazia pe scară largă a Ucrainei din februarie 2022 care a complicat şi mai tare lucrurile.

Cu alte cuvinte, Navalnîi a atacat regimul cu o temă extrem de populară – corupţia şi avariţia insaţiabilă a elitei strânse în jurul lui Putin, de care vorbeşte The Economist – iar acesta s-a apărat cu o temă la fel de bine înrădăcinată în cultura populară ruso-sovietică: patria sub asediul duşmanilor din Vest şi coloanei a 5-a din interior. Or pe această linie, a patriotismului conspiraţionist veliko-rus, Navalnîi a ales să nu se lupte prea tare cu Putin şi ai săi, ci să încerce să-i ciupescă din electorat când şi când, de unde şi acuzaţiile că ar fi el însuşi naţionalist. Poate că strategia de a nu deschide prea multe fronturi deodată în războiul cu Putin a avut justificările ei, în special când eşti minoritate politică oprimată şi fără acces la mass media, dar rezultatele au fost neconvingătoare şi aruncă o umbră asupra carierei politice a lui Navalnîi. Bilanţul arată cam aşa.

Minusuri

• A fost un băiat energic, de acţiune, educat mai curând pe la stabilimente second-hand gen Spiru şi mai puţin ieşit în lumea bună în tinereţe, ceea ce l-a făcut să calce de multe ori în străchini la începuturile carierei publice. A avut o putere formidabilă să se auto-educe şi să înveţe de la cei mai deştepţi decât el ulterior, dar deşi în timp a abandonat teribilismul adolescentin şi multe din opiniile sale toxice, nu totdeauna a revenit asupra declaraţiilor inacceptabile din trecut ca să lămurească lucrurile şi, mai ales, nu le-a şters de pe Youtube.
• A făcut gesturi controversate, în special în primii ani de activism politic, cum ar fi declaraţiile cu tentă rasistă la adresa popoarelor din Caucaz şi Asia Centrală; a motivat ulterior că de fapt combătea fascismul prin campanii contra imigraţiei în marile oraşe ruseşti.
• A luat parte la vreo două-trei Marşuri ale Ruşilor, mari demonstraţii de stradă în Moscova la care apar de regulă ultra-naţionalişti cu zvastici, motiv pentru care a fost exclus din partidul liberal Yabloko. Asta se petrecea înainte de 2010 şi, sugerează el, în urma unei decizii deliberate de a avea dialog şi a coopta la cauza lui tineret naţionalist. Dealtfel a fost acolo împreună cu Evghenia Albats, evreică şi politoloagă la Harvard, care a mărşăluit şi ea cu steaua lui David în piept (Navalnîi şi-a luat apoi multe castane de la naţionalişti fiindcă s-a arătat în public împreună cu “o kike” – termen derogator pentru evreice în cercurile antisemite). Într-un dialog cu dizidentul polonez Adam Michnik, declara: “ideea mea este că trebuie să comunicăm cu naţionaliştii ca să-i reeducăm”. Dacă era în momentul ăla naiv, realist sau ipocrit, Dzeu ştie.
• A susţinut scurtul război contra Georgiei în 2008, ca marea majoritate a opiniei publice ruse; ulterior şi-a cerut scuze pentru această poziţie, ca şi pentru declaraţiile contra celor din Caucaz.
• A dat declaraţii ambigue despre invadarea Crimeei în 2014, de gen – în principiu sunt contra acestei invazii, dar dacă tot s-a făcut, asta e, nu mai putem da lucrurile la întors etc. Asta l-a făcut imediat atacabil din toate părţile: evident, de către ucraineni; dar şi de către majoritatea opiniei publice ruse, care l-a etichetat ca nepatriot şi vândut străinilor.

Plusuri

• A crescut în partidul civic-liberal Yabloko (demonizat nu doar în Rusia, dar şi de stângiştii occidentali) şi l-a considerat pe Boris Nemţov un soi de model politic.
• Cam tot ce-i toxic şi controversat în declaraţiile lui Navalnîi sunt lucruri vechi de zece ani sau mai bine. El a evoluat de atunci în coerenţa ideilor şi abilitate politică, sub influenţa unor sfătuitori remarcabili cu care a avut contact, precum Serghei Guriev (economist la Science Po în Paris), Aleksander Etkind (UE Florenţa) sau Serghei Erofeev (Rutgers).
• Deşi a tot cochetat cu ideea unui nou referendum în Crimeea, a declarat la un moment dat explicit că Ucraina şi Rusia trebuie să respecte graniţele din 1991. Despre război a spus în faţa instanţei de judecată că “e o prostie pornită din capul lui Putin şi că “e bazat pe minciuni”. “Un nebun şi-a înfipt ghearele în Ucraina şi n-am nici cea mai mică idee ce vrea să facă cu ea”. În ultimul an de război, cât s-a aflat în puşcăria tot mai dură a Rusiei natale, a devenit un critic acerb al agresiunii ruse în Ucraina şi a cerut judecarea liderilor politici de la Kremlin pentru crime de război.
• A fost un om de un curaj fără limite şi care a înţeles cât de importantă e puterea exemplului şi a asumării directe în acţiunea civico-politică, o chestie rară prin regiunea noastră. În plus, a avut charismă, talent de comunicare şi credibilitate pe subiectul principal de care vorbea: anti-corupţia.
• Tot un plus de credibilitate l-a avut din faptul că n-a fost niciodată parte din clasa politică oficială a Rusiei, n-a sărutat inelul la Kremlin pentru a avea funcţii în sistem – şi mai ales n-a fost un silovik, adică parte din sistemul de securitate, al serviciilor secrete şi acoperiţilor acestora din business. Asta e mare lucru şi unul din motivele pentru care actuala elită rusă nu-i putea permite să acceadă la putere. (Dar ce vorbim noi de Rusia când vedeţi cum e condiţionat şi în România accesul la poziţiile de decizie şi influenţă de plecăciunile la servicii, diplomele de la instituţii cu epoleţi etc).

Evident, maşinăria de propagandă a Kremlinului a jucat strategic aceste elemente ale biografiei lui. Acasă era vopsit ca un străin de patrie, vândut cabalei globaliste (sau “fasciştilor ucraineni”), deci nu i se putea menţiona numele pe canalele TV (era “pacientul de la Berlin”). Dar peste hotare aceeaşi maşină de propagandă era foarte bucuroasă să preia şi să amplifice criticile la adresa naţionalist-rasistului veliko-rus Navalnîi venite de la gazeta Jacobin, ori de la comentatori cu vederi tiermondiste ca Anatol Lieven, ori din cercurile academice americane, toate justificate cu vechile lui declaraţii lăsate neglijent neclarificate. Triumful major a fost desigur în 2021 când Amnesty International a decis, în urma unui raport controversat… Citeste restul articolului pe Contributors.ro