Minciuna ratei șomajului
Plus: Cum maschează industria hotelieră costurile crescute ale vacanței tale
Minciuna ratei șomajului
România pierde ani de muncă la ambele capete ale „conductei”- intrarea târzie pe piața muncii și ieșirea mai devreme la pensie. La intrare: aproximativ un sfert dintre tinerele românce se încadrează în categoria NEET- nici angajate, nici în educație sau formare- mai mult decât dublul mediei europene. La ieșire: economia informală și activitățile agricole de subzistență absorb lucrători în vârstă în moduri pe care statistica oficială nu îi înregistrează drept „angajați”.
Cele mai recente date ale Eurostat arată că România are 32,7 ani de muncă/persoană, cel mai mic nivel din UE, în timp ce media UE a crescut la 37,5. Pe scurt: România exportă vârstă activă, nu doar lucrători.
Un muncitor olandez petrece 44 de ani pe piața muncii. Un român, 32,7. România nu a pierdut câteva luni de muncă a pierdut un deceniu întreg.
Iată un paradox pe care cifrele oficiale nu-l rezolvă: românii se numără printre angajații care lucrează cele mai multe ore pe săptămână din Europa, și totuși acumulează, pe durata unei vieți, mai puțini ani de muncă decât orice alt cetățean al Uniunii Europene. Cei 32,7 ani în câmpul muncii sunt cu un an mai puțin decât Italia (33,0) și cu peste 11 ani mai puțin decât Olanda, care conduce clasamentul cu 44,0 ani.
Nu a fost mereu așa. La începutul anilor 2000, România se număra printre țările europene cu una dintre cele mai lungi durate de viață activă, apropiată de media continentală de atunci. Între 2000 și 2019, în timp ce media UE creștea cu 3,6 ani, România a fost singura țară membră al cărei indicator a scăzut cu 2,2 ani. E o inversare de traiectorie rară în statistica europeană, din păcate.
Minciuna ratei șomajului
Dacă ai citi un singur indicator despre piața muncii din România, ai alege probabil rata șomajului – și te-ai relaxa. La aproximativ 6,4%, e una dintre cele mai scăzute din Uniune, semnul, în aparență, al unei piețe sănătoase, aproape la ocupare deplină.
Pusă alături de durata vieții active, însă, cifra devine o poveste complet diferită. Un șomaj scăzut combinat cu cea mai scurtă viață activă din UE nu descrie o piață a muncii sănătoasă – descrie una în care o parte semnificativă a populației apte de muncă nu apare deloc în statistică, pentru că nu a fost niciodată considerată „activă”: ieșiri timpurii și neînregistrate din câmpul muncii, femei care nu se mai reîntorc după concediul de creștere a copilului. Rata șomajului măsoară câți dintre cei care caută activ de lucru nu găsesc. Nu spune nimic despre cei care, statistic, nici măcar nu mai caută. România are, se pare, un deficit invizibil de forță de muncă pe care indicatorul cel mai citat îl ascunde sistematic.
Paradoxul importului
În 2026, România a aprobat o cotă de aproximativ 90.000 de lucrători din afara UE pentru a acoperi deficitele din construcții, logistică și comerț cu amănuntul. E o decizie logică pe termen scurt. Dar pusă alături de datele Eurostat, devine o juxtapunere greu de ignorat: țara recrutează forță de muncă de pe alte continente în același moment în care propriii cetățeni petrec, în medie, cu un deceniu întreg mai puțin timp în câmpul muncii decât un olandez sau un suedez. România nu importă doar muncitori. Compensează, cu forță de muncă străină, o resursă internă pe care o folosește sistematic sub potențial – vârsta activă a propriilor cetățeni.
Cel mai valoros activ neutilizat
Discuția publică despre creșterea economică a României se învârte, de obicei, în jurul drumurilor, fondurilor europene, energiei sau inteligenței artificiale. Rareori se pune întrebarea simplă: cât de mult din capitalul uman al țării ajunge vreodată să fie folosit?
Problema forței de muncă din România nu e că prea puțini oameni lucrează – ci că, dintre cei puțini care lucrează, muncesc prea puțini ani. E o distincție mică în formulare și enormă în consecințe economice, iar tocmai ea rămâne, pentru moment, absentă din discuția publică
Costul unui lucrător lipsă
Luați o persoană care lucrează cu 10 ani mai puțin decât un lucrător olandez. Gândiți-vă la pierderile de salarii, pierderi de impozite, pierderi de contribuții la pensii, pierderi de PIB. Apoi înmulțiți cu un milion de oameni. Rezultatul poaate fi uimitor.
Recesiunea invizibilă a României .
Discuțiile despre PIB se concentrează pe productivitate. Dar dacă problema creșterii economice a României este de fapt o problemă de participare?
