Familia tradițională, hambarul roșu și femeile furioase

O carte greu de ignorat.

Dacă ați ajuns deja pe plajă vara asta, imposibil să nu fi zărit pe cineva citind-o. Pe rețelele sociale, e (omni)prezentă de câteva luni – și mulți cititori semnalează o protagonistă pe care adoră s-o urască, o temă fascinantă și un ritm care dă dependență. În cronicile profesioniste din The Guardian sau The New Yorker, e anunțată ca una dintre cărțile marcante ale anului și analizată în detaliu. Dacă sunteți fani Anne Hathaway (ca mine!), probabil știți deja cine va juca rolul principal în adaptarea cinematografică, drepturile de ecranizare fiind cumpărate de Amazon MGM Studios chiar înainte de publicare.

Un roman de debut care a strâns peste o jumătate de milion de evaluări pe Goodreads, în doar câteva luni, și conduce în cel puțin 3 topuri de vânzări importante e un fenomen editorial, dar bestsellerele vin și trec. Multe sunt rețete comerciale aplicate exemplar – ceea ce nu înseamnă că e ușor să scrii un bestseller! Dacă nu mă credeți, puteți să încercați.

Cifrele impresionante arată de obicei ceva despre gusturile sau nevoile publicului, cârligul temei, forța de marketing a editurii – o ecuație mai mare în care cartea și-a făcut loc. Ce mi-a atras atenția în cazul ăsta a fost altceva: numărul și calitatea polemicilor pe care le-a stârnit în America profund divizată, care au urmat-o în Europa. Cred că discuțiile pe care le generează rămân aprinse, polarizante și deosebit de utile în înțelegerea fenomenelor mai mari din lumea în care trăim, iar asta o plasează din start în afara categoriei de bestseller-balon-de-săpun. 

Cartea despre care vă propun să vorbim este Yesteryear / O soție din alte vremuri, de Caro Claire Burke, traducere de Mihaela-Magdalena Dumitru, Editura Litera. 

Aceleași teme – familia, maternitatea, corpul femeii, viața în cultele religioase și ciocnirea violentă dintre tradiție și progresism – se vor regăsi și în celelalte 3 titluri recomandate, însă din perspective diferite. De la ele sper să vină efectul-surpriză în newsletterul de azi, pe care la fel de bine l-aș fi putut numi ,,o carte despre care vorbește toată lumea și alte 3 despre care nu vorbește nimeni”.

Depresia ca oboseală binecuvântată 

Soția din alte vremuri, protagonista cărții, este Natalie Heller Mills – crescută de o mamă religioasă, ajunge să studieze la Harvard, însă se simte singură și străină printre colegele ei. Atitudinile lor progresiste o îngrețoșează, așa că se căsătorește rapid și devine una dintre cele mai cunoscute influencerițe „tradwife” din America. 

Pentru milioane de urmăritori, viața ei pare desprinsă dintr-o reclamă la nostalgie: vechiul vis american, o fermă idilică, șase copii, un soț cowboy, pâine coaptă în casă, legume bio și o existență dedicată familiei. Doar că nimic nu e adevărat. Pe dinăuntru, Natalie se surpă în fiecare zi, în vreme ce numărul de followeri crește. Munca la fermă e cumplită, vacile mor, copiii i se par niște străini răuvoitori, soțul e lipsit de ambiție, inteligență și erecție, pâinea e cumpărată, legumele nu cresc decât cu pesticide. 

Natalie caută mereu lumina perfectă, iar hambarul roșu din fundal face depresia să pară oboseala binecuvântată ce însoțește ziua de lucru a unei femei împlinite. Ceea ce începe ca o călătorie în timp se transformă într-o satiră dură, distopică, despre nostalgie, influenceri, maternitate și felul în care ne transformăm identitatea în spectacol. 

Când se urăște mai tare pe sine, Natalie postează

Rar mi s-a întâmplat să-mi placă și să mă irite atât de tare o carte, în același timp. Calitățile și defectele ei literare și ideologice mi se par atât de amestecate, încât o să încerc școlărește să despart apele, ca să pot trage totuși o concluzie: merită sau nu s-o citiți?

Ce mi s-a părut că face excelent: alege o temă socială cu ramificații profunde, cea a soțiilor tradiționale din familiile religioase. O duce mai departe către statutul femeii în societățile contemporane, uneori unificând (munca invizibilă pare să le definească indiferent de ideologie), alteori divizând (la final, o singură categorie se salvează). 

Între timp, însă, Burke știe să pună nuanțe în niște locuri sensibile, de genul: uneori tradiționalistele și progresistele se întâlnesc, iar interesele lor coincid. Între liberalele care o urăsc și bunele creștine care o iubesc, Natalie vede cum intră în scenă tânăra educată radicală, care i se alătură pentru… ,,o hartă”, libertate sau ieșirea din labirint. Un exit dintr-o societate în care nici una nu se regăsește și care le strivește în mod diferit, dar egal.

Tot foarte convingătoare e relația lui Natalie cu urmăritoarele ei, pe care le numește ,,Femeile Furioase”. O simbioză bazată pe fascinație și ură, ambele împărtășite și mereu nesatisfăcute. O diluare a umanității care duce nevoia de conexiune la paroxism, accentuează toate tarele, transformă fragilitățile emoționale în dinamită. 

Când se urăște mai tare pe sine, Natalie postează. Se filmează gătind celebrele ei rețete, dar uită să le dea de mâncare copiilor. Uită și că aceștia nu vor să fie filmați. Familia ei e o grădină zoologică, un simulacru, o înscenare. E greu, după ce citești cartea, să scrollezi pe contul de Instagram Ballerina Farm, al unei soții tradiționale reale care a inspirat întreaga poveste, și să nu simți că te trec fiorii: conținutul afișat este aproape identic cu cel menționat în carte. Numai că e real. Real? 

Burke e bună când vorbește din străfundurile depresiei postnatale, când punctează zone ambivalente ale maternității, când aruncă în aer viziunea tradițională ,,e greu să fii mamă, dar e atât de frumos și plin de sens”. Mai puțin convingătoare este când încearcă să denunțe extremismele trumpiste, de la conspirații (vine războiul civil, ne scade IQ-ul din cauza șobolanilor) la manosferă. Fie că nu-și acordă timpul necesar, fie că n-o face cu suficient aplomb, senzația este de caricatură, deși materialul s-ar lega tematic excelent. 

Soțul lui Natalie, Caleb, și copiii sunt schițe, accesorii. Caleb stă în camerele de chat ale manosferei, dar e o portavoce lipsită de convingere a câtorva idei. Spre final, întreaga acțiune e grăbită spre deznodământ, pare că autoarea și-a pierdut răbdarea și ne aruncă pe masă cheile întregii construcții. Iar asta simplifică excesiv o temă bună, o satiră curajoasă, un personaj care ar fi meritat să nu fie doar detestabil, doar odios, ci și înțeles din interiorul propriei paradigme, chiar dacă poziția ideologică a autoarei e clară de la început. 

Un Fjord cu estetică de TikTok?

O soție din alte vremuri merită citită, fără să vă așteptați la perfecțiune. Are idei, ritm și tensiune, chiar dacă stilul lasă de dorit. Are sclipire, nu și nuanțe. Nu reprezintă la fel de viu perspectivele opuse, este centrată pe mesajul politic propriu. Într-un fel, nu duce nimic până la capăt, în afară de drama personajului principal, împinsă până la ultimele consecințe. 

Cu toate astea, dacă o începeți, e greu de crezut c-o veți putea lăsa din mână: e popcorn literar în sensul cel mai crocant. Am fost permanent împărțită între plăcerea de a o citi și nevoia de mai mult, dar cred că meritul ei stă în discuțiile pe care le generează. 

