Nesiguranta ne strica vacanta (de Alina Mungiu Pippidi)

Credeam ca daca am intrat in NATO nu o sa mai suferim de obsesia sigurantei nationale. Parca asta fusese tirgul: ei ne iau si noi ne dam pe brazda, modernizam serviciile, ne aliniem la standarde occidentale, dam uitarii pe vechii tovarasi de drum ruginiti de prin lumea a treia, retragem discret pe diplomatii militarizati ca sa-i inlocuim cu civili, si asa mai departe.

Nu e vorba, m-am prins eu repede ca nu am facut asa o mare afacere, mai exact de cind un inalt functionar NATO, cu care am cinat la Bruxelles acum citiva ani, mi-a explicat principiul verificarii pe cuvint. NATO nu avea nici o intentie sa verifice cum ne reformam noi serviciile, nici macar lista celor care au acces la secretele NATO.

Ei se bizuiau pe noi ca vom face acest lucru, cum se intimplase cu vecinii nostri din Europa centrala, si se acopereau dindu-ne secrete mai putine.

Literalmente, intrarea in NATO a presupus mult mai putine verificari decit cea in UE – o data decizia politica luata am intrat in NATO cu toate aripile noastre securiste, DIAisti revolutionari, kagebisti perestroikisti, securisti anticomunisti, mafioti umedoisfertari si asa mai departe.

Si cu legile lui Magureanu et comp, mai ales cu celebra lege a Sigurantei nationale, trecuta in 1991, chiar inaintea Constitutiei, ca sa fie clar ca Securitatea bate Constitutia. Pentru putinii timpiti carora nu le era deja clar.

Daca nu ar fi aparut un 11 septembrie in viata noastra recenta, probabil ca as fi propus sa inchidem complet serviciile noastre secrete, daca nu de altceva, pur si simplu pentru ca si asa e greu sa reformezi statul in partea sa transparenta, iar partea sa netransparenta e de-a dreptul imposibil.

Daca partea transparenta a statului este atit de corupta, cum poate fi cea netransparenta? Iesi mai bine daca o inchizi complet si trimiti oamenii la reciclare, ca o diploma de drept la FF sau particulare are toata lumea. 11 septembrie mi-a schimbat ideile in privinta asta.

M-a convins ca e nevoie de servicii care sa poata actiona eficient si clandestin, strins legate de alte servicii din lumea noastra. Singura consolare in vremea de dihonie transatlantica am gasit-o in faptul ca, in plina cearta Chirac-Bush, serviciile antitero ale celor doua tari cooperau exceptional.

Dar putem noi sa ajungem la asemenea servicii si sa le convingem pe cele actuale ca nu in presa libera trebuie sa infiltreze oameni, noi nefiind chiar un mediu criptoterorist, ca lansarea de zvonuri nu inseamna activitate de informatii in timpurile noastre si ca o data ce clientii se pling la DNA nu iti mai poti ascunde mita sub pecetea secretului? Asta e intrebarea, si nu e o intrebare mica deloc.

Traian Basescu a venit la Cotroceni cu ideea de a reforma serviciile secrete.

Asta face parte din filosofia generala a mediului nostru militar, de care el se simte ideologic cel mai aproape, ca Romania poate deveni un provider de securitate in regiune si chiar in Orientul Mijlociu, idee care ar fi OK daca autorii ei ar mai potrivi din cind in cind ambitiile la resurse, si din care izvorasc propunerile de a trimite trupe in locurile unde e nevoie.

Aplicarea acestei idei s-a lovit insa de lipsa de capacitate umana din anturajul sau. Legile Sigurantei nationale au fost date la redactat chiar serviciilor, iar ele evident ca vor sa aiba mai departe sereleuri multe si controale externe putine.

Consilierul prezidential care prezida acest grup de lucru a fost Renate Weber, care nu a invitat niciodata pe nimeni de la guvern sa coopereze, nici macar pe confratii ei de la Ministerul Justitiei, si s-a retras spre finele anului, fara a lasa in urma nici un avertisment oral sau scris ca aceste legi nu ar fi tocmai cum trebuie, preferind in schimb sa-si faca platforma atacindu-le public.

In tot acest timp, din motive destul de personale, fostii consilieri pe probleme de securitate ai lui Emil Constantinescu, preluati de Tariceanu, au construit o contrapropunere totala, ca parte dintr-un scenariu antiBasescu. Ca in filmele in care seriful calareste pe o carare, iar Billy the Kid pe cealalta, spectatorul avizat astepta acel cadru final, in care se intilnesc in defileu.

El a fost furnizat de fuga lui Omar Hayssam si insistenta presedintelui ca sa fie revizuite legile Sigurantei Nationale cu aceasta ocazie.

Si acum, ce facem? Acceptam iresponsabilitatea parlamentarilor, care sint ingroziti ca le vor iesi dosarele la iveala si au ajuns sa ameninte cu suspendarea sefului statului? Aruncam la cos legile scrise deja si stam mai departe cu nenorocitele de legi ale lui Magureanu, care sint asa de obscure in privinta demisiei pentru ca patronul lor nu concepea ca o sa ajunga vreodata la asta? Ne cramponam fiecare cu legile lui si astfel blocam tot procesul?

Daca lasam parlamentarii securisti de o parte, desi sint multi, o sa vedem ca interesul de a avea niste legi revizuite, nu perfecte, dar decente, este totusi un interes comun. Nu se poate sa nu putem taia de prin legi tot ce nu gasim in alte tari NATO, eventual cu coruptie ca si noi (Italia mi se pare o buna comparatie).

Nu se poate sa nu putem concilia ideile si proiectele actuale, daca lasam jos armele antiBasescu si antiTariceanu si ne concentram putin asupra subiectului.

Ca, nu de alta, viitorul terorist s-ar pu-tea sa fie ceva mai performant decit ultimul santajist gras, afemeiat si cu cancer la colon si nu-mi place sa mi-l imaginez pe undeva, distrindu-se pe seama imbecililor de romani care se baga in Irak si Afganistan, dar fac din siguranta nationala un circ de vacanta.