Un deceniu plin de vitalitate și violență 

Cum le vorbim adolescenților despre el?

Cum ajung la noi cărțile pe care le citim? Pentru că o carte îți poate schimba starea de spirit sau influența deciziile, întrebarea e mai puțin inocentă decât pare. 

Unele cărți ajung la noi pentru că le-am văzut pe stradă sau în metrou, adică pe calea marketingului clasic. Altele ne sunt recomandate printr-un marketing poate mai eficient, făcut de algoritmi care ne știu gusturile – sau ce se poate standardiza din ele. Iar de altele auzim de la prieteni sau de la oameni apropiați, și aici avem poate cea mai convingătoare listă de recomandări, bazată pe o istorie a afinităților – însă și a prejudecăților, de care nimeni nu e ferit. 

Când e vorba de idei care circulă în societate, mereu există dorința de a influența, de a ierarhiza, există interese și chiar se face politică, în sens larg. Unele cărți sunt, pur și simplu, mai norocoase decât altele și intră repede în vizorul public: au o copertă magnetică, un titlu percutant sau se potrivesc unui context. Familiaritatea se construiește treptat, prin expunere, ca în „Luceafărul”: o vezi azi, o vezi mâine și brusc devine „cartea aia” pe care o știi – și o cumperi.

„Mamă, cine erai în anii ’90?”

Există însă și cărți care te găsesc ele sau pe care le descoperi printr-un traseu irepetabil, atins de aventură sau hazard. Cartea întâmplătoare de pe o bancă, poezia căzută din cer sau story-ul cuiva pe care îl urmărești de obicei doar pentru sfaturile de nutriție. Este opusul cititului strategic și al lui „merg la sigur”, însă câteodată te face să explorezi zone din tine pe care nu știai că le ai. L-aș numi cititul aventuros sau nomad, cititul ca într-un film de Almodóvarîn care nimic nu s-ar fi întâmplat dacă o mașină nu ar fi pus o frână bruscă în intersecție.

Exact cum mi s-a întâmplat mie săptămâna trecută. Mai întâi, mă urmăresc aceste reel-uri de pe Instagram, care încep cu întrebarea: „Mamă, cine erai în anii ’90?” Bine, mă urmăresc pentru că și eu le urmăresc, cu un amestec de nostalgie critică și fascinație pentru un deceniu plin de contradicții și de o vitalitate vicioasă. Ace of Base, părul tapat, bustierele, fumul de țigară adevărată, totul mă transportă instantaneu în anii dubioși ai adolescenței. 

Estul sălbatic

În același timp, în altă rețea, se discută despre interlopii români ai anilor ’90, pentru că s-a lansat un nou documentar. Apare întrebarea: e sănătos social să readucem în atenție rețeaua Cămătarilor pentru valoarea istorică a materialului? Sau e un mod de a-i face populari în rândul noii generații? Mă uit la documentar și mă lovește ca un pumn în stomac atmosfera de Est Sălbatic fără legi și instituții, practic baza societății românești de azi. Oroare, inconștiență și întrebarea unei fete de 14 ani, prima victimă din dosar care a avut curajul să vorbească, adresată procurorului: „Unde erați când am avut nevoie de voi?”

Dezbaterile din jurul unui roman. Cât îi expunem și cât îi ferim pe adolescenți

Apoi, absolut întâmplător, îmi cad ochii pe o știre: romanul „Donnatela”, de Beatris Serediuc, a fost oferit absolvenților de clasa a VIII-a de la o școală din București, alături de „Robinson Crusoe”. O mamă a citit romanul și a fost șocată de limbajul obscen, lucru pe care l-a povestit într-o postare pe Facebook. Nu auzisem de carte și asta m-a intrigat puțin, ca și discuția despre limbaj într-un roman dăruit elevilor de 14 ani – o întrebare validă: cât îi expunem și cât îi ferim? După câteva zile, intru la Târgul cărții – și „Donnatela” e prima carte pe care o zăresc. E și ultima, îmi spune vânzătoarea foarte tânără și entuziastă, ce bine că și-a găsit omul, vă dau și un abțibild! O ofertă imposibil de refuzat.

