L-am cunoscut pe Ilie Bolojan doar ca jurnalist, la interviuri. Nu sunt un „specialist” în „omul Bolojan”, indiferent ce ar însemna asta. Oricum, evoluția din aceste zile depășește cu mult miza unui om.
Două lucruri mi-a spus Ilie Bolojan când l-am cunoscut. Eram la o cafea și începuse interviul. El venise de la Oradea, pentru o singură zi. Era relaxat, ca un om apreciat la el acasă, care nu are nimic de câștigat și multe de pierdut dacă vine la București.
Conducea Consiliul Județean Bihor. Nu părea tentat să testeze politica națională. De ce? „Întâi, pentru că nu știu suficientă engleză”. M-am recunoscut în el. „Și pentru că am simțul penibilului. Cel mai mult îmi e teamă de ridicol”, a spus Bolojan. Se referea la teama că nu e suficient de bun pentru poziția de premier sau de președinte de țară.
Am început discuția off the record. Nici dacă beau două beri pe stomacul gol nu am ce să deconspir. Nu a bârfit pe nimeni.
Ilie Bolojan nu a criticat pe niciunul dintre politicienii care îl izolaseră. Avea destui adversari: fusese surghiunit de „PNL-ul lui Iohannis”, nu se înțelegea pe plan local cu UDMR, iar dușmanul natural PSD îl privea ca pe o amenințare exemplară. Degeaba, însă. Nu mi-a oferit nicio știre despre rivali, ca și cum aceștia nu existau.
Nu arăta ca un politician de teflon
L-am revăzut pe Ilie Bolojan în studioul HotNews, zilele trecute, așa cum poate l-ați văzut și dumneavoastră, în interviul colegului Laurențiu Ungureanu. Jurnalistul a încercat să obțină de la prim-ministru câteva dintre erorile pe care le-a făcut.
Președintele PNL a vorbit despre greșelile care țineau de viteza și de stresul guvernării. De pildă, a admis că a ridicat prea mult impozitele pe locuințele vechi. A explicat cum a revenit asupra taxelor.
Dar acestea sunt erori impuse, ca în tenis. Nu la asta ne referim. Nu la momentul în care mingea vine atât de tare încât ți se servește un as și n-ai ce face.
Despre erorile neprovocate e vorba. Chiar nu meditează Ilie Bolojan la nici una dintre acestea? Când l-a schimbat atât de mult puterea?
Când l-am cunoscut, m-a mirat tocmai pentru că nu se comporta ca un „politician de teflon”, de care nu se lipește nicio eroare, nicio critică. Era gata să vorbească despre propriile slăbiciuni.
Exista și atunci în el un aer autoritar, de șef care se repede în birou de zăngăne borcanul de zacuscă de pe pervazul angajaților de la stat. Părea puțin dispus la negocieri cu eventuali parteneri politici. Însă nu am văzut siguranța de sine care îți obturează capacitatea de a te analiza. Aceea a apărut mai târziu.
„Oaspetele vorbește primul”
Ilie Bolojan citește. Citește cărți. Iată un defect. Un premier care citește.
E greu de înțeles însă, pentru un om care are distanța critică a propriilor slăbiciuni, ce l-a oprit să vorbească de la primar la primar cu Olguța Vasilescu, câtă vreme a fost premier?
Există despre Bolojan mărturii că e civilizat, politicos și că face gesturi neașteptat de apropiate. La un moment dat, când a primit un oaspete străin, n-a vrut în ruptul capului să vorbească el primul la declarații, deși asta dicta protocolul. „Oaspetele vorbește primul”, i-a exasperat el pe cei din Palatul Victoria.
Sau celebrul episod cu grădinarii, pe când Bolojan era președinte interimar. Se plimba pe alei și i-a trecut prin minte ce greu e să întreții ditamai grădina de la Palatul Cotroceni. A fost curios câți oameni muncesc. A aflat că nu mulți și că sunt prost plătiți. Plus că fac naveta, zi de zi, din afara Bucureștiului.
