Alissa Margulis este recunoscută la nivel internațional pentru interpretările sale expresive, puternice și extrem de personale. A debutat la doar șapte ani, cu Budapest Soloists, iar apoi a apărut ca solistă alături de orchestre importante precum English Chamber Orchestra, Vienna Chamber Orchestra sau Orchestre national d’Île-de-France și a cântat în multe dintre cele mai importante săli de concert din lume, cum ar fi Carnegie Hall, Kennedy Center, Berlin Philharmonie sau Sumida Triphony Hall din Tokyo.
HotNews: – Cultura rusă face parte din identitatea dumneavoastră. Cum s-a schimbat relația dumneavoastră cu această parte a identității în ultimii ani, în contextul războiului din Ucraina? Se poate separa cultura unui popor de ceea ce face puterea politică în numele lui?
Alissa Margulis: – Mă afectează enorm acest lucru și, așa cum ni se pare tuturor, este cu adevărat tragic. Este atât de îngrozitor și este cumplit că pur și simplu continuă și nu pare să evolueze într-o direcție mai bună. Am foarte multe conexiuni cu Rusia și, normal, acum nu mai cânt acolo. Și este mare păcat, pentru că iubesc cultura muzicală rusă, sălile de concert, orchestrele și muzicienii de aici. În același timp, am și jumătatea ucraineană în genetica mea și mă doare foarte mult situația Ucrainei. Are un impact profund asupra mea. Sunt sigură că toți cei care au legături cu aceste țări sunt profund afectați, și nu numai. Nici măcar nu știu exact ce să mai simt acum față de Rusia, pentru că o iubesc și îmi este foarte dragă. Sunt atât de îngrozită de politica de acolo și este teribil că asta afectează și sentimentul pe care îl am față de cultura acestei țări. Sper din tot sufletul ca războiul să se oprească și ca Rusia să devină, în cele din urmă, ceea ce poate fi cu adevărat. Este o țară minunată și are foarte multe de oferit. Îmi doresc pace și sper la ea.
„Nu oricine este făcut pentru vioară”
– V-ați născut într-o familie de muzicieni ruși și ați început să cântați la vioară la doar patru ani. Cum a fost copilăria dvs. și ce influență a avut mediul în care ați crescut asupra dezvoltării dvs. ca artistă?
– M-am născut în Germania, într-o familie de ruși și ucraineni, după ce părinții mei au emigrat din Rusia. Tatăl meu este din Ucraina și mama din Rusia. Ambii au fost pianiști extraordinari, la fel este și fratele meu. Am crescut într-o casă unde se auzea muzică de pian mereu. Mi se părea ceva absolut normal și abia la grădiniță am realizat că nu toată lumea cântă la un instrument. Bunica a fost cea care m-a încurajat să aleg un alt instrument la care să cânt. Mi-a spus că este plictisitor să fac același lucru ca toți ceilalți, iar asta m-a influențat foarte mult. Îmi aduc aminte cum mă gândeam că ar fi grozav să nu cânt la instrumentul la care cântă toată lumea din casă. Așa am descoperit vioara și am fost tare mândră că pot cânta la ea, mai ales că am iubit-o din prima.
– Vă mai amintiți ce v-a atras prima dată la vioară? Ce avea acest instrument pentru dumneavoastră, în copilărie, și ce înseamnă el astăzi?
– Când eram copil și cântam, îmi plăcea sunetul și modul în care o țineam. Chiar dacă poziția în care ții vioara nu este naturală, mie-mi plăcea pur și simplu să o țin și să folosesc arcușul. Însă mi-a luat destul de mult să învăț efectiv să cânt. La început făceam zgomote mai degrabă, dar îmi plăcea ritmul și mă distram enorm. Abia apoi am descoperit cât de incredibil de dificil este acest instrument. Vioara este ca o continuare a corpului tău sau a sufletului, a inimii. Este un instrument solicitant, așa cum sunt toate, însă nu oricine este făcut pentru vioară. Ai nevoie de foarte multă muncă, constantă, care, de fapt, nu se termină niciodată. Dar pe măsură ce cânți, de-a lungul anilor, ea devine parte din viața ta, cu toate dificultățile ei.
– Ați studiat cu profesori precum Zakhar Bron, Augustin Dumay și Pavel Vernikov. Ce ați preluat de la fiecare în parte?
– Am fost extrem de norocoasă să am parte de acești profesori extraordinari. Zakhar Bron mi-a oferit o bază tehnică incredibilă și mă gândesc în fiecare zi la el. Când cânt, este în mintea mea, la fiecare piesă. A avut o influență extrem de mare asupra mea. Mai târziu, Dumay m-a format ca muzician, în timp ce Vernikov m-a ajutat să mă analizez ca om, ceea ce a fost incredibil, deoarece toate lucrurile sunt legate între ele. E foarte important să te dezvolți și tu ca om pentru a fi un muzician extraordinar.
„Dacă nu există talent, timpul este pierdut”
– Cântați pe o vioară G.B. Guadagnini, un instrument cu o istorie și o personalitate aparte. Cum ați descrie relația dintre dumneavoastră și vioara pe care cântați? Simțiți că un instrument poate deveni, în timp, aproape un partener al artistului?