Ce merită citit
Cartografierea prețurilor la nivel mondial în 2026 : Care sunt cele mai ieftine și mai scumpe orașe din lume? Cartografierea prețurilor la nivel mondial, ajunsă la a zecea ediție, este ghidul definitiv privind calitatea vieții, costurile de închiriere și prețurile pentru telefoane, cafea, taxiuri și multe altele în 69 de orașe, de la Abu Dhabi la Zurich (Deutsche Bank)
Operatorul de teleprompter al Casei Albe a câștigat peste 100.000 de dolari pariind pe discursurile lui Trump : Gabriel Perez, un asistent tehnic care operează teleprompterul lui Trump din 2016, este în discuții cu autoritățile federale de reglementare pentru a soluționa acuzațiile conform cărora ar fi folosit cunoștințele sale privilegiate despre discursurile președintelui pentru a câștiga peste 100.000 de dolari. ( ABC News )
Vinil în vene. În spatele nostalgiei se ascunde un adevăr inconfortabil: fiecare disc este făcut din petrol.(Longreads).
Vezi aici alte articole care merită atenția ta.
Citate amuzante
- „Există două tipuri de economiști: cei care nu se pricep și cei care habar nu au că nu se pricep”- atribuit lui John Kenneth Galbraith (economist canadian – american, reprezentant al Școlii keynesiene)
- „Soluția guvernelor la o problemă este de obicei mai rea decât problema în sine”- Milton Friedman (profesor de economie la Univ. Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru Economie)
- „Diferența dintre moarte și impozite este că moartea nu se înrăutățește de fiecare dată când se întrunește Parlamentul”- Will Rogers (comedian american)
Educație economică : „Napoleon a murit!”: Marea escrocherie bursieră din 1814
Încă din momentul în care au fost înființate, bursele de valori au atras speculanți și escroci. O escrocherie bursieră timpurie de la începutul secolului al XIX-lea, care implică un faimos amiral al vremii, Lord Thomas Cochran, este o poveste despre lăcomie, înșelăciune și umilință publică.
Când pe 21 februarie 1814 un bărbat îmbrăcat în uniformă de ofițer britanic a apărut la un han de pe coasta Canalului Mânecii anunțând că războiul se terminase și că un grup de cazaci îl ucisese pe Napoleon și că guvernul Bourbon fusese reinstaurat, toți cei care au auzit vestea au fost extaziați.
Cai rapizi au fost trimiși să ducă vestea la Londra, unde investitorii exultanți au crescut prețurile acțiunilor de la bursa londoneză.
Apoi a sosit vestea proastă. Napoleon era încă în viață. Zvonul despre moartea sa fusese doar o farsă. Euforia bursieră a durat de dimineață până seara, timp în care unii s-au îmbogățit iar alții s-au ruinat. Printre cei care s-au îmbogățit a fost și Lord Cochran.
De origine aristocratică, dar cu un spirit independent și opinii anti-sistem, a fost un căpitan îndrăzneț și de succes în războaiele napoleoniene.
A fost arestat și găsit vinovat de fraudă. Cazul a divizat opinia publică, mulți considerându-l nevinovat pe Cochran. Cu toate acestea, a fost condamnat la un an de închisoare, exclus din Camera Comunelor, deposedat de titlul de cavaler și eliberat din Marină.
Cum a fost pusă la cale frauda
Thomas Cochran, împreună cu unchiul său Andrew Cochran Johnston, deputat în circumscripția Grampound, și cu Richard Budd, un agent speculativ de bursă, cumpăraseră, cu o săptămână înainte obligațiuni guvernamentale în valoare de 1.100.000 de lire sterline și, prin zvonurile false pe care le răspândeau, intenționau să le vândă la un preț mai mare.
Pe lângă profitul evident pe care l-ar obține din aceasta, voiau să-l scape de datorii pe unchiul lui Cochran
Verificarea acelui zvon legat de Napoleon sera foarte dificilă, deoarece ceața domnea în Canalul Mânecii, navele neputând călători, rezultând incapacitatea de a comunica între cele două coaste. Cochrane a evadat din închisoare și a re-încarcerat. În 1831, regele l-a grațiat pentru orice implicare în farsa de la piața bursieră. Istoricii sunt acum de acord că probabil Cochrane nu a fost în spatele planului de fraudare a investitorilor, dar adevăratul autor al farsei rămâne necunoscut.
Întrebarea săptămânii: Cum maschează hotelierii costurile crescute fără a mări vizibil prețul camerei?
Fenomenul are o denumire tehnică precisă și o mecanică economică ușor de descris, dar greu de reglementat: în loc să scumpească vizibil camera- mișcare pe care clientul o observă imediat și o compară instant pe Booking sau Google Hotels- hotelul menține prețul afișat dar reduce, discret, ceea ce oferă pentru acel preț. E diferența dintre shrinkflation (reducerea cantității unui bun inclus) și skimpflation (reducerea calității unui serviciu inclus), iar termenul din urmă a fost propus chiar cu exemplul hotelier: un hotel care oferă un mic dejun mai sărac sau reduce frecvența curățeniei camerei.