Președintele României i-a căutat pe pălmași, pe oamenii care sunt „sarea pământului”, cum îi numea Iorga. A vorbit cu ei îndelung, de au rămas oamenii cu gura căscată.
Vrei să ai dreptate sau vrei să ai o relație?
Episodul cu grădinarii pare cam din „ocaua lui Cuza”, ca un profil bine alcătuit de Kensington, firma de PR cu care lucrează Bolojan. Venit la București pe post de salvator, „l-au împachetat” în poleială. Mai multe surse au confirmat însă întâmplarea.
Și atunci: cum de cineva care se duce să discute omenește cu grădinarii nu stă la o vorbă, tot omenește, cu oamenii din partidul cu care colaborează într-o alianță? Nu mă refer la miniștri, mă refer la politicienii aleși, ca și el, de către popor. A fost o eroare egolatră.
Nu doar într-o coaliție, dar în orice comunitate diversă se aplică vorba aceea: Vrei să ai dreptate sau vrei să ai o relație?
„Indignare oțelită”
L-am văzut pe Bolojan la TV în aceste zile, în care este clar că ne îndreptăm mai degrabă spre un guvern minoritar. El pare sigur. În același timp, toată lumea se dă cap în cap, ca și cum ar lipsi ceva puternic, care să nu ne compătimească pentru criza politică și să nu ne consoleze: ceva care să ne ofere o opțiune. Lipsește „o indignare oțelită”.
Expresia „indignare oțelită” i se potrivește, cred, lui Ilie Bolojan sau cel puțin aparițiilor sale publice. Ea vine din cartea „Refugiul meu, furtuna mea”, a scriitoarei Arundhati Roy.
E o autobiografie și una dintre cele mai convingătoare descrieri din câte am întâlnit a relației omului părinte – copil. Sau a raportului dintre omul dominator și semenii din jur.
Scriitoarea indiană povestește viața alături de mama sa, un personaj formidabil care a reușit să construiască o școală care a schimbat o întreagă comunitate.
Subordonarea totală
Într-o societate conservatoare, femeia din India a fost o eroină. A eliberat mentalități. A vindecat destine. Dar, pentru fata ei, conviețuirea cu o mamă dominatoare și de succes a fost nu un refugiu, ci mai ales o furtună.
Femeia proiecta o putere nemaivăzută. „O adorau cu toții și îi suportau, răbdători și joviali, totul”. Fata se simțea, în schimb, ca și cum devenise un organ exterior al propriei mame.
Pe măsură ce realizările fondatoarei școlii creștea, sporeau și capriciile acesteia. Ele erau hrănite de senzația celor din jur că mai bine se lasă dominați total.
Senzația că nu se putea fără eroină a stăpânit-o pe fată zeci de ani, chiar dacă a ajuns să câștige prestigiosul premiu Booker. ”Era obișnuită cu subordonarea totală”, își amintește fata. Era refugiu, dar era și furtună.
Luni au avut loc consultări la Palatul Cotroceni. Marți, președintele s-a gândit. Fără PNL e, practic, imposibil de alcătuit „o coaliție pro-occidentală”, așa cum o numește Nicușor Dan.
Sigur, se pot face coaliții, născătoare de guverne minoritare. E un refugiu de moment, care anunță însă furtuna. Vom avea alegeri, destul de repede. Doi ani înseamnă puțin la cât de repede trece astăzi timpul.
Planul lui Bolojan nu e rău. Vrea să capitalizeze cât mai mult din dreapta, să „oțelească” opoziția. PNL visează, cu ochii deschiși, că va putea lua din nou puterea în 2028. În niciun fel de guvernare însă, subordonarea totală față de un om nu e soluția, ci problema. Vrei să ai dreptate sau vrei să ai o relație?
