„Nu mai sunt prieten cu Matei!”. Cinci minute mai târziu se joacă iar împreună. Cum arată prietenia la vârste mici și ce învață copiii din micile certuri

„M-am certat cu Matei. Nu mai suntem prieteni!”, îți zice copilul când îl iei de la școală. Îl întrebi ce s-a întâmplat, încerci să afli cine și cu ce a greșit, și te pregătești, eventual, să discuți cu învățătoarea. Cinci minute mai târziu, în drum spre casă, vă întâlniți cu același Matei, copiii încep să râdă și să se joace împreună.

„Dar nu erați certați?”, întrebi. „Ba da. Ne-am împăcat.” Prietenia la vârste mici poate părea schimbătoare și contradictorie privită cu ochii unui adult. Pentru copii, însă, conflictul și amiciția pot încăpea fără probleme în aceeași zi și chiar în aceeași pauză.

Pentru un adult, „nu mai suntem prieteni” anunță o ruptură. Pentru un copil mic poate însemna doar „sunt foarte supărat pe el acum”, „nu a vrut să facă ce voiam eu” sau „în acest moment mă joc cu altcineva”.

Cuvintele pot suna definitive, dar emoția din spatele lor e trecătoare. Asta nu înseamnă că prietenia la vârste mici este falsă sau lipsită de importanță. Din contră, în relațiile cu ceilalți, copiii învață să aștepte, să împartă, să negocieze, să piardă, să repare și să descopere că un conflict nu înseamnă neapărat sfârșitul unei relații.

Deși părinții au tendința să pună o mulțime de întrebări ca să afle cine ce a făcut, dacă este prima lor ceartă, dacă cel mic s-a simțit exclus, copiii își pierd repede interesul pentru anchetă. Crizele se încheie, de regulă, fără explicații, negocieri sau promisiuni că nu se vor repeta.

Nu este rău ca părinții să întrebe, mai ales la vârste la care copilul nu poate povesti întotdeauna limpede ce i s-a întâmplat. Important este să-l asculte fără să transforme fiecare dispută într-o problemă care trebuie rezolvată de adulți și să știe să recunoască situațiile în care conflictul nu mai este unul firesc, ci se repetă, îl rănește sau îl face să se teamă.

Citește continurea AICI.