Recomandări

Poate că n-aș fi ales să scriu despre „Donnatela” dacă nu s-ar fi legat așa lucrurile, poate că nici nu aș fi ales să o citesc. Însă toate cele de mai sus – videourile nostalgice de pe Instagram, documentarul care le dă din nou cuvântul interlopilor și cartea lui Beatris Serediuc – au ceva în comun: revizitează aceeași epocă, fiecare oferind o altă imagine despre relațiile de familie, cultura pop, viața socială și identitatea feminină. Dacă tot repunem anii ’90 pe tapet, cu un amestec de fascinație și repulsie, să începem cu cartea.

O fată crește într-un cartier

Mai exact, într-un cartier mărginaș al Timișoarei, în anii cei mai fragezi și mai sălbatici ai tranziției (1993-1994). E liber la violență, îmbogățire rapidă, la Dallas, Monte Carlo și Angelli Cherry, la tone de fixativ și la privatizare. Donnatela își detestă numele și își petrece timpul ascunsă într-o carcasă goală de televizor – singurul loc unde poate citi. Certurile și bătaia fac legea, acasă și în vecini, dar familiile sunt ținute împreună de mecanisme mai subtile: „Lumea noastră era o lume clădită pe reproș. Reproșul era elementul-liant, dezbinător și-apoi împăciuitor, de multe ori în ordinea asta. Scuzele sincere nu existau pe atunci. Nu făceai nimic cu scuzele, ba din contră, erai văzut ca slab, cârpă, târâtură, leșinată. Cu reproșurile însă se construiau, se întrețineau și se administrau lumi întregi (…).” 

Copiii au un cod zilnic care semnalează gradul de beție a tatălui și estimează daunele: ,,lejereanu-nivel-bere”, „țuică-nivel-maxim”, ,„Capătul”. Doni urăște faptul că e fată, dar se ambiționează să-și exprime feminitatea, în timp ce agresiunile sexuale cad asupra ei din toate părțile – universal acceptate. Foarte bine îi ies autoarei puzzle-ul identității feminine în formare și influența implacabilă a mediului: un realism eficient, cu accente mizerabiliste, dar și ceva umor, ceva tandrețe. Beatris Serediuc lucrează cu realități emoționale complexe și verosimile, fără șabloane de reacție sau puncte bifate pe agenda ideologică. Dacă n-ar fi personajele feminine, am zice că am mai văzut la lucru această rețetă și ar fi adevărat. Însă statutul femeilor din carte e nuanțat și paradoxal.

Regina tranziției

Donnatela are două modele feminine: pe mama ei, sclava treburilor casnice și a unei maternități târzii, o femeie lipsită de viață intelectuală sau de afecțiune, dar și stâlpul din umbră al familiei în situații de criză. Și pe mătușa ei, Florentina, regina tranziției și a poveștilor de dragoste, sex și interes. Florentina e tot ce putea însemna o femeie independentă în acele vremuri: patroană de butic (Flory SRL), îmbrăcată în leopard și cu părul tapat, mamă singură și dresoare a celor mai violenți bărbați din cartier. Când Doni ia premiul I la școală, părinții ei uită să vină, au problemele lor. Cea care vine este Florentina, singura care știe că educația e biletul de ieșire din cartier, deși școala e un sport pe care nu l-a practicat niciodată. Și mama, și Florentina, și Donnatela sunt parcă rupte din literatura Elenei Ferrante: niște forțe, niște supraviețuitoare care nu încetează niciodată să spere, deși știi din prima zi că mediul le va sufoca (cartierul ca un joc de tetris perfect). Pentru adolescenții de azi, s-ar putea să mai fie interesant cum erau priviți și tratați copiii, ca niște ,,anexe implicite ale familiei, cărora nu li se dădea voie să aibă simțăminte ori păreri”.

Ce poate fi greu de dus pentru un cititor adolescent

Formula narativă a lui Beatris Serediuc nu e punctul forte al romanului – un mix de tehnici care și-au cam atins vârfurile și limitele în generația douămiiștilor. De asemenea, stilul are stângăciile lui (spre exemplu, adresarea directă către adolescenții de azi ar fi putut să lipsească). Dar cartea are niște calități de neocolit. Este vie, savuroasă și alertă, are prospețime și o anume onestitate în raportarea la subiect.Nu se visează” – cum am fi zis prin anii 2000 – și nu judecă lumea pe care o descrie cu instrumentele zilei de azi, ci cu cele ale adolescentei de atunci. Etichetele de „abuz”, „traumă”, „relații toxice” le pot pune cititorii de orice vârstă, cărora li se dă libertate de interpretare și care sunt învestiți cu încredere.

