„Nu dopamina este dușmanul. Problema apare când ne organizăm viața în jurul recompensei permanente” – Interviu cu Anna Lembke, profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford

În 2026, trăim într-o lume în care aproape orice poate deveni o sursă de recompensă instantanee: rețelele sociale, pornografia, jocurile de noroc, mâncarea ultraprocesată, cumpărăturile online și, mai nou, inteligența artificială. Dar ce se întâmplă cu noi atunci când accesul la plăcere devine nelimitat, iar plictiseala și disconfortul devin aproape intolerabile? Iată doar una dintre temele pe care le vor dezbate invitații, printre care și celebra autoare Anna Lembke, în cadrul evenimentului Impact SEE (București, 29-30 septembrie).

M-am întâlnit cu Anna Lembke într-un interviu în care celebrul psihiatru american vorbește despre mecanismele dependenței, despre felul în care tehnologia ne exploatează vulnerabilitățile și despre riscul ca relațiile umane să fie înlocuite treptat de „relații” cu AI. Soluția, menționează ea și în cartea pe care o semnează – „Generația dopaminei. Cum să găsim echilibrul într-o lume a plăcerilor” – nu este să eliminăm dopamina din viețile noastre, ci să învățăm din nou să tolerăm așteptarea, efortul, plictiseala și „durerea potrivită” și să nu transformăm fiecare moment al vieții într-o căutare a recompensei.

Un ecosistem saturat de recompense

Se vorbește adesea despre dependență ca despre dorința de a vrea „mai mult”. Dar dacă întrebarea importantă este: ce încearcă oamenii să evite atunci când caută plăcerea?

Este o întrebare excelentă și una pe care oamenii și-au pus-o de secole. Aș spune că, în primul rând, oamenii încearcă să fugă de ei înșiși și de labirintul propriilor gânduri nesfârșite.

Să fugim de noi înșine este mai dificil ca oricând, dat fiind narcisismul endemic care caracterizează epoca noastră. Suntem încurajați la fiecare pas să ne privim, să ne monitorizăm, să ne măsurăm și să ne comparăm cu ceilalți. Comportamentele care creează dependență oferă un scurt răgaz de la această preocupare narcisică permanentă față de propria persoană.

Acestea fiind spuse, le reamintesc mereu oamenilor că, chiar dacă viețile noastre ar fi perfecte, tot am fi mai predispuși la dependență astăzi. Trăim într-un ecosistem saturat de recompense, în care plăcerile puternice, abundente și disponibile fără aproape niciun efort se află pretutindeni.

Ați petrecut ani de zile studiind oameni care dezvoltă dependențe. Ce v-au învățat studiile despre ceea ce își doresc cu adevărat oamenii? Dependența ține, în esență, de plăcere sau de durere?

De-a lungul milioanelor de ani de evoluție, ne-am dezvoltat astfel încât să căutăm instinctiv plăcerea și să evităm durerea. Acest mecanism ne-a ajutat să supraviețuim într-o lume caracterizată de penurie și de pericole permanente. În cazul dependenței, acest sistem sănătos de recompensare și motivație este deturnat de „drogul” sau adicția în cauză, pe care creierul ajunge să o considere necesară pentru supraviețuire.

După ce creierul se adaptează la substanța aleasă și își modifică pragul hedonic, oamenii continuă să consume nu neapărat pentru a simți plăcere, ci pentru a scăpa de durerea sevrajului și pentru a se simți pur și simplu normali. Așadar, în ultimă instanță, dependența este o distorsionare a echilibrului sănătos dintre plăcere și durere. Ea deturnează sistemul nostru de recompensă și motivație către un obiect al dorinței care nu își are locul acolo.

Ați descris mediul contemporan drept unul în care avem acces fără precedent la stimuli cu potențial ridicat de recompensă. Ar trebui să privim TikTok, jocurile de noroc, mâncarea ultraprocesată, cumpărăturile și chiar anumite forme de inteligență artificială ca pe produse diferite sau ca pe variante ale aceleiași mașinării psihologice?

Pe scurt, da. Orice substanță sau comportament care produce recompensă poate fi transformat într-un „drog” dacă devine mai accesibil, mai puternic, inclusiv mai personalizat, și mai nou.

Așadar, fie că vorbim despre rețelele sociale, mâncarea procesată, cumpărăturile online, jocuri pe PC sau jocuri de noroc, tehnologia a făcut toate aceste substanțe și activități mai disponibile, mai puternic recompensatoare și mai inovatoare. În acest fel, chiar și activități sănătoase, precum joaca, munca sau conexiunea umană, pot fi transformate într-un drog.

Ne-am petrecut ultimele decenii făcând totul mai rapid, mai simplu și mai comod. Poate deveni comoditatea însăși nesănătoasă din punct de vedere psihologic atunci când eliminăm prea multă fricțiune din viață? Sau, altfel spus: devine plictiseala o capacitate umană pe cale de dispariție? Și ce se întâmplă cu un om care nu mai poate tolera lipsa stimulării?

Pentru că am transformat aproape totul într-un drog, ne-am pierdut capacitatea de a aștepta și de a tolera plictiseala. Trăim într-o stare de reactivitate permanentă la stimulii externi, incapabili să stăm liniștiți și să așteptăm ca un gând nou să apară sau ca un răspuns să se contureze organic din combinația misterioasă dintre cogniție, emoție și intuiție. În acest fel, ne-am sărăcit viața interioară.

„Suntem ființe sociale, iar conexiunea dintre noi este esențială pentru supraviețuire”

Dacă o parte din ceea ce numim dependență este, de fapt, o criză de sens a noastră, ca indivizi?

Dependența poate fi numită, pe bună dreptate, o criză a sensului. Atunci când ne abandonăm energia vieții buclei nesfârșite a dorinței și a poftei, ne deconectăm de scopul vieții noastre și, implicit, de sens.

Ați descris smartphone-ul ca un fel de „sistem de livrare a dopaminei”. Ce se întâmplă atunci când tehnologia se transformă dintr-un obiect, în ceva care știe în mod activ ce ne va face să ne simțim bine?

Dacă vă referiți la augmentarea cibernetică, la momentul în care smartphone-urile nu vor mai fi instrumente pe care le folosim, ci dispozitive hardware integrate în corpul nostru și utilizate în mod implicit, într-o anumită măsură, acea zi a venit deja. Tot felul de dispozitive purtabile ne urmăresc fiecare mișcare și ne influențează alegerile. Algoritmii sunt concepuți să anticipeze ce ne face să ne simțim bine înainte chiar ca noi să ne fi dat seama.

Suntem pregătiți pentru sisteme de inteligență artificială care să ne învețe vulnerabilitățile – singurătatea, nesiguranța, plictiseala, nevoia de validare, dar și să răspundă perfect la ele?

Avem deja astfel de sisteme AI, după cum știți, sub forma modelelor lingvistice de mari dimensiuni (LLM) și a chatboturilor. Marele pericol este să ajungem treptat să înlocuim relațiile umane cu „relații” cu inteligența artificială.

Nevoia reciprocă este ceea ce generează intimitatea și conexiunea. Dacă avem mașini care să ne satisfacă nevoile emoționale, cognitive, sexuale și așa mai departe, la ce vom mai avea nevoie unii de alții? Suntem ființe sociale, iar conexiunea dintre noi este esențială pentru supraviețuire. Dacă renunțăm la această conexiune în favoarea mașinilor, mă tem pentru noi.

Și ce este mai periculos din punct de vedere psihologic: o mașină care ne oferă exact ceea ce vrem sau una care știe ce vrem înainte ca noi să știm?

Mașinile ne oferă deja ceea ce credem că vrem înainte să ne dăm seama noi înșine. Algoritmii învață ce ne-a plăcut în trecut, pe baza timpului petrecut și a nivelului de interacțiune, apoi ne oferă mai mult din același lucru, introducând în același timp suficientă noutate pentru a depăși fenomenul de toleranță.

Ajungem astfel captivi într-o buclă de implicare compulsivă, dincolo de ceea ce ne face bine sau de ceea ce ne dorim cu adevărat. Iar odată prinși în această buclă a dependenței, nu mai putem să ne oprim, chiar și atunci când vrem să o facem.

În munca dumneavoastră, le spuneți indivizilor că trebuie să-și asume responsabilitatea pentru propriul consum. Însă, pe de altă parte, trăim în sisteme concepute astfel încât autocontrolul să devină tot mai dificil. Unde ar trebui să se afle, de fapt, responsabilitatea – la individ, în familie, la companiile de tehnologie sau în societate?

Văd actuala criză a dependențelor atât ca pe o problemă „de jos în sus”, cât și ca pe una „de sus în jos”. Asta înseamnă că soluțiile trebuie să vină atât din acțiunea individuală, cât și din cea colectivă – din partea școlilor, guvernelor și companiilor care produc și profită de pe urma bunurilor și serviciilor care creează dependență.

Acestea fiind spuse, noi, ca indivizi sau ca familii, nu putem aștepta soluții și nici nu putem avea încredere că entitățile corporative vor oferi voluntar astfel de soluții fără să fie obligate să o facă. Trebuie să acționăm acum și să sancționăm companiile care creează produse care ne fac dependenți, în special atunci când îi vizează pe copii.

