Noutăți despre impreviziune și dare în plată

Parlamentul României a adoptat în cursul acestui an un nou proiect de lege pentru modificarea Legii dării în plată nr. 77/2016, proiect prin care s-a intenționat limitarea dreptului de apreciere a instanței asupra condițiilor de impreviziune, prin instituirea unor prezumții legale de impreviziune. Aceste modificări ar fi derogatorii de la reglementarea de drept comun a impreviziunii și contrare Deciziei Curții Constituționale nr. 623 din data de 25 octombrie 2016. În concret, în anumite situații care erau expres menționate în acest proiect, impreviziunea urma să opereze ope legis, eliminând orice remediu judiciar și atribuind judecătorului un rol pur formal.

Astfel, principalele modificări ale proiectului de lege vizau instituirea unor prezumții de impreviziune în favoarea debitorului: „[…] o prezumție de impreviziune în favoarea consumatorului care formulează o notificare în condițiile art. 5 sau art. 8 alin. (5) din lege” și „o prezumție absolută și irefragabilă de impreviziune în favoarea consumatorului împotriva căruia s-a derulat și finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinație de locuință și împotriva căruia se continuă executarea.”

Proiectul de lege a fost supus controlului de constituționalitate a priori, iar, prin Decizia nr. 731 din data de 6 noiembrie 2019, Curtea Constituțională a considerat întemeiate obiecțiile de neconstituționalitate cu privire la textele de lege care vizau instituirea prezumțiilor de impreviziune în favoarea consumatorului.

În acest sens, potrivit comunicatului de presă din data de 6 noiembrie 2019, Plenul Curții Constituționale a admis excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile articolului unic pct. 2 (cu referire la art. 4 alin. (1^1) din Legea dării în plată), pct. 3 (cu referire la art. 4 alin. (3) și (4) din Legea dării în plată), pct. 6 (cu referire la art. 7 alin. (1^1) din Legea dării în plată), pct. 8 (cu referire la art. 7 alin. (5^1) din Legea dării în plată) și pct. 9 (cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua din Legea dării în plată) din Legea pentru modificarea Legii dării în plată.

Plenul Curții Constituționale a respins excepția de neconstituționalitate numai cu privire la dispozițiile articolului unic pct. 2 al proiectului de lege, cu referire la art. 4 alin. (1^3) din Legea dării în plată, și pct. 7, cu referire la art. 7 alin. (4) din Legea dării în plată.

Potrivit pct. 2 al articolului unic din cuprinsul proiectului de lege, cu referire la art. 4 alin. (1^3) din Legea dării în plată, considerat constituțional, creditorul are obligația de a dovedi în fața instanțelor de judecată faptul că debitorul, care a făcut o notificare de dare în plată, nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, inclusiv condiția privind impreviziunea.

Decizia Curții Constituționale nu este încă motivată.

Problema care se va ridica în cazul promulgării și intrării în vigoare a acestei modificări legislative este legată de sarcina probei în procesele demarate de către creditorii bancari, respectiv în contestațiile la notificările de dare în plată transmise de către debitori. Cui va reveni sarcina probei în aceste procese și cum se corelează pct. 2 al articolului unic cu alte dispoziții legale din Legea dării în plată și cu jurisprudența anterioară a Curții Constituționale?

Art. 5 alin. (1) din Legea dării în plată, text care nu este vizat de modificarea legislativă, prevede că debitorul este ținut să detalieze și să facă dovada îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a dării în plată, astfel cum sunt ele reglementate de art. 4, chiar prin notificarea de dare în plată transmisă.

De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 623 din data de 25 octombrie 2016 s-a stabilit că dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea dării în plată (inclusiv condiția impreviziunii) trebuie făcută de către debitor, sarcina probei revenind acestuia întrucât este cel care demarează întreaga procedură a dării în plată, prin transmiterea notificării aferente.

Prin urmare considerăm că noile dispoziții legale, în măsura în care ar intra în vigoare, trebuie interpretate sistematic, prin raportare și la celelalte dispoziții legale, respectiv la acest articol 5 alin. (1) din Legea dării în plată, care rămâne în vigoare.