Poate fi un antrenament și pentru dezbaterile din toamnă, când va veni în cinematografe Fjord, filmul lui Cristian Mungiu premiat cu Palme d’Or. Temele sunt învecinate, dar poziționarea, radical diferită. Până la urmă, O soție din alte vremuri poate fi un mic Fjord hollywoodian, cu estetică de TikTok și o obsesie pentru rochiile din Outlander, serialul de pe Netflix. 

3 titluri cu teme înrudite, din perspective surprinzătoare

Funduri. Povestea din spate, de Heather Radke, traducere de Andrei Dósa, Editura Alice Books

Nu vă lăsați păcăliți de piersicuța de pe copertă! Apropo de corpuri și cum le obiectificăm pe rețele și în general, cartea jurnalistei Heather Radke e o istorie culturală serioasă și foarte bine documentată a fascinației pentru fundurile umane, în special cele feminine. Din antichitate și până la sălile de spectacol londoneze din secolul XIX sau sălile de forță ale secolului XX, această relație complicată trece prin sexualizare, rasism, obiectificare, politică și monetizare. ,,Povestea din spate” este chiar povestea invizibilă a obiectificării corpului feminin, în special de rasă diferită, care leagă biologia evoluționistă de ,,fundurile fabricate” sau uniforme, feminismul de fetișismul comercial și pe Sarah Baartman, cunoscută ca Venus Hotentota și expusă în grădini zoologice umane, de Kim Kardashian. 

Al cincilea copil, de Doris Lessing, traducere de Anca-Gabriela Sîrbu, Editura Polirom

Doris Lessing e una dintre autoarele mele preferate din literatura universală și, dacă vreți să vă obișnuiți un pic cu stilul ei, uitați-vă aici cum a reacționat când a aflat că a primit Nobelul. Lessing nu vine să confirme ce credeați deja sau să spună povești captivante, ci să demonteze mobilierul mental al cititorului. Cu un ciocan. În romanele ei, familia e locul unde începe violența, iubirea poate deveni captivitate, iar ideologiile, de stânga sau de dreapta, sfârșesc prin a cere sacrificii omenești. 

În Al cincilea copil, Harriet și David au o casă mare cu patru copii, familia ideală. Totul se schimbă odată cu nașterea celui de-al cincilea, Ben. Încă din timpul sarcinii, Harriet simte că ceva este diferit. După naștere, Ben se dovedește un copil neobișnuit: extrem de puternic, greu de controlat și incapabil să stabilească legături afective. Pe măsură ce crește, prezența lui începe să destrame familia, iar părinții sunt împinși spre întrebări imposibile: cât de departe merge iubirea necondiționată? Cartea nu oferă răspunsuri comode și refuză explicațiile clare, de aceea rămâne unul dintre cele mai tulburătoare romane pe care le-am citit vreodată.

Cultish: The Language of Fanaticism, de Amanda Montell, HarperCollins

O carte excepțională, încă netradusă în română, despre mecanismele sociale și psihologice din spatele cultelor religioase. Dacă v-ați întrebat vreodată ce îi face pe oameni să adere la grupări religioase extremiste și să devină de nerecunoscut într-un timp foarte scurt, Amanda Montell dă răspunsuri complexe, care nu au de-a face cu ,,spălarea pe creier”, ci cu motivații mai profunde și cu felul în care limbajul devine instrument de coerciție. Iar dacă v-ați întrebat „Oare mi s-ar putea întâmpla și mie?”, sunt șanse mari să vi se fi întâmplat deja. 

Și, pentru că iar v-am prins că dați click pe melodii, iată două sugestii: una pe care o aud în fundal la O soție din alte vremuri și un Nick Cave universal, inegalabil când vorbește despre o iubire mai mare. 

Poate sunt și norocoși care îl vor auzi live diseară!

Vă doresc un august nefiltrat,

Alexandra