Limbajul este vulgar pe alocuri, în acord cu mediul și personajele. Nu aș spune că depășește nivelul de obscenitate al străzii de cartier, cu siguranță nici pe al curții liceului, și nu apare extrem de frecvent. Însă ceea ce poate fi greu de dus pentru o cititoare sau un cititor la vârsta adolescenței este încărcătura emoțională a cărții, în special violența relațiilor de familie, cea între sexe și sfârșitul tragic al uneia dintre fete. Dacă aceste teme se grefează pe contextul unui adolescent predispus la depresie sau la violență, ele pot deveni problematice. Dacă îi dăm cartea unui adolescent echilibrat, care are deja experiență de lectură și cinema, s-ar putea să-l intereseze și să-i dea de gândit. 

Aș da cartea ca premiu pentru clasa a VIII-a?

Dacă i-aș recomanda-o copilului meu? Cu siguranță, da, pentru că i-ar lărgi experiența de lectură și, într-un fel, de viață. M-aș asigura că are context pentru cele povestite și că avem conversații pornind de la carte.

Dacă aș da-o ca premiu la clasa a VIII-a? Cred că nu, însă nu din cauza limbajului, ci pentru că violența de gen din carte cere o poziționare clară înainte și după lectură. Nu mi-aș asuma riscul ca această poziționare să lipsească.

Dacă mă bucur că mi-a ieșit în cale, deși nu era în plan? Clar da, a făcut ca orice nostalgie de pe Instagram să se evapore instantaneu, iar azi aș da un răspuns mult mai onest la întrebarea: „Mama, cine erai în anii ’90?” Eram o fată care se uita mereu în spate pe stradă.

Trei cărți pe care le-am putea da ca premiu la clasa a VIII-a, dar pe care le putem citi și noi

Ce e fain la „Donnatela” e că merge citită la orice vârstă 14+, așa că mai las aici trei cărți care pot fi pasate de la unul la altul, în familie, în vacanță la mare.

1.     Mircea Cărtărescu, „Nostalgia”

Cinci povestiri despre memorie, copilărie ca univers misterios, un București magic și neliniștitor, granița dintre vis și realitate. E cea mai bună ușă de intrare în universul lui Mircea Cărtărescu și o carte care dezvoltă abilitatea de a renunța la control, ca cititor, și de a te lăsa purtat. Fantasticul, absurdul, asocierile libere, toate sunt anti-algoritm și anti-standardizare, deși Mircea Cărtărescu povestește într-un interviu recent că a fost mulțumit de fragmentul de proză în stilul său creat de inteligența artificială.

2.     Petru Cimpoeșu, „Simion liftnicul”

Un roman mai puțin cunoscut, al unuia dintre cei mai originali prozatori români. Un bloc din Bacău, după 1989: viața banală a locatarilor este tulburată de apariția lui Simion, un cizmar care se mută, la propriu, în liftul blocului. După ce pare să înfăptuiască o vindecare miraculoasă, vecinii încep să creadă că este un sfânt – comic de situație, dialoguri savuroase, dar și întrebări serioase despre credință, miracol și sensul vieții.

3.     Florin Lăzărescu, „Lampa cu căciulă”

În povestirea care dă titlul volumului, un băiat și tatăl său pornesc pe jos ca să ducă la reparat un televizor vechi – un fel de unică fereastră către lumea largă. Stilul e realist, autorul nu dramatizează și nu idealizează, iar umanitatea personajelor, cu toate contradicțiile ei, ocupă rolul central. Povestirea „Lampa cu căciulă” a fost ecranizată de regizorul Radu Jude, după un scenariu scris de Florin Lăzărescu, iar scurtmetrajul a câștigat numeroase premii.

Recomandare bonus

Ce ar fi anii ’90 fără muzica lor?

Lecturi bune și cu context,

Alexandra Rusu