Neiubire

Andrei Zviaghințev nu e un regizor căldicel. Iar Neiubire e un film pe măsură, distins în 2017 cu premiul juriului la festivalul de la Cannes. “Nelyubov” în rusă. “Loveless” în engleză. Filmul se pricepe de minune să livreze sentimentul precis al absenței. Absența iubirii. Animale frumoase, dar reci și egoiste, agățîndu-se de alte animale reci, disperate de amenințarea abandonului. Căutarea lor e amușinare și nu are pic de căldură, ea e dirijată exclusiv de instinctul nemilos al supraviețuirii împotriva deprivării. Nimic nu se dăruieste cu adevărat în acest film. Singurătăți iremediabile, incapabile să se completeze (umple) reciproc fiindcă au fost lipsite de izvorul primordial de iubire. Niciun nou izvor nu poate acoperi izvorul vechi. Fiica zdrobita în picioare de o mamă acră și severă care devine la rîndul ei o mamă rece si egoistă. Anihilări transgeneraționale. Nici unul dintre ei nu intelege că rana se acoperă protejîndu-i pe cei noi și proaspeți veniți pe lume de viitoare răni. Părinți care supurează din rănile lor timpurii și îi rănesc mai departe pe copiii sau soții lor. Nici unul nu își întoarce privirea de la propria rană ca să se îngrijească de Celălalt. Să privim cu atenție. Esențial în acest film este strigătul. Strigătul mut al copilului. Și apoi strigătul străinilor. Copilul pierdut pe vecie (regizorul își pedepsește crunt personajele adulte) e strigat de străini. Cumplit acel “A-li-oo-șaa!”. Nicio clipă nu strigă părinții după copilul lor. Prin urmare, copilul nu are de (la) ce să se întoarcă. E un film despre răni iremediabile. Nu ni se propune nicio mîngîiere. Mai vedem în acest film cum răceala atașamentelor adulte trece dintr-o relație în alta, cum ciclul răcelii și însingurării se perpetuează dincolo de orice nouă realitate, dincolo de orice nou început. Sigur că i se recunoaște imediat regizorului crunta ontologie și antropologiei a spiritului dostoievskian. Aceeași năzuintă a sfîrșitului. A verdictelor finale și nu a jumătăților de măsură căldicele. Strigătul lui Alioșa din “Neiubire” se trage parcă din “Sfioasa” lui Dostoievski: “E vreun om viu în cîmpie?, strigă voinicul din legendele rusești. Strig și eu, care nu sunt voinic de legendă, dar nimeni nu-mi răspunde. Totul e mort și peste tot sunt morți. Nu sunt decît oameni și împrejurul lor e tăcere, iată ce e pămîntul. “Oameni, iubiți-vă unul pe altul”. Asta cine a spus-o? A cui e porunca? Pendula bate într-o monotonie insensibilă, dezgustătoare. E ora două după miezul nopții. Pantofiorii ei sunt lîngă pat, parcă ar aștepta-o… Nu, vorbesc serios, mîine după ce o vor lua de aici, ce se va alege de mine?” În “Sfioasa” avem soția care se aruncă de la fereastra locuinței, ținînd strîns o icoană în brațe și disperarea, venită prea tîrziu, a soțului. Tipic pentru Dostoievski, nu e suficient să recunoști suferința ca să o oprești. Suferința este inevitabilă. Iar la regizorul Zviaghințev avem băiatul de 12 ani care fuge din calea unor părinți egocentrici și orbi, aflați în plin divorț, plasîndu-și custodia fiului unul celuilat. La sfîrșitul peliculei simți nevoia acută să dăruiești. Nu să ceri, nu să te agăți, ci să fii tu cel care dăruiește. Să anulezi absența iubirii cu prezența ei. Să fii tu sursa acestei prezențe în lume. Să îi iubești pe ai tăi cum ai vrea să te iubească ei pe tine.

“Într-un interviu de acum aproape 10 ani, Zviaghințev își explica obsesia pentru relațiile dintre părinți și copii: Tatăl meu ne-a părăsit când aveam 6 ani. Țin minte că, pe la 10 ani, am intrat în camera mamei mele și era cu un bărbat pe care nu îl mai văzusem și care părea de-a dreptul inocent. Dar s-a îndreptat spre ea, ea a făcut un pas în spate, iar asta m-a dezechilibrat și, pur și simplu, l-am lovit. Nu știam cine e, el a râs, iar mama m-a întrebat: “Andrei, ce faci?”

Acest băiețel părăsit la 6 ani revine cu obsesivitate în filmele lui Zviaghiențev. Îl găsim și în “Neiubire”, și în “Leviathan”, și în “Reîntoarcerea”.

