„Nu ne lipsesc tabletele. Ne lipsesc datele” De la absenteism la acțiune în timp real. Cum poate digitalizarea educației să prevină abandonul și să reducă inegalitățile

Educația din România se află într-un moment de răscruce: între probleme cronice – abandon școlar ridicat, analfabetism funcțional, lipsa dotărilor – și oportunități: fonduri europene, tehnologii emergente și modele de bune practici deja validate internațional.

Ministrul educației: „Nu avem suficiente date pentru politici reale.”

În Raportul QX, ministrul Educației, Daniel David, a spus-o clar: în multe domenii esențiale din educație nu există date relevante care să fundamenteze politici publice. Orice strategie care ignoră această realitate riscă să rămână doar un document frumos redactat.

Educația din România pornește cu un dezavantaj major: participarea copiilor la grădiniță este cu aproape 20% sub media UE de 93%, ceea ce afectează dezvoltarea abilităților fundamentale. La vârste mai mari, problemele se agravează. Testele internaționale PISA arată că aproape jumătate dintre elevii români nu stăpânesc competențele de bază la matematică, citire și științe – de două ori mai mulți decât media europeană, iar această situație este accentuată de inegalități sociale profunde: peste 57% dintre elevii proveniți din familii sărace nu ating nici măcar nivelul minim de competență. Practic, România este blocată într-un cerc vicios al inegalității educaționale, în care lipsa intervențiilor timpurii și calitatea slabă sau neadaptată a predării generează decalaje majore pe scară largă.

„Cea mai mare problemă nu este că nu avem date în educație, ci că ele nu comunică între ele și nu sunt folosite pentru a anticipa, ci doar pentru a raporta. Tehnologia poate schimba acest lucru. Putem construi o infrastructură digitală educațională interconectată în care datele să lucreze în favoarea profesorilor, elevilor și decidenților – în timp real, nu retrospectiv. Deci nu ne lipsesc tabletele. Ne lipsesc datele.” — Marius Marinescu, Chief Technology Officer, Metaminds

România digitalizează educația pe fragmente, în timp ce Europa construiește ecosisteme

Un sondaj realizat de Metaminds și AtlasIntel în 2024 arată că:

• 9 din 10 români (90,5%) consideră că digitalizarea este importantă pentru dezvoltarea economică a țării;
• 63% își doresc identitate digitală pentru a reduce birocrația;
• 69,7% identifică birocrația ca principal obstacol în relația cu serviciile publice;
• 36% invocă lipsa interconectării instituțiilor drept o problemă majoră.

Aceste cifre arată clar: există o așteptare publică pentru digitalizarea serviciilor de stat, inclusiv a educației. Părinții vor claritate. Vor răspunsuri. Și vor să știe, la timp, ce se întâmplă cu copiii lor în școală.

Analizând situația curentă, problema nu este neapărat lipsa tehnologiei în sine, ci lipsa unui ecosistem coerent care să lege tehnologia de nevoile reale ale elevilor, profesorilor și părinților. România are calculatoare în școli, internet în multe clase și acces la platforme educaționale moderne de management școlar, capabile să monitorizeze în timp real progresul elevilor, al claselor și al școlilor – însă acestea nu sunt integrate la nivel central. Ministerul Educației și inspectoratele școlare nu beneficiază de acces la datele colectate, întrucât ele rămân izolate la nivelul fiecărei instituții de învățământ, fără a fi transmise într-un format digital centralizat. Mai mult decât atât, adoptarea acestor platforme este extrem de redusă: mai puțin de 2000 de unități de învățamânt preuniversitar din cele peste 6.300 existente, utilizează astfel de soluții, în ciuda faptului că tehnologia este disponibilă în România de mai bine de 16 ani.Această situație evidențiază un decalaj semnificativ între potențialul digital al sistemului educațional și realitatea implementării la scară largă.

Printre alte soluții neadoptate se includ: crearea conținutului educațional adaptat, crearea de resurse educative digitale offline (manuale interactive care să funcționeze și fără conexiune permanentă), conținut adaptat cultural și lingvistic (pentru copiii romi, maghiari sau din comunități izolate) și echipamente de tip bibliotecă digitală mobilă pentru școlile fără internet, astfel copiii din comunitățile vulnerabile rămân complet în afara transformării digitale.

Anumiți pași timizi se fac: prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), aproximativ 70% dintre universități au primit granturi de digitalizare pentru a-și îmbunătăți laboratoarele, competențele IT ale personalului şi infrastructura digitală. De asemenea, s-au înființat primele ”smart lab-uri” în școli (laboratoare digitale interactive) și au crescut investițiile în anumite resurse educaționale. Rămâne însă ca aceste inițiative să fie extinse și interconectate, astfel încât tehnologia să devină o parte firească a educației la toate nivelurile, nu o curiozitate sau un proiect izolat.

Profesorul viitorului are nevoie de sprijin real, nu doar de un laptop

Transformarea digitală în educație nu poate avea loc fără profesori bine pregătiți. În România, majoritatea cadrelor didactice nu dețin competențele necesare pentru a folosi tehnologia în mod pedagogic, iar soluția ar fi adoptarea unor programe obligatorii dedicate perfecționării profesionale în domeniul competențelor digitale. În lipsa formării continue, riscă să devină doar „operatori” ai unor platforme, fără a le integra eficient în procesul de predare. Aşadar, România, are nevoie de un program național de formare continuă în care profesorii să învețe nu doar ce instrumente există, ci mai ales cum să le folosească eficient la clasă. De asemenea, AI-ul – deși deja folosit pe scară largă în educația internațională – este absent din peisajul educațional românesc. Acesta ar putea transforma modul de predare și învățare, oferind profesorilor instrumente de analiză și evaluare în mod automat. Important de subliniat este că AI-ul trebuie văzut ca un instrument care să susțină pedagogia, nu să o înlocuiască. Rolul profesorului rămâne central – inteligența artificială îl poate scuti doar de sarcini repetitive (corectat teste, administrat date) și îi poate furniza informații relevante, dar factorul uman (empatia, motivația elevilor) nu poate fi niciodată substituit.