De ce hotelurile aleg această cale, nu majorarea de preț
Rațiunea e strict comportamentală. Prețul camerei e singura variabilă pe care platformele de comparare o expun clar- TripAdvisor, Booking. Orice majorare directă e vizibilă instantaneu și penalizată. În schimb, compoziția „pachetului” din spatele prețului- frecvența room service-ului, accesul la piscină, calitatea produselor de toaletă- nu apare , ci se descoperă abia la fața locului, când decizia de cumpărare e deja luată.
Trei forme concrete de mascare
Prima e reducerea graduală a ferestrei de servicii incluse: ore de mic dejun tot mai scurte- uneori încheiate la 9 dimineața- sau politici de shuttle către aeroport cu program de funcționare aflat abia după ce rezervarea e plătită. Clientul nu pierde serviciul pe hârtie, îl pierde în practică.
A doua e degradarea calitativă a ceea ce rămâne inclus, vizibilă mai ales în segmentul premium- exact unde ar trebui să fie mai puțin probabilă. Bufetele de mic dejun s-au restrâns ca varietate în timp ce prețurile au continuat să crească, iar produsele din cameră- cafeaua, produsele de toaletă, halatele- au fost discret înlocuite cu variante mai ieftine. Pe scurt: tarifele hotelurilor de lux au urcat cu 35-40% față de 2019, în timp ce calitatea serviciului a evoluat în sens opus.
A treia e cea mai vizibilă: servicii care până acum erau incluse, sunt tarifate separat. În Spania, unii oaspeți sunt taxați pentru depozitarea bagajelor. În Olanda, există hoteluri care taxează folosirea uscătorului de păr. În Franța sau Finlanda, închirierea halatelor de baie poate fi contra cost. În unele hoteluri low‑cost, se plătește pentru folosirea seifului, a TV‑ului cu conținut premium, sau pentru Wi‑Fi rapid
Cât de bogat sunt?
„Salut. Am un vecin care, deși știu sigur că câștigă mai puțin decât mine, afișează un stil de viață aparent mai luxos. Schimbă la 4-5 ani mașina, concedii în destinații pe care eu nu mi le-aș permite șamd. Am sentimentul că e mult mai bogat decât mine, deși muncesc de-mi sar ochii din cap și câștig mai bine. Nu mai înțeleg nimic!”, ne scrie Marian Petrescu.
Nu e vorba de bani aici. Probabil prețuiți lucruri fundamental diferite. Vezi aici un text foarte bun al economistului șef al BRD: „De unde începe bogăția”
Uite o povestioară care mi-a plăcut și care poate că își va răspunde la întrebare. Gândește-te la doi oameni- Dan și Marius
Amândoi au peste 55 de ani, au aproximativ același salariu anual și bonusuri. Dan conduce un model mai vechi de mașină, stă într-o casă frumoasă, dar nu o vilă. Nu este un mare amator de bunuri materiale, așa că nu cheltuie extravagant pe haine sau vacanțe. Din banii lui economisește o sumă semnificativă, pe care o investește cu înțelepciune și prudență. Anul trecut a pus deoparte 50.000 de lei.
Și Marius face bani frumoși, dar se laudă cu ei mai mult decât Dan. Marius conduce o mașină de lux. Locuiește într-o casă mare și modernă. Are un jet ski, poartă haine frumoase și merge la restaurante elegante. În ciuda obiceiurilor sale de cheltuieli risipitoare, Dave reușește totuși să economisească, doar că nu la fel de mult ca Dan, așa că are puși deoparte 10.000 de lei.
Deci, cine e mai bogat – Dan sau Marius?
Specialiștii în finanțe personale ți-ar spune că evident e vorba de Dan, dar societatea ar spune că Marius. Marius are tot ceea ce statutul social spune că e legat de bogăție. Că e corect sau nu, aceasta este imaginea bogăției pentru majoritatea oamenilor.
Poate că Dan prețuiește siguranța și confortul care vin din libertatea financiară. Poate că lui Marius îi place să trăiască clipa și să își cheltuiască banii aici și acum. Ideea că amândoi sunt bogați, fiecare în felul lui.
Nu e întotdeauna ușor să-ți dai seama din exterior.
Joseph Moore scrie despre acest lucru în cartea sa „Cum să te îmbogățești în istoria Americii. 300 de ani de sfaturi financiare care au funcționat”
Averea netă contează doar în trei momente ale vieții: când mori (cine primește ce?), când te împrumuți ( poți da banii înapoi?) și când bărbații simt nevoia să se impresioneze unii pe alții (a cui avere este mai mare?). Asta e tot. Nu există niciun alt moment în care averea netă să fie o statistică relevantă.
Dacă ai o avere netă mare, dar nu cheltui niciodată bani pentru că îți faci griji tot timpul, asta nu înseamnă bogăție.
Dacă îți cheltui toți banii ca să pari bogat, nici asta nu înseamnă bogăție.
Scopul este să fii undeva la mijloc. Să te mulțumești cu ceea ce ai, ăsta este adevăratul semn al bogăției.
În continuare, rubricile „Sfatul lui Dan” și „Recomandarea de carte” sunt disponibile doar pentru membrii HotNews Premium.
