Valoarea extraordinară a speranței, descrisă de psihiatrul Vlad Stroescu

„Viața merită trăită din plin, chiar și când ești speriat sau eșuezi”

Bun găsit de partea bună a realității!

Jumătatea plină: Valoarea extraordinară a speranței  

Se întâmplă de multe ori să mă gândesc cât de grozav este jobul meu și cât de recunoscătoare sunt că am ocazia să fac ceea ce fac, mai ales de când am început newsletter-ul „Partea Bună”. În plină criză politică, când țara pare să pârâie din toate încheieturile, psihiatrul și scriitorul Vlad Stroescu mi-a amintit de terenul ferm al vieții noastre, de lumea cum nu se poate mai reală, în care putem trăi din plin alături de oamenii cei mai dragi nouă. Totul a pornit de la o carte, „Cum e să fii tată”, apărută la ZYX Books, în care Vlad Stroescu, scrie cu sinceritate despre experiența transformatoare a paternității, alături de o serie de personalități ale vieții publice românești, precum medicul Mihai Craiu, actorul Alexandru Potocean sau jurnalistul și prezentatorul Marius Constantinescu. 

Am citit, în urmă cu ceva vreme o postare scrisă pe Facebook de Vlad Stroescu, în care povestea că în studenție o revistă de design interior și visa că va avea o astfel de casă, iar astăzi locuiește într-un bloc comunist și este fericit. Vă invit să aflați, în cele ce urmează, despre magia care a făcut acest lucru posibil.

„Curajul de a spune ce credem și ce suntem, cu tot cu vulnerabilitățile și durerile noastre”

– Rolul perceput al bărbatului este, de multe ori, acela de a furniza resurse și de a asigura protecție fizică. Chiar așa au stat în întregime lucrurile de-a lungul istoriei sau a mai fost altceva?
– Sigur, hrana și protecția pentru mamă și copil sunt indispensabile, dar, de-a lungul istoriei, tații au mai avut o treabă importantă de făcut. Dacă rolul mamei ei legat de căldura simbiotică a cuibului, tatăl a fost, și cred că încă e, puntea către lumea largă. Tatăl a trebuit să îl ia pe copil de mână și să îl însoțească pe poarta spre societatea omenească, unde trebuie să ne găsim locul și să jucăm roluri mult mai complicate. În societățile tradiționale, aveam riturile trecerii; în economia medievală, tații îi învățau pe copii meșteșugul familial; în Renaștere, tații trebuia să „făurească” omul prin educație, cum credea Erasmus. Astăzi, când rolul de provider și protector este el însuși foarte labil și îndoielnic, rolul inițiatic al tatălui poate părea diluat și ne putem simți pierduți. Nu e însă mai puțin necesar și ni-l putem îndeplini, de exemplu, spunând povești la culcare și arătând, mai târziu, curajul de a spune ce credem și ce suntem, cu tot cu vulnerabilitățile și durerile noastre.

– Care este cea mai bună protecție psihologică pe care un tată poate să o dea unui copil?
– Când copilul e mic, trebuie să fim un scut, și fizic, dar și psihologic. Copilul mic trebuie să se simtă în deplină siguranță, așa că e normal să știe că poate conta pe noi oricând, că îi putem feri și salva din orice bucluc. Pe măsură ce cresc și încep să înțeleagă că noi, părinții, nu știm tot și nu putem orice, cred că scutul nu mai e important, ci, din contră, înțelegerea faptului că lumea poate fi înfruntată și că viața merită trăită din plin chiar și când ești speriat sau eșuezi.

Trebuie să le acordăm copiilor permisiunea de a fi imperfecți

Ca psihiatru și părinte, mă sperie cultura contemporană a performanței și competiției, care le cere copiilor doar note maxime, să nu greșească și să se țină cu orice preț de drumul către iluzia unui viitor ideal. Un ideal foarte material în același timp, unde valoarea se măsoară în putere, influență și brand mai curând decât în ce fel reușești să faci lumea un pic mai bună, dar asta e altă discuție.

Din păcate, văd zilnic tineri, la capătul celălalt al copilăriei, deja înfrânți de presiune, obosiți de teama de a dezamăgi, care capitulează, abdică de la viață înainte să o înceapă. Japonezii numesc asta hikikomori și e mult mai răspândit decât știm.

Așa că, dacă noi, tații, trebuie să ne însoțim copiii în primii lor pași în lumea largă, cred că trebuie să le acordăm permisiunea de a fi imperfecți, să știe că dragostea și ajutorul nostru nu au nicio legătură cu carnetul de note sau cu olimpiadele (eu unul sunt foarte suspicios în legătură cu instituția balcanică a olimpiadelor școlare), și că vom fi împreună cu ei să navigăm prin orice furtună. În același timp, cred că trebuie să încercăm să îi învățăm valoarea extraordinară a speranței, și nu putem altfel decât prin exemplul personal. Suntem părinți, suntem mereu speriați că ceva rău ar putea să se întâmple copiilor noștri – sau cel puțin eu sunt. Riscăm să dăm de înțeles că lumea este doar un loc ostil. Dacă însă vom fi și plini de speranță, de credința că îi așteaptă lucruri bune, copiii noștri vor crede împreună cu noi. E greu, în zilele noastre tulburi și cumva paranoide. Mă gândesc la „Ithaka”, în care Cavafy ne spune că monștrii și zeii feroce nu pot să ne facă nimic cât timp gândurile noastre sunt înalte și simțămintele alese, și ne rămâne doar bucuria de a intra în noi porturi, în zile de vară, pline de înțelepciune și de mărfuri prețioase. Asta aș vrea să le spun copiilor mei.