“The Return” / “Reintoarcerea” e un film tulburător (profund pictural – imaginea tatălui întins între așternuturile de satin care imită imaginea Mîntuitorului din tabloul renascentist “Lamentation over the Dead Christ” al lui Andrea Mantegna) care începe cu învierea (reîntoarcerea) tatălui celor doi fii și se sfîrsește cu moartea acestuia. În rusă “întoarcere” înseamnă și “înviere” și “duminică”. Acțiunea filmului se petrece de-a lungul a 7 zile. Tatăl reîntors nu este însă tatăl înviat. Numai Mîntuitorul se poate întoarce ca înviat. Nicicînd, în nicio peliculă, tatăl lui Zviaghințev nu se va întoarce cu adevărat fiindcă acesta și-a părăsit copilul pe cînd avea 6 ani. Tatăl lui Zvianghintev este o mare ABSENȚĂ (această absență paternă m-a dus cu gîndul la eseul filosofului catolic Remi Brague “Paternitatea: absență și recunoaștere”). Fiul îl caută mereu, tatăl și fiul său revin iar și iar, reluînd parcă, cu fiecare nouă peliculă, relația lor.

Putem specula că fiul părăsit (în realitate) a visat în continuu la reîntoarcerea tatălui. Însă fiul părăsit nu e vreun iertător blînd. Fiul e un suferind răzvrătit, irascibil. Nevoia lui e completată de revoltă și furie. De mîhnire. În “Reîntoarcerea”, fiul cel răzvrătit e Andrei, iar Ivan e fiul blînd și ascultător. În toate filmele pe care le-am vizionat, copilul nu poate fi mîngîiat cu adevărat. În “Leviathan”, relația dintre mecanicul bun la inimă (dar alcoolic) Kolia și fiul său (din prima căsnicie) e una plină de desincronizări și răzvrătire. Adolescentul se mîhnește împotriva tatălui vrăjit de frumoasa și inconsolabila Lilya. Copilul este prins și aici între adulți pe care nu îi înțelege și care nu îl inteleg. Sigur, miza “Leviathanului” e mult mai mare. Eu insist asupra relației de iubire dintre bărbat și femeie și asupra relației dintre adult si copil – dinamici complicate care – dacă nu oferă răspunsuri simple, – înseamnă că nu pot decît să chinuie. Dincolo de relația personală de iubire, se găsesc sisteme de semnificație mult mai largi, se găsește marea și ortodoxa Rusie, cu un primar credincios, extrem de corupt și criminal care înghenunchează toate instituțiile (slujbașii de carton ai) statului pentru expropierea abuzivă a pămîntului pe care îndemînaticul (dar mult prea labilul mecanic) și-a înălțat simpla și frumoasa lui casă. Casa se găsește în mijlocul unei imensități care îți taie respirația. În contrapartidă cu imensitatea pură a naturii vine miza umană. Regizorului rus îi plac mizele strînse care nu te lasă să scapi ușor. Rămîne să vedeți dumneavoastră ce se va înălța pe locul casei înghițite de buldozer/leviatan.

Îl avem deci mereu pe fiul rătăcit (pierdut) intre doi adulți care nu îl pot ocroti cu adevărat. Atunci cînd nu ai fost ocrotit pînă la capăt, porți cu tine o rană de neîndepărtat. Dar rana “cîștigată” în familie e înconjurată de rana cea mare, “cîștigată” prin Cădere. Ceva ne-a fost luat și vrem cu disperare înapoi. Odată am fost intregi. Altfel cum să îți explici această cautare neobosită a omului, acest dor nesfîrșit si neobosit care nu acceptă sub nicio formă mîngîierea umană? Filmele lui A.Z. transmit un avertisment îngrozitor: părinți, iubiți-vă copiii. Nu îi lăsați să piară sufletește prin neiubirea voastră, nu îi lăsați să cadă în neant prin spațiul, distanța, răceala dintre voi doi. Copiii sunt promisiunea viitorului. Nu cumva să-i părăsiți, ni se spune. Părăsirea, ca și iubirea, durează întru veșnicie.

În fiecare film al lui AZ există un cuplu. Un cuplu incapabil. Fracturat. În care s-a insinuat neiubirea. În “Neiubire” sunt cei doi în proces de divorț. În “Leviathan” e Kolia (un Iov modern care pierde tot), iute la mînie, tînjind mereu după soția rece, depresivă, în “Izgonirea” sunt cei doi soți înstrăinați și minciuna dintre ei. În “Reîntoarcerea” e bărbatul care reapare brusc în viața celor doi fii crescuți într-un univers feminin și pașnic (mama și bunica).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro