O tranzitie mai lunga decat veacul: Romania dupa Ceausescu

Care sunt lectiile celor doua decenii de tranzitie romaneasca dinspre totalitarism catre economia de piata si statul de drept? Inceput in sumbrii ani ai finalului de mandat al primului Iliescu, traversand experientele Constantinescu, Iliescu-Nastase, sperantele legate de Alianta DA si anii care au urmat, perioada legata de numele lui Traian Basescu, volumul de dialoguri politice, istorice, etice si culturale dintre mine si Mircea Mihaies contine peste 800 de pagini care depun marturie pentru dilemele, interogatiile, frustrarile, nevrozele, dar si marile promisiuni ale acestei nesfarsite tranzitii. Ii multumesc lui Cristian Patrasconiu pentru prezentarea cartii, aparuta la Editura Curtea Veche, pe blogul sau si pentru aceste generoase cuvinte: “E o carte MONUMENTALA de istorie contemporana – intr-o lume normala, una din vedetele urmatoarelor luni in spatiul cultural autohton”.

Public mai jos un fragment din dialogul purtat in vara anului 2010. Voi publica in curand si fragmente din prefata cartii scrisa de Mircea si de mine. Vom lansa volumul cand ajung in tara, dupa 10 iunie 2011, dar el va fi pe piata incepand de la Targul “Bookfest”. Textul de pe coperta a patra este datorat prietenului nostru drag H.-R.Patapievici. Nu cred ca se puteau gasi cuvinte mai curate, izvorate din constiinta fraternitatii noastre inebranlabile.

Faţă de toate prostiile care s-au debitat în ultimii ani despre intelectualii publici, acest volum ar trebui să fie o punere în gardă şi un antidot: punere în gardă împotriva falsităţii acuzaţiilor, antidot la reaua-credinţă prin care au devenit plauzibile. Oamenii care vorbesc în această carte sunt orice, numai nişte minţi supuse, nu. Nu îmi fac însă iluzii. În ciuda tuturor dovezilor pe care le aduce — că intelectualii nu dispreţuiesc masele; că nu se izolează elitist într-un turn de fildeş; că nu nesocotesc realitatea; că au îngrijorările celor mai defavorizaţi şi bucuriile celor mai curaţi; că sunt critici şi pot fi clarvăzători; că judecă în funcţie de principii şi că analiza lor e angajată fără a fi partizană; că suferinţa produsă de eşecurile societăţii e solidaritate cu victimele, şi nu complezenţă faţă de infatuările conjuncturii ori fatuităţile puterii; că stringenţa critică a analizelor nu scade nimic din înaltul sentiment de responsabilitate care se degajă pagină de pagină din îngrijorările, exasperările şi disperările exprimate cu o perfectă măiestrie literară în superbul manual de morală civică angajată care este “O tranziţie mai lungă decît veacul “— ei bine, nici atunci minciunile, neroziile şi calomniile proferate la adresa autorilor ei, ca intelectuali publici, nu vor înceta să curgă. Întrebat de un student, în plină teroare comunistă, ce mai face, Tudor Vianu a răspuns, cu inimitabilul său zîmbet tragic: „Aştept să obosească nedreptatea”. Percutanta carte scrisă la două mîini de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş este martorul de neocolit al modului în care societatea românească a aşteptat, timp de douăzeci de ani, să obosească nedreptatea: a firii şi a netrebniciilor proprii.

Mircea Mihăieş: Starea de confuzie, tulburare, contorsionare s-a decupat în mod cât se poate de vizbil mai ales în ultimele săptămâni din campania electorală prezidenţială. Am văzut pericolele ce pândesc democraţia românească. Tabloidizarea presei care, în acel interval specific, s-a transformat într-o adevărată securistizare e doar unul din ele. Nu a mai fost vorba de schimb de opinii, luptă de idei, confruntare între abilităţi politice, ci de aducerea în prim plan a unor „argumente” trucate. E faimoasă secvenţa transmisă de mii de ori în care preşedintele Băsescu e prezentat ca lovind un copil.

Era încununarea unei acţiuni de discreditare a persoanei, nu a ideilor. După cum s-a demonstrat ulterior, a fost gândită în anumite laboratoare peste care, în mod surprinzător, şef pare a fi fost chiar dl. Dinu Patriciu. Disperarea de a câştiga cu orice preţ a dus la astfel de alterări ale realităţii. Nu putem uita serile de emisuni în care, asemenea unui sultan de Snagov, Dinu Patriciu a cerut să vină carele de transmisie ale postului Realitatea TV pentru a-i da prilejul să lumineze naţiunea cu ideile, proiectele, viziunile sale, dar şi cu ura pe care nu a făcut niciun efort să o ascundă.

E apogeul unui şir de activităţi cinice. Ce altceva decât cinism pur e numirea unui personaj total nepregătit precum Bogdan Olteanu într-o funcţie de răspundere la Banca Naţională? Sau felul în care Crin Antonescu şi-a calificat adversarii de la Timişoara drept fanatici demenţi şi deliranţi în urma gafei de proporţii făcute prin descinderea de 1 decembrie la Timişoara? Sau mitingul fără participanţi, tot la Timişoara, când Johannis, Geoană şi Antonescu au refuzat confruntarea cu timişorenii din Piaţa Operei, ţinându-şi propria întâlnire în interiorul teatrului?

Momentul a avut un impact pe care nu au mizat, întreaga manifestare creând senzaţia de ridicol. Ideea a fost că dacă îi cuceresc şi pe timişoreni, ultima redută în care roşul nu a reuşit să pătrundă în douăzeci de ani de neo-comunism, ţara va fi cucerită fără probleme. A fost un test, desigur, dar a marcat începutul sfârşitului. A urmat o degringoladă accelerată. Am văzut cine erau personajele, care le era anvergura, prin ce modalităţi îşi propuneau să conducă ţara, lucruri care cred că i-au pus pe gânduri pe mulţi dintre cei fermecaţi de nesfârşitele campanii televizate.

Cieste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro