O stire a muscat un reporter

Paturile sectiei Pediatrie a Spitalului Clinic Colentina din Bucuresti sint ocupate in proportie de 200%. Mai pe romaneste, ca sa ignor inceputul de stire de gazeta, cele aproximativ 35 de paturi ale sectiei sint ocupate de vreo 70 de copii. Pe scurt, doi pe pat. O fi de bine? O fi de rau?

Eh, doar o stire…

Eram in tramvaiul 34, ma urcasem pentru doua statii. O doamna raspunde unei alteia: “Da, la prima cobor, vin de la spital“. Cealalta o intreaba daca a fost bolnava ori s-o fi dus la un control. “Nu, lucrez acolo“, ii raspunde. E asistenta la Pediatrie. E terminata de oboseala. Se vede cu ochiul liber ca privirea ii fuge in tispe directii in acelasi timp.

“E nebunie ce-i acolo“, spune femeia, parca simtind nevoia sa se descarce. Ii scap o intrebare oarecum dezinteresata: “E asa de rau?“. “Ah, pai sint cite doi pe pat. Daca vedeti ce-i acolo, ehe…“, imi zice. Si continua sa-mi povesteasca despre sectia in care lucreaza. Ii mai arunc o intrebare si o pornesc pe vorbit. “Da, asa e, e vai de mama lui spitalul ala, zici ca mai are un pic si cade si nimeni nu face nimic. Ah, de policlinica nu mai vorbesc, ati vazut si dumneavoastra cum e, uneori stai si te intrebi daca nu se darima peste tine la primul cutremur. Te-apuca groaza, mai ales la noi in sectie“. Si o intelegi. Hai, ca daca ar mai fi batrini, ai mai zice, pin-aici le-a fost, dar asa… sint copii, parca ti se rupe sufletul.

“Macar sint vreo 60 de paturi in sectie?“, intreb curios, oarecum stirnit de un sentiment de melancolie. Cindva, acum vreo trei ani jumate, scriam pe sanatate. “Eh, da’ de unde? Sint vreo 35“, imi spune. “Viroze multe, sa inteleg…“, adaug. “Ah, clar, pai e sezonul“, imi zice. “Neglijenta parintilor, presupun…“, zic mai departe, asteptindu-i o completare pe care mi-ar fi dat-o oricum. “Bineinteles, daca n-au grija de copii, ce sa le faci? Poti sa le zici ceva? Daca atit ii duce capul…“.

…despre educatia parintilor

Timp de doi ani, cit am batut zilnic Spitalul de Copii din oras, finalul stirii se incheia, aproape intotdeauna, cu o declaratie de la vreun medic. Aproape de fiecare data, ideea era cam asa: “De cele mai multe ori, neglijenta parintilor este cea care faciliteaza imbolnavirea copiilor. Schimbarile bruste de temperatura si umiditatea, frigul din case, la care se adauga dezinteresul parintilor fata de cum se inbraca copiii, sint principalele cauze ale imbolnavirii“.

Cam acelasi lucru se aplica si in cazul Bucurestiului, cu singura deosebire ca, daca in acel oras chiar era o problema cu regia care se ocupa de distributia agentului termic, aici e vorba mai degraba de nepasare. Nu conteaza ca sint -5 grade afara, daca e un strop de soare, copilul ar iesi pe usa in pantaloni scurti.

De fapt si de drept…

…voiam sa ajung la un anumit punct. La discutia de aproximativ 3 minute cu o asistenta medicala oarecare, dintr-o sectie oarecare a unui spital oarecare. Mi-a stirnit un sentiment de nostalgie. Recunosc, uneori imi doresc sa ma intorc la munca de teren. Desi am lucrat, de exemplu, la Business Standard, n-as fi niciodata bun pe economic ori pe diverse arii ale unei sectii numite generic Companii, unde tot ce trebuie sa faci este sa scoti cifre din gura managerimii. Mai crunt e ca nici macar nu-mi place. In ciuda deplasarilor la conferinte de presa sau la interviuri, in marea majoritate a timpului, ca reporter “pe business” faci mai degraba munca de birou, trimiti mailuri si dai telefoane. Practic, vrei, nu vrei, devii un corporatist.

Daca imi lipseste ceva din meseria pe care am invatat-o, aceea e munca de teren. N-as putea fi un jurnalist “de business”, as fi doar un reporter “pe social”. Si da, chiar daca le urasc, uneori mi-e dor sa bat spitalele…

Citeste si comenteaza pe Subiectiv.ro.