– Da, absolut. Este partenerul tău de viață și are o personalitate. Am avut mereu noroc în viața mea și întotdeauna am avut instrumente cu adevărat minunate la care să cânt. Mulți ani am cântat pe un Stradivarius extraordinar. Iubeam acel instrument, iar mai târziu a fost vândut. Acum cânt la acest G.B. Guadagnini, care este, fără îndoială, un instrument superb și are un caracter foarte special. Vioara mea este destul de capricioasă și nu este întotdeauna ușor de mânuit. Are cu adevărat toanele ei. Reacționează foarte mult la vreme și la temperatură și, ei bine, la fel ca toate instrumentele, într-un mediu foarte umed este mai dificil să cânți la ea. Dar acum, desigur, o cunosc foarte bine și, da, este ca o persoană.
– Dacă ar trebui să îi explicați unui copil care astăzi ia pentru prima dată vioara în mână de ce merită să rămână lângă acest instrument, ce i-ați spune?
– În primul rând, copilul trebuie să iubească cu adevărat instrumentul, așa cum l-am iubit și eu. Să fie pasionat de el, dar mai ales să fie pregătit să sacrifice mult timp și multe ore din copilărie, pentru ca apoi să poată face muzică. Este nevoie de multă dedicare, iar copilul trebuie să-și dorească foarte mult asta. Și, apoi, normal, trebuie să existe și talent. Dacă nu există talent, timpul este pierdut și este păcat să pierzi timpul.
– La șapte ani ați avut prima apariție publică, alături de Budapest Soloists. Vă mai amintiți acel moment? Ce simțea o fetiță de șapte ani înainte să urce pe scenă?
– Îmi amintesc totul foarte clar, până și rochia pe care o purtam. Îmi amintesc sala și cum arăta scena când am pășit pe ea. Eram atât de emoționată. Nici măcar nu știam cu adevărat ce este o orchestră. Urma să cânt un concert de Vivaldi și eram atât de entuziasmată. Mă gândeam cum o să cânt împreună cu o mulțime de oameni și cum trebuie neapărat să cânt bine. Toți muzicienii prezenți au fost foarte amabili și drăguți, m-au susținut și m-am simțit minunat.
„Timpul de studiu este un timp sacru”
– Publicul vede cele câteva minute de pe scenă, dar nu vede anii de muncă din spatele lor. Cum arată, de fapt, viața de zi cu zi a unei violoniste de nivel internațional?
– Pentru mine este foarte diferit acum, pentru că am o fetiță mică și, atunci când ai un copil, totul se schimbă foarte mult. Trebuie să lupt pentru fiecare moment în care pot exersa. Uneori este o adevărată provocare să găsesc suficient timp pentru mine, mai ales că și predau, dar și călătoresc foarte mult. Timpul de studiu este un timp sacru, ceva sfânt și foarte valoros. Acum prețuiesc foarte mult fiecare mic moment în care am timp pentru mine, alături de instrument, în care pot exersa.
– Ce vă place cel mai mult atunci când cântați cu o orchestră? Există un moment în care simțiți că zeci de muzicieni nu mai sunt oameni separați, ci devin un singur organism?
– Da, și este absolut magic când se întâmplă asta și se creează o conexiune. Ideal ar fi să se întâmple de la prima repetiție. Gândește-te cum te întâlnești cu 50 de oameni pe care nu îi cunoști cu adevărat, dar cu care reușești ulterior să vorbești aceeași limbă. Energiile pot fi extraordinare, copleșitoare. Acesta este motivul pentru care tuturor le place să cânte într-o orchestră, în ciuda tuturor provocărilor pe care le presupune acest lucru.
Șansa care există în România
– Dincolo de tehnică și de talent, ce credeți că face diferența între un violonist foarte bun și un mare artist?
– Să ai un orizont mai larg, adică să te detașezi puțin și să privești instrumentul la care cânți dintr-o perspectivă mai largă. Asta este partea dificilă. Trebuie să fii un adevărat maestru al instrumentului, dar asta nu este totul, trebuie să privești muzica dincolo de instrument. Iar asta implică mai multe lucruri: cunoștințele, personalitatea, talentul, inteligența.
– Cum simțiți că este privită muzica clasică astăzi? Ce le-ați spune celor care cred că este prea complicată, prea serioasă sau că nu este „pentru ei”?
– Îmi pare rău, pentru cei care gândesc așa, că n-au avut posibilitatea să descopere cum muzica clasică nu este, așa cum ei zic, plictisitoare sau prea serioasă. Da, este o muzică serioasă, dar incredibil de profundă. Nu înțeleg cum nu poate să atingă inimile tuturor atunci când o ascultă. Poate unii nu au avut pur și simplu ocazia și nici nu știu ce pierd. Este foarte important să facem tot ceea ce putem pentru ca muzica să fie accesibilă. Festivalul și Concursul Enescu sunt un prilej extraordinar pentru asta. În România, mulți au șansa de a vedea muzica de acest fel live, este accesibilă pentru oricine, iar asta mi se pare minunat.
În Ucraina, muzica este ca o terapie
– Privind lumea de astăzi și contextul global instabil în care ne aflăm, credeți că muzica poate schimba ceva?
– Da, și cred că ar trebui să aibă un rol mult mai important decât are în prezent în întreaga lume și în toate politicile. Muzica ar putea fi vindecarea tuturor lucrurilor. Este teribil că nu toți politicienii recunosc acest lucru. Și cred, într-un fel, că arta și muzica ar putea fi singurele posibilități pentru pace. Însă, atunci când este război și nu sunt bani, cui îi mai pasă de toate astea? În același timp, pentru oameni, și în Ucraina, muzica este ca o terapie. Au nevoie de ea, iar concertele continuă acolo.
