Cele mai frumoase veri din literatură

5 romane care te duc pe Riviera franceză, la Roma și în nordul Italiei

Verile cele mai palpitante ale vieților noastre nu dispar, ele se mută în cărți. Iată o listă scurtă, pentru zile lungi, de titluri în care vara este personaj, fundal, pretext, hârtie de turnesol, anotimp al anarhiei sau agent al memoriei.

,,Mă întreb cum ar fi să trăim într-o lume în care e mereu luna iunie.” (L. M. Montgomery)

O să încep cu o confesiune: tocmai mi-am dat seama, pregătind acest newsletter, că multe dintre cărțile mele preferate au în comun… vara. Unele dintre ele sunt solare, mediteraneene, carnale, însă altele sunt fix opusul, superbe ode întunecate aduse trecerii și dezintegrării. 

Iată unde aș zice că se întâlnesc atât de bine vara și literatura: în abolirea regulilor, temporară, însă ireversibilă. Vara e o mică anarhie cu program fix, o explozie controlată, o reexplorare și reașezare a lumii, dar nu o mică moarte, pentru că știm exact când se va termina. 

De aici, potențialul ei literar paradoxal, atât de atrăgător. Și poate că tot de aici vine și faptul că vara suntem mai curajoși ca cititori. Ne apucăm de cartea aia de 1000 de pagini îndelung amânată sau de nuvela pe care o putem termina în 3 ore de mers cu trenul, de romanul ,,un pic prea” erotic ca să-l savurezi în drum spre muncă sau de un gen pe care nu l-am mai gustat din facultate, cum ar fi poezia sau jurnalul de călătorie. 

Vara nu e eroică, ba chiar normalizează lentoarea, lipsa scopului, plăcerea. Nu te schimbă radical, dar suficient cât să nu te mai recunoști ușor în oglindă. Dacă nu te face să călătorești, sigur te face să-ți amintești. Sper ca titlurile recomandate astăzi să prindă exact acest spirit de iunie, plin de speranță, dar cu finalul lucind metalic la orizont.

Înainte să trecem la cărți, ar mai fi ceva. În săptămâna care urmează, mai exact pe 16 iunie, e Bloomsday – ziua personajului unui mare roman, Ulise al lui James Joyce, care se sărbătorește în 60 de țări. Ulise este și ea o mare (imensă!) carte a verii, paradoxală, anarhică și vitală, de care cititorii se tem, cumva pe bună dreptate, ca de Judecata de Apoi a literaturii. În același timp, este o carte cu un umor nebun, dacă te obișnuiești puțin cu ea, și – chiar trebuie să știi asta – ,,vaca sacră” a modernismului. Ba mai are în spate și o poveste romantică: este romanul unei singure zile pentru că, pe 16 iunie 1904, James Joyce a cunoscut-o pe Nora Barnacle și s-au plimbat pentru prima oară împreună. Restul e istorie – a literaturii. 

Să trecem la biblioteca verii, respectiv raftul de iunie – 4 dintre cele mai frumoase veri din literatura străină, plus una dintre cele mai tragice, splendide și violente veri din literatura română.

Un roman-cult despre Roma apatică și decadentă

Ultima vară în oraș, de Gianfranco Calligarich, traducere din italiană și note de Cerasela Barbone, Editura Polirom

Iată o carte publicată în 1973 și redescoperită internațional după decenii de relativă uitare, în care a supraviețuit doar prin ponturi între cititori, într-o clandestinitate înfloritoare. Undeva prin 2010, editorii internaționali au recitit romanul și au descoperit că tonul melancolic și temele ca deriva unei generații, lipsa de sens, singurătatea urbană și imposibilitatea iubirii sunt de fapt foarte actuale. Protagonistul cărții, Leo Gazzara, este un intelectual fin, dar fără morgă, un bărbat carismatic, dar care ține mereu distanța, un ratat de vocație – pentru că nu poate avansa într-o lume căreia nu simte că-i aparține. Ambiția îi repugnă, iar societatea romană îl elimină ca pe un corp străin. 

Plimbările lui nocturne prin Roma apăsată de căldură și scăldată în mirosuri, poveștile erotice identice ca semințele, marea iubire care vine, dar nu poate rămâne, orașul care te mângâie înainte să te plesnească – toate sunt descrise viu și compact, te ating direct pe piele. 

Vă dau o mostră într-o singură frază: ,,Eu sunt gata, a zis ea ca și cum afară ar fi așteptat-o o execuție.” Ca antierou urban, Leo Gazzara îmi aduce aminte de protagoniștii lui John Fante sau Cesare Pavese, însă nu cred că mi-l voi putea imagina vreodată altfel decât ca pe Marcello Rubini / Mastroianni în La Dolce vita al lui Fellini – doi mari indeciși, care înțeleg lumea prea mult pentru a se lăsa seduși de ea și prea puțin pentru a găsi o ieșire.

Pierderea inocenței, pe Riviera franceză

Bonjour, tristesse, de Françoise Sagan, traducere din franceză de Ana Antonescu, Editura Polirom

Ani de zile am ocolit Bonjour, tristesse de Françoise Sagan, pentru că ceva din titlul ei – și faptul că părea o carte foarte ,,bătută”, însă doar în sensul unui triunghi amoros – m-a făcut să cred că e o telenovelă cu coperte. Nimic mai greșit – am aflat vara trecută –, când mi-a căzut în mână și nu m-am mai putut desprinde de ea. Am descoperit unul dintre cele mai neliniștitoare romane despre tinerețe, o carte curajoasă ca temă și minimală ca mijloace, ba chiar o lecție de scriere creativă apropo de ce să arăți și ce nu. 

Cécile este o adolescentă de 17 ani care își petrece vara pe plajele Mediteranei, împreună cu tatăl ei și cu iubita lui, Elsa – ahtiată după viața mondenă. Când apare Anna, o veche prietenă a mamei ei, ia naștere un triunghi care va sări în aer, sub bagheta lui Cécile. 

Cartea are o atmosferă rău prevestitoare atent ținută în mână și mascată de hedonism, peisaje solare, brize parfumate și terase burgheze. Mai are și o anumită senzualitate difuză, o curiozitate față de corp ca obiect al dorinței care e pur adolescentină și foarte fresh – povestea e spusă din perspectiva lui Cécile. 

Nu psihologizează, dar surprinde foarte bine ambiguități ale vieții emoționale a adolescenților, ieșind din clișeele inocență-experiență. A provocat un scandal în epocă (1954), pentru că autoarea avea 18 ani la publicare și îndrăznea să scrie despre relații libere, refuzând concluziile morale. Cartea a fost ecranizată pentru Netflix, iar serialul este disponibil și în România.

Lucia Berlin sau ,,Nu pun pe hârtie cuvinte care nu sunt necesare”

Manualul pentru femei de serviciu, de Lucia Berlin, traducere din engleză și note de Ioana Miruna Voiculescu, Editura Art

,,Povestirile Luciei Berlin sunt electrizante, bâzâie și trosnesc ca firele sub tensiune când se ating. Iar mintea cititorului reacționează încântată, vrăjită, resuscitată, cu toate sinapsele activate dintr-odată. Asta ne place să se întâmple când citim – să ne folosim creierul, să ne simțim inima cum bate” – spune scriitoarea Lydia Davis despre scriitoarea Lucia Berlin, în prefața Manualului pentru femei de serviciu. 

Modul de a privi lumea al Luciei Berlin e unic și nu e nevoie de mai mult de o pagină ca să simți asta. Dar mai este ceva, o calitate extrem de rară: modul ei de a asculta, sensibilitatea extremă la limba vorbită, la familiar și argou, la aliterații și ritm și cele mai nebunești combinații de registre care, în cărțile ei, sună natural. 

Lucia Berlin a locuit în Alaska, Mexic, Chile, Arizona, New Mexico, New York, Los Angeles și a fost menajeră, asistentă la Urgențe, telefonistă, profesoară. În majoritatea povestirilor ei, apare Mexicul ca un fel de ținut al verii eterne, mirobolant și slinos, violent și exuberant, nepăsător și sărac lipit. Scrie despre copii care intră în necazuri, abuzuri sexuale, povești de dragoste nebune, lupta cu dependența, boli grele, prieteni trădători, fete care vor să facă avort și se răzgândesc, bunici care își pun nepoatele să le scoată toți dinții într-o singură noapte, o fetiță exmatriculată pentru că a lovit o călugăriță. Scrie într-un fel care îți pune sângele în mișcare, te face să simți durere și plăcere în același timp, dar te ține în siguranță. Indiferent ce povestește, își păstrează detașarea și compasiunea, ambele la fel de calde, esențiale.

Prima iubire, în nordul Italiei

Strigă-mă pe numele tău, de André Aciman, traducere din engleză de Cristian Ionescu, Editura Polirom

Nu se poate face o listă cu cărți ale verii fără André Aciman, Strigă-mă pe numele tău, ecranizat în 2017 în regia lui Luca Guadagnino, pentru că este un roman al devenirii în care vara își joacă rolul cel mai prețios: cel de ghid sau rit de trecere. 

Acțiunea se petrece în 1983, în nordul Italiei, și urmărește relația dintre Elio Perlman, un adolescent de 17 ani, și Oliver, un tânăr cercetător american. Este o poveste de dragoste și de explorare a identității, cu accent pe dorință și acele întâlniri fundamentale. 

Ezitare, obsesie, gelozie, speranță, naivitate, iritare – toate se regăsesc în monologul intens al lui Elio, de care se vor bucura mai ales cititorii amatori de introspecție. Poate una dintre cele mai fine descrieri ale stadiului obsesiv, de tulburare emoțională maximă prin care trec oamenii atunci când se îndrăgostesc.

Vara de la capătul urii

Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac, Editura Cartier

De câte ori vine vorba de autori români, numele Tatianei Țîbuleac apare mereu la capitolul ,,voci puternice”. Puternice cu adevărat, dar nu comode. Vara în care mama a avut ochii verzi, roman multipremiat și tradus în numeroase limbi, explorează o relație mamă-fiu tare dureroasă, minată de o ură violentă. 

Aleksy își descrie mama într-un fel atât de brutal, încât cititorul rămâne fără aer. Furie, dispreț și resentiment, răni de familie niciodată vindecate, iar acum – ultima ei vară, pe care o petrec într-un sat din sudul Franței. Pe măsură ce cancerul avansează, relația lor începe să se transforme. Idealizarea sau melancolia luminoasă rămân departe, iar limbajul Tatianei Țîbuleac are o poezie de bisturiu. De ce ai citi o carte atât de dură? Pentru că îmbogățește experiența, extinde teritoriul cunoașterii și al compasiunii umane și te poate învăța cum să privești insuportabilul. Dacă ai citit Vara, mai ai Grădina de sticlă și foarte recenta Când ești fericit, lovește primul – deja premiată și aclamată de cititori, scrisă într-un registru diferit.  

Știu că nu așa a fost înțelegerea, dar, dacă ai ajuns până aici, las și o melodie, care poate fi coloană sonoră pentru cărțile de mai sus sau pentru vara care începe:

Pace ție, cititorule, și pe curând,

Alexandra Rusu