O analiză a 52 de studii arată de ce copiii din ’60-’70 au devenit rezilienți și unde au probleme actualele generații

Atunci când părinții sunt excesiv de protectivi, copiii lor tind să prezinte, pe măsură ce cresc, niveluri ușor mai ridicate de anxietate și depresie, arată o analiză citată de Eco News. Studiile nu demonstrează o relație directă de cauzalitate, însă sugerează că o intervenție constantă a părinților poate avea un cost ascuns. 

Generațiile de copii din anii ’60 și ’70 au devenit mai puternice emoțional nu datorită unui stil de parenting mai bun, ci pentru că au fost suficient neglijați în viața de zi cu zi încât să învețe să-și rezolve singuri problemele și să-și dezvolte o reziliență pe care confortul modern o face mai greu de construit. Asta este o concluzia unei analize a 52 de studii, concepută pentru a identifica tipare pe care experimentele individuale le pot rata. 

Cercetătorii Qi Zhang de la Universitatea Wisconsin-Madison și Wongeun Ji de la Handong Global University  au găsit legături constante, deși mici, între o protecție exagerată a părinților cu depresie, stări de anxietate sau alte simptome internalizate – precum temeri, îngrijorare persistentă sau retragere socială. 

Potrivit sursei citate, majoritatea participanților la cele 52 de studii analizate aveau în jur de 20 de ani. Astfel, rezultatele reflectă în primul rând sănătatea mintală a adolescenților și a tinerilor adulți. Legătura observată a fost, în linii mari, similară între diferite culturi și niveluri de venit, ceea ce sugerează că fenomenul nu este limitat la un anumit tip de familie. Pe scurt, mulți copii se descurcă bine, însă tendința generală devine vizibilă atunci când sunt analizate datele în ansamblu. 

Cum arată „overparenting-ul” în viața de zi cu zi

Supraprotecția parentală nu este același lucru cu implicarea. Este mai apropiată de ideea de „a sta permanent pe capul copilului”, adică atunci când adulții intervin rapid și frecvent, chiar și atunci când miza este mică. Asta poate însemna să medieze fiecare conflict cu prietenii, să rescrie un e-mail pentru școală sau să negocieze cu un antrenor după ce copilul este lăsat pe bancă.

O analiză sistematică din 2022, coordonată de Stine L. Vigdal, a arătat că majoritatea studiilor despre acest stil de parenting indică o asociere cu anxietatea sau depresia. Autorii au avertizat însă că dovezile nu sunt suficient de solide pentru a stabili clar ce anume cauzează ce. 

Cu alte cuvinte, un copil anxios poate duce la un control mai mare din partea părinților, iar acest control poate, la rândul lui, să alimenteze anxietatea, astfel că relația poate funcționa în ambele sensuri.

De ce autoreglarea este o abilitate de bază

Când oamenii vorbesc despre „reziliență”, de multe ori se referă, de fapt, la autoreglare. Este capacitatea de a-ți gestiona emoțiile și comportamentul fără să fie nevoie ca altcineva să o facă în locul tău. Se vede în momente obișnuite, cum ar fi să te liniștești după un conflict într-un grup pe WhatsApp sau să rămâi calm când comanda întârzie, iar tu ești deja stresat, scrie sursa citată. 

Marc Brackett, de la Yale Center for Emotional Intelligence, descrie reglarea emoțiilor drept „un set de abilități intenționate, învățate, pentru a gestiona emoțiile în mod eficient”. Practica este esențială și, de multe ori, nu arată deloc ordonat. Copiii învață încercând, trecând prin disconfort și descoperind ce funcționează, cu adulții aproape, dar fără să intervină de fiecare dată.

Un motiv pentru care anii ’60 și ’70 sunt aduși frecvent în această dezbatere este rolul jocului liber. În 2022, Yeshe Colliver și colegii săi au folosit date din Longitudinal Study of Australian Children și au urmărit în timp 2.213 copii. 

Cercetătorii au constatat că un nivel mai ridicat de joc liber, nestructurat, în anii de grădiniță a fost asociat cu o autoreglare mai bună aproximativ doi ani mai târziu, chiar și după ce au fost luați în calcul factori precum nivelul anterior de autocontrol și alte variabile relevante.

Cercetătorii au analizat și conceptul de „joc riscant”, adică acele activități care implică un risc gestionabil, precum cățăratul, jocurile mai energice sau explorarea fără ca adulții să fie mereu în apropiere.

O analiză sistematică din 2015, coordonată de Mariana Brussoni, de la University of British Columbia, a identificat, în ansamblu, legături pozitive între jocul riscant în aer liber și sănătatea, respectiv dezvoltarea socială a copiilor, menționând totodată că sunt necesare studii mai solide pentru concluzii definitive.

De ce copiii se deplasează mai puțin singuri astăzi

Această schimbare nu ține doar de atitudinile părinților, ci și de mediul în care se deplasează copiii, în special de trafic.

Un raport internațional amplu realizat de Policy Studies Institute pentru Nuffield Foundation a analizat răspunsurile a 18.303 copii cu vârste între 7 și 15 ani din 16 țări și a constatat că mobilitatea independentă redusă este frecventă, cu restricții mai stricte în cazul celor mai mici. Părinții au indicat cel mai des traficul drept principalul motiv pentru care își lasă copiii mai rar să iasă singuri.

Școlile pot contribui, la rândul lor, la această tendință de control. Într-un studiu din 2024 coordonat de Alethea Jerebine, cercetătorii au analizat politicile școlare privind jocul activ și au constatat că acestea sunt orientate în mare măsură spre gestionarea riscurilor, în timp ce mult mai puține reguli vizează, efectiv, încurajarea jocului.

Dacă regulile sunt construite astfel încât să prevină orice incident minor, copiii ajung să aibă mai puține ocazii de a învăța, în mod real, cum să evalueze și să gestioneze riscurile.

Reziliența se construiește în momente mici 

Nimic din toate acestea nu susține ideea de a ignora copiii. Cercetările indică mai degrabă o idee mai nuanțată: oferirea unor ocazii adecvate vârstei în care copiii să ia decizii, să gestioneze frustrarea și să rezolve singuri probleme mici.

Cercetătorii din sănătate publică care au analizat mobilitatea independentă subliniază și că dovezile sunt mixte și dificil de comparat între studii, ceea ce impune prudență față de concluzii generale despre „o generație mai rezistentă”. Totuși, direcția rezultatelor este dificil de ignorat. Reziliența se construiește în momentele mici, nu într-un singur discurs motivațional.