Avem nevoie să investim din nou în activitățile care consolidează conexiunea umană

Susțineți că plăcerea și durerea sunt profund conectate. Am greșit oare proiectând viața modernă în jurul reducerii la minimum a disconfortului?

Da. Una dintre schimbările pe care trebuie să le facem pentru a trăi în această lume „drogată” și hiperconfortabilă este să acceptăm în mod conștient o doză potrivită de durere. Trebuie să evităm plăcerile fără efort și să căutăm conștient lucrurile dificile, pentru a restabili echilibrul sistemului nostru de recompensă.

În opinia dumneavoastră, ce experiențe mai dificile ar trebui să căutăm în mod deliberat?

Aproape toate. Dar, mai presus de orice, avem nevoie să investim din nou în activitățile care consolidează conexiunea umană. Asta înseamnă să petrecem mai mult timp împreună, fără să fim distrași de dispozitive și fără să ne așteptăm ca totul să fie distractiv și să ne ofere plăcere. Faptul că ceva ne face să ne simțim bine nu înseamnă că ne face și bine.

Ce sfat legat de „dopamine detox” sau minimalism digital considerați că este, de fapt, un sfat prost?

Unele forme de sevraj pot pune viața în pericol, cum este cazul sevrajului de alcool sau de benzodiazepine. În aceste situații, oamenii ar trebui să apeleze la ajutor specializat și să facă detoxifierea sub supraveghere medicală.

În cazul persoanelor cu dependențe severe, inclusiv de platforme digitale, este mai bine să ceară ajutorul unui profesionist decât să încerce să rezolve totul singure. Este important să te pregătești atât pentru perioada de dinainte, cât și pentru cea de după un „dopamine detox” și să ai obiective realiste. În plus, e mai bine să alegi un obiectiv mai mic și să ai succes decât să încerci să renunți la tot și să eșuezi.

Ce capacitate umană credeți că suntem în pericol să pierdem? Dacă dopamina nu este dușmanul, pentru ce ar trebui să ne optimizăm viețile?

Trebuie să încetăm să ne organizăm viețile în jurul recompenselor permanente și, în schimb, să lăsăm viața însăși să fie starea noastră de firesc.

Sunt mamă, așa că următoarea întrebare este foarte prezentă în mintea mea: cum crești un copil care este cu adevărat liber într-o economie a atenției? Cum arată un om cu adevărat liber?

Uau, este o întrebare dificilă. Ne-am crescut copiii fără dispozitive, într-o casă fără Wi-Fi. Cred că, de fapt, asta a fost mai ușor decât să le dai copiilor dispozitive și apoi să încerci să le controlezi utilizarea. Mai târziu, în liceu, copiii noștri și-au cumpărat propriile dispozitive, iar noi am avut acces la internet pentru ca ei să își poată face temele. Din acel moment, viața a devenit mult mai complicată și am avut mult mai multe conflicte legate de folosirea dispozitivelor, în special cu băieții noștri.

Astăzi, copiii noștri au trecut de 20 de ani și își folosesc mult telefoanele, așa cum o cere viața. Dar și-au păstrat în continuare o valoare fundamentală: aceea că merită efortul să lași telefonul deoparte și să te implici în viața reală.

De aceea, recomand familiilor să amâne cât mai mult posibil momentul în care le oferă copiilor dispozitive personale sau acces liber și nesupravegheat la internet, indiferent de dispozitiv și, cu siguranță, să nu o facă înainte de vârsta de 13 ani. În acest fel, copilul și familia au la dispoziție câțiva ani în care pot cultiva împreună timpul liber și modalități sănătoase de a face față dificultăților, astfel încât acestea să devină modul implicit de funcționare, în loc ca refugierea în mediul digital să devină reacția automată.

Nu sunt sigură că vreunul dintre noi poate fi complet liber de economia atenției, cu excepția cazului în care trăiește complet în afara societății, izolat sau într-o comunitate care respinge în mare măsură tehnologia, așa cum au făcut cei din comunitatea Amish. Deși, din câte aud, chiar și ei au acum smartphone-uri. Cu toate acestea, putem dezvolta o etică digitală individuală și colectivă, care să ne permită să folosim tehnologia ca pe un instrument puternic și adaptabil, nu ca pe un drog puternic și distructiv.

Pe Anna Lembke o puteți vedea vorbind în cadrul evenimentului IMPACT SEE, la București, între 29 – 30 septembrie. 

Articol susținut de IMPACT SEE