„Tații au privilegiul nemaipomenit de a fi parteneri de joacă cu drepturi depline”

– Cum e să fiți tată? Care este cea mai bună parte a jobului?
– Cred că e o parte trăită și o parte „filosofică”. Filosofic vorbind, viața are permanent un sens imediat; nu îmi permit temeri existențiale și nu mă simt lipsit de rost. 

Partea trăită a fost, desigur, șansa de a fi copil din nou, măcar puțin, cu fiicele mele. Tații au privilegiul nemaipomenit de a fi parteneri de joacă cu drepturi depline, cel puțin în primul deceniu. Lumea se aprinde din nou, Crăciunul, vacanța mare, parcul, totul e plin de culoare, aventură și entuziasm. Am avut ocazia, in fiecare seara, să îmi pun mintea la contribuție și să inventez povești, și asta s-ar putea să fie cea mai mare realizare a mea. Poveștile ne supraviețuiesc. Bunica mea paternă a murit când aveam doar șapte ani, dar știu încă poveștile ei, ba chiar îi aud vocea când mi le spunea, groasă și teribilă când personajul rău își făcea apariția… Sper, in secret, să apuc să fiu bunic. Poate chiar sa scriu un text într-o viitoare carte despre bunici.

– Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o ca tată?
– Într-un fel, fiicele mele, acum proaspăt adolescente, sunt înțelepte. Au înțeles repede lecții despre toleranță și empatie pe care noi, oamenii mari, ne chinuim să le pricepem, asta în cazul fericit în care încercăm. Un lucru pe care l-am înțeles și eu repede e că lecțiile mele de viață nu sunt atât de valoroase, și că nu pot să le ofere un scenariu ideal și sigur de viață, e chiar arogant să cred așa ceva. Sunt medic, și în cariera mea am văzut cum modelul relației medic-pacient s-a schimbat cu totul, de la paternalismul omniscient de altă dată, la strădania perpetuă de a găsi un loc comun de întâlnire, și cred că asta e valabil și pentru relația cu copiii mei. Am învățat melancolia bună de a face un pas în spate, de a le vedea cum își revendică intimitatea și devin ființe separate, cu un curaj pe care eu nu l-am avut niciodată. E o lecție dulce amară, dar mă consider, în cele din urmă, câștigat.

„Tati, vreau să văd cum se face zi, cu tine”

Ne puteți spune una dintre cele mai frumoase povești despre un tată și copiii săi pe care ați auzit-o sau pe care ați trăit-o?

O să vă spun o scurtă amintire a unui moment pe care creierul meu, el știe de ce, a ales să îl păstreze cu precizie cinematografică – am o foarte scurtă colecție de astfel de momente.

Obișnuiesc, ca și alți tați, să mă scol mult mai devreme decât tot restul familiei. Asta îmi dă voie să îmi beau îndelung cafeaua fără să mă gândesc la nimic anume. Într-o astfel de dimineață, când Melania, fiica mea mai mică, avea 5 ani (acum are aproape 13), m-am trezit cu ea la 6 dimineața în sufragerie. Era încă întuneric. „Tati – mi-a zis – vreau să văd cum se face zi, cu tine”. S-a cuibărit lângă mine pe canapea și am privit împreună cum se luminează ferestrele și își schimbă culoarea, de la albastru adânc la portocaliul răsăritului. Apoi, satisfăcută, s-a dus la loc în pat și a adormit imediat. Nu a mai venit niciodată să vedem zorii împreună, ceea ce face momentul cu atât mai prețios pentru mine. Sper să nu dispară nici la adânci bătrâneți.

Într-un interviu recent pe care l-am realizat cu Mihnea Măruță, el spunea, referindu-se la copiii născuți după 2010, că am crescut o generație căreia nu îi lipsește nimic și care e cea mai nefericită din istorie. Care este perspectiva dumneavoastră? 

Sunt prea mic ca să pretind că înțeleg lucrurile astea. Cred că e complicat sa vorbim despre fericire, ea nu e ceva elementar, unidimensional, nu știu în măsură ne facem singuri fericirea și dacă ea e durabilă,  sau, din contră, ne vizitează scurt și când ne așteptăm mai puțin, ca ploaia de vară. Copiii și tinerii de azi au acces la lucuri care, în copilăria noastră, ar fi fost de domeniul poveștilor cu zâne sau al unui Crăciun explodat, hiperbolic. Lucrurile astea par să conteze prea puțin și sunt și o sursă de teama pe cât sunt de satisfacție.  Internet, călătorii, băuturi energizante, socializare la capătul degetelor, nenumărate variante de viitor, șansa dar și riscul de a fi tu însuți, de a sări departe de trunchi…E mai multă anxietate în viața generației noi și poate structura de rezistență e mai slabă, și lumea noastră, în care nu ești niciodată singur, te poate însingura foarte mult.