Așadar, considerăm că dispoziția legală prin care s-ar modifica art. 4 alin. (1) din Legea dării în plată, în sensul introducerii alin. (1^3), nu ar trebui interpretată în sensul în care sarcina probei se mută în totalitate la creditor, iar debitorul nu mai are nicio obligație în acest sens, rezumându-se doar să formuleze notificarea de dare în plată.

În caz contrar, pe lângă faptul că ar fi vorba despre o încălcare a dispoziției legale potrivit căreia „cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească” (art. 1169 din Codul civil), s-ar institui și o veritabilă probatio diabolica în persoana creditorului, care ar fi ținut să facă dovada unor fapte negative ce țin de persoana debitorului și fără a avea acces la mijloacele de probă necesare.

În plus, termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 pentru formularea contestației este extrem de scurt – 10 zile de la comunicarea notificării de dare în plată. În consecință, pe lângă faptul că un creditor nu are acces la astfel de mijloace de probă, nici nu ar avea cum să le obțină înăuntrul acestui termen de 10 zile pentru a-și fundamenta contestația.

În consecință, o asemenea interpretare în sensul că debitorul nu mai are deloc sarcina probei ar fi nu numai contrară dispozițiilor legale menționate și jurisprudenței instanței de control constituțional, dar ar fi și absurdă și ar lipsi de eficiență calea de atac a contestației.

Sperăm ca motivarea Curții Constituționale să lămurească aceste aspecte.

Desigur că, la acest moment, discutăm despre un proiect de lege, care poate suferi modificări. În măsura în care actul normativ va intra în vigoare în această formă rezultată ca urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale, în mod normal ar trebui să se aplice numai proceselor declanșate ulterior, având în vedere că este vorba despre norme de procedură și sunt, astfel, aplicabile dispozițiile art. 24 și art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În procesul de aplicare a legii va reveni instanței de judecată atribuţia de interpretare cu privire la modalitatea de aplicare a acestor modificări.

Așa cum am mai arătat și cu alt prilej, considerăm că legiuitorul ar trebui să fie mult mai atent la consecințele produse în cazul adoptării unor astfel de modificări, întrucât sunt susceptibile să declanșeze noi litigii pe rolul instanțelor judecătorești și să încurajeze exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale. Astfel de modificări legislative, în realitate, nu profită consumatorilor onești, ci sunt speculate de cei de rea credință, care, în realitate, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de această lege, dar urmăresc să profite de ea.

Procesele aflate de-a lungul timpului pe rolul instanțelor judecătorești în legătură cu darea în plată au demonstrat că cei mai mulți dintre debitorii care au formulat astfel de notificări au fost de rea credință și au recurs la această procedură cu scopul exclusiv de a beneficia de efectul suspensiv cu privire la plățile aferente contractului de credit până la soluționarea definitivă a litigiului. Astfel, nu puține sunt în practică situațiile în care debitorii care au pierdut litigiile formulează ulterior o nouă notificare, deși nu s-au schimbat împrejurările, sau situațiile în care notificările sunt formulate cu toate că legea dării în plată nu este aplicabilă, nefiind îndeplinită condiția referitoare la cuantumul sumei împrumutate prevăzută de art. 4 lit. b) din lege.

Din păcate, proiectul de lege nu se preocupă de problemele apărute în procesul de aplicare a Legii dării în plată nr. 77/2016, ci creează noi probleme, care vor rămâne tot în sarcina instanțelor de judecată. Astfel de proiecte de lege, de genul celui analizat, adoptate în scop pur electoral, cu încălcarea celor mai elementare principii de drept, a normelor de drept constituțional și a jurisprudenței Curții Constituționale, în realitate nu fac altceva decât să servească consumatorilor de rea credință și produc un efect de bumerang, afectând creditul și societatea de consum în ansamblu și, în felul acesta, pe consumatorii onești.

Reputați specialiști în drept vor analiza aspectele juridice expuse mai sus în cadruldezbaterii ce va putea fi urmărită live astăzi, 28 noiembrie, începând cu ora 19.30, pe pagina Juridice.ro.

Un articol semnat de Cătălina Dicu, Senior Partner (cdicu@stoica-asociatii.ro) și Geanina-Valentina Barbu, Associate (vbarbu@stoica-asociatii.ro), STOICA & Asociații.