„Nu vrem să știm dacă este băiat sau fată”. O psiholoagă explică de ce a ales să afle abia la naștere

Momentul ecografiei de după primul trimestru de sarcină vine cu multe emoții. Pe lângă toate celelalte informații medicale, părinții așteaptă nerăbdători și răspunsul la întrebarea: „E fetiță sau băiețel?”. Odată primit acest răspuns, totul pare să capete un alt ritm.

Se fac liste cu nume, se cumpără primele seturi de hăinuțe, se aleg pătuțul, landoul și culoarea pereților. Părinții își alintă deja bebelușul și îi spun pe nume. Își imaginează viața pe care o vor avea împreună, de la primii pași la prima bicicletă, și se întreabă cum va arăta, ce îi va plăcea și cu cine va semăna copilul lor.

Psihologul clinician Andreea-Silvia Drăgan, viitoare mamă aflată în ultimul trimestru de sarcină, a ales, împreună cu partenerul său, să nu afle răspunsul acestor întrebări până la naștere. Alegerea lor i-a surprins și pe medici, și pe cei din jur. Este o decizie destul de rar întâlnită, într-o lume în care aproape fiecare etapă a sarcinii poate fi aflată, planificată și relatată în social media.

Am vorbit cu Andreea, atât din perspectiva de părinte, cât și din cea de psiholog, despre atașamentul prenatal, nevoia de control în fața imprevizibilului, despre „copilul imaginat”, de care părinții se simt aproape, încă dinainte de a-l cunoaște. Cât despre decizia de a de lăsa surprinși în ziua în care își vor ține în brațe pentru prima dată copilul, aceasta mărturisește că și-a dorit ca aceste două momente – prima întâlnire și primul răspuns – să rămână împreună.

„Mi-am dorit ca el să fie mai întâi copilul nostru”

Andreea se gândise la această variantă încă înainte de a rămâne însărcinată și a deschis această discuție cu partenerul său. Sarcina nu le-a schimbat decizia, din contra.

„Simțeam că nu aș vrea să-l definim înainte de a-l cunoaște cu adevărat și nici să-l încadrăm, încă dinainte de a veni pe lume, în categorii precum «roz» sau «albastru», cu toate așteptările și stereotipurile care vin, uneori fără să ne dăm seama, odată cu acestea. Mi-am dorit ca, în mintea noastră, el să fie mai întâi copilul nostru, nu un băiețel sau o fetiță asupra căruia, inevitabil, începem să proiectăm anumite imagini, trăsături sau așteptări. Pe măsură ce sarcina a evoluat, această convingere a devenit și mai puternică. Ne-am dorit enorm acest copil, iar în primele luni singurul lucru care conta cu adevărat era să știm că este sănătos, că se dezvoltă bine și că îl vom putea aduce pe lume”.

Citește continuarea articolului AICI.