Crăciunul în fiecare zi: „Viața mea, cu tot stresul din ea, e inundată de iubire

Una dintre postările dvs. de pe facebook care mi-a plăcut foarte mult este despre cum citeați în studenție o revistă de design interior și visați că veți avea o astfel de casă, iar astăzi locuiți într-un bloc comunist și sunteti fericit. Care este „magia” care face acest lucru posibil?

Ah, dar asta e simplu. Casele calde și frumoase cu aspect mediteraneean sunt, în cele din urmă, ceva superficial și lipsit de orice importanță. Viața mea, cu tot stresul din ea, e inundată de iubire. Iubirea transfigurează tot, chiar și urâtul. Îmi place blocul meu, iubesc până și zgomotul permanent al tramvaielor, strigătele improbabile ale pescărușilor, corurile bizantine pe care le aud permanent pentru că am un vecin care ascultă mereu Trinitas TV cu volumul la maximum, rândunelele care își fac cuib în fiecare an in casa scării, nenumăratele pisici vagaboande care sălășluiesc în subsoluri iarna și stau la soare vara.

Iubesc dezordinea din locuința noastră, cele două pisici, numeroasele instrumente muzicale, miriadele de șosete desperecheate. Mi-am construit viața astfel încât să mergem pe jos la școală și în parc. Nu sunt un om euforic, nici zen, dar simt că sunt mereu în mijlocul unei simfonii haotice și tandre. Nu mai văd nicio nevoie de a mai pune niște decorațiuni peste toate astea. Sigur, sunt și zile oribile și înfricoșătoare, dar și zilele astea se pot întâmpla oriunde, indiferent de cât de atrăgătoare e spoiala lumii. Suntem mereu la un pas de durere, dar găsesc că echilibrul instabil al vieții are ceva din bucuria mersului pe bicicletă.

Iubesc până și faptul că nu am, în casa mea, un loc doar al meu. Scriu rândurile astea pe genunchi, pe unde apuc. Nu știu cum va fi când se va goli cuibul. Poate atunci voi redescoperi plăcerea decorativă…Până atunci, primesc atât de mult, fără merit, e Crăciunul în fiecare zi.

„Tatăl este puntea către lumea largă”

– De obicei, despre copii vorbesc mamele, atât în spațiul public, cât și în cel privat. De ce credeți că nu au tații o voce mai prezentă?
– Cred că din două motive. Unul e cultural: noi, bărbații heterosexuali, funcționăm după coduri destul de rigide de fraternitate, în care confesiunile personale pur și simplu nu sunt permise. Noi vorbim despre gadgeturi, fotbal, mașini, politică. Chiar și în spațiul public elevat discuțiile rămân impersonale, autorul nu vorbește despre el. Nu știu când a început treaba asta, probabil în antichitatea greco-romană, poate mai demult. dar are probabil de-a face cu încercarea aproape instinctivă (sigur inconștientă) de a nu arăta nicio slăbiciune, nicio vulnerabilitate, în lupta pentru supremație care îi e proprie genului masculin cu mult dinaintea apariției lui Homo sapiens.

Motivul al doilea derivă din primul: ne e frică. Poate că nu mai avem amenințări concrete, dar ne lipsește spațiul în care putem să ne relaxăm și să fim sinceri și familiari. Există un spațiu feminin al vulnerabilității, nu avem încă unul al bărbaților. Trebuie să lucrăm la asta. 

– În mod tradițional, tații au fost mai puțin implicați în creșterea copiilor. Cum se schimbă acest lucru astăzi?
– Evident, rolurile tind să se egalizeze, dar suntem încă departe de un echilibru real. Aș da un exemplu foarte concret, specific societății noastre: în România, mamele au dreptul la doi ani de concediu pentru îngrijirea copilului. La prima vedere, pare o dovadă de incredibilă generozitate din partea statului și un mare avantaj față de țările occidentale.

Pe de altă parte însă, o absență de doi ani frânează puternic cariera unei femei și, nu de puține ori, o izolează social. Deși legea îi permite și bărbatului să își ia acest concediu în locul mamei, foarte puține familii aleg această opțiune. Sunt convins că un tată care decide să stea doi ani acasă cu bebelușul este încă privit cu suspiciune sau ironie de mediul social. Societatea încă vede tatăl ca pe un intrus în zona de parenting timpuriu. Cât timp distribuția tradițională a rolurilor aduce confort ambilor parteneri, totul e în regulă. Problema apare atunci când o familie își dorește altceva, dar se lovește de zidul unei presiuni sociale de a se conforma unor tipare învechite.

Următoarele două secțiuni, „Semne bune” și „Rămâneți cu binele!”, sunt accesibile doar membrilor HotNews Premium.