Abandonul școlar: între diagnostic dur și schimbare reală

România pornește spre 2030 cu un bagaj greu de ignorat: 16,6% dintre tinerii de 18–24 de ani au abandonat timpuriu școala, iar în mediul rural rata ajunge la un procent alarmant 27,5%, de peste opt ori mai mult decât în marile orașe, reprezentând cea mai ridicată rată din Uniunea Europeană. În paralel, doar 22,5% dintre tinerii români între 25 și 34 de ani au absolvit studii universitare, față de media UE de 43,1%. Aceste cifre plasează România pe ultimele locuri în Europa în ceea ce privește incluziunea educațională și capitalul uman calificat. Iar diferențele dintre medii sociale, geografice și economice adâncesc prăpastia. Sărăcia este principalul factor: familiile nu își permit rechizite, haine sau transport, iar 1 din 2 copii trăiește în risc de sărăcie severă. Problema poate fi controlată prin măsuri țintite – burse, mese gratuite, transport, programe de tip „A doua șansă” – însă România întârzie să le implementeze sistematic.

Platformele de management educațional s-au dovedit esențiale în reducerea absenteismului și în prevenirea abandonului școlar, oferind funcționalități precum notificările automate către părinți, o comunicare mai eficientă între școală și familie și, implicit, o susținere mai activă a părinților în parcursul educațional al copiilor. Cu toate acestea, lipsa unei finanțări naționale consistente și absența unui ecosistem integrat în care datele să fie colectate și analizate centralizat, blochează impactul real al acestor soluții.

Absența unei infrastructuri digitale naționale face imposibilă identificarea rapidă a elevilor în risc de abandon, în timp ce alte state europene intervin proactiv pe baza analizelor predictive. Deși Ministerul Educației a demarat recent, cu sprijinul Băncii Mondiale, construcția unui sistem de avertizare timpurie, implementarea reală rămâne departe. Fără o investiție masivă în formarea profesorilor, interoperabilitatea platformelor și o viziune strategică coerentă, România riscă să rămână blocată într-un sistem educațional învechit, în timp ce restul Europei construiește școala viitorului.

Absenteismul nu este inevitabil: tehnologia și implicarea comunității pot schimba traiectorii

Absenteismul școlar afectează șansele de reușită ale elevilor, mai ales în zonele vulnerabile, dar exemple de succes – precum cel din Dobrin, județul Sălaj, la care jumătate dintre elevi lipseau zilnic, iar rata de prezență a urcat în câțiva ani la 92% în 2023-2024 – demonstrează că se pot obține schimbări semnificative prin implicare locală, strategie bine definită, recompense pozitive și climat școlar prietenos. Platformele de management școlar pot juca un rol esențial în prevenirea absenteismului și a abandonului școlar, promovând o predare adaptată nevoilor fiecărui elev încurajând o colaborare mai strânsă între profesori, elevi, diriginți și părinți. Prin semnalarea timpurie a factorilor de risc — cum ar fi scăderea performanțelor școlare, apariția problemelor de comportament sau creșterea numărului de absențe — aceste platforme permit intervenții rapide și eficiente, contribuind astfel la reducerea riscului de abandon şcolar.

La nivel internațional, succesul în combaterea absenteismului se bazează pe monitorizare digitală în timp real și intervenții rapide, inclusiv consiliere și contracte educaționale cu părinții. România face primii pași în această direcție prin programe pilot și proiecte europene, însă este esențial ca aceste inițiative să fie extinse sistemic, nu doar izolat. Important de menționat, absențele scad și atunci când elevii sunt motivați – o abordare centrată pe „încurajarea prezenței”, nu doar în a sancționa elevii cu absențe, dă roade. Așadar, lecția este că absenteismul poate fi combătut printr-un mix de platforme digitale, monitorizare, colaborare strânsă cu familia și comunitatea, intervenții sociale și un climat școlar pozitiv.

Transformare educației cere coerență, voință și comunitate

Schimbarea nu vine doar prin echipamente noi. Ministerul Educației ar trebui să aloce un buget anual per elev pentru digitalizare, permițând școlilor să aleagă platforme educaționale care respectă standardele tehnice – de la securitatea datelor, la suportul pentru profesori. Aceste platforme izolate ar trebui să trimită date esențiale, automat, către o platformă centrală a ministerului, astfel încât deciziile să se bazeze pe realitate, nu pe estimări. Avem infrastructura – internet, platforme, inițiative locale. Ce lipsește? Coerența unui sistem unitar, unificat, în care datele sunt interconectate într-un sistem accesibil atât pentru minister, cât şi pentru cadre didactice şi părinți.

În concluzie, transformarea educației românești trebuie să includă toată paleta de intervenții: de la politici sociale (pentru a ține copiii vulnerabili în școală) la digitalizare (pentru a face predarea mai eficientă și atractivă); de la formarea profesorilor la parteneriate internaționale. Numai printr-o abordare holistică, susținută de comunitate și de către decidenți, vom putea trece de la promisiuni și proiecte pilot la o realitate în care fiecare copil are șansa la o educație de calitate, comparabilă cu a oricărui alt copil din Europa.

Articol susținut de Metaminds