Oameni care nu spun niciodata „nu pot“

Intalnirea cu Raluca si Catalin, doi tineri casatoriti, frumosi si binevoitori, care m-au condus la Mihaela Mihaescu intr-o zi aparent obisnuita de sambata, mai bine de doua ore petrecute in compania unor oameni minunati. De aici incepe povestea despre destinul unui om, marcat de credinta ca „independenta suprema este mantuirea“. Acesta este crezul Mihaelei, care, dincolo de faptul ca este o persoana cu dizabilitati, indrazneste, mai ales in lumea in care traim, sa aiba vise pe care le doreste implinite. Nu atat pentru ea, cat mai ales pentru semenii ei, care au nevoie de o mana intinsa. Visul ei cel mare este construirea unui Centru de viata independenta in Romania pentru persoanele cu dizabilitati, unde, spune Mihaela, acestia vor fi invatati ceea ce multi dintre ei nu stiu: sa se descurce singuri. „Va fi un impuls, isi vor da seama ca pot, atata timp cat il vor vedea pe cel de langa ei ca poate.“

Casa familiei Mihaescu, desi modesta, este foarte primitoare. Mama Mihaelei, o doamna pe al carui chip nu se citesc cei 65 de ani impliniti, se scuza: „Sa nu va suparati, la noi este mai asa… mai simplu“.

In sufragerie, Mihaela asteapta emotionata, cu mainile stranse pe rotile scaunului rulant. Nu este singura. Prietena ei, Irina, si mama acesteia ii stau aproape.

Cunoscandu-le mai bine, am descoperit ca simplitatea de care vorbea mama Mihaelei, doamna Eugenia, nu isi gaseste vreo motivatie. Casa celor doua femei, mama si fiica, este ca un „incubator“ spiritual pentru toti cei care vor sa le vada, sa le inteleaga, fie ei oameni cu deficiente sau oameni sanatosi. Vin si pleaca; casa e intotdeauna deschisa oricui.

Prietenii ii spun Michi, chiar daca este un om matur, la 41 de ani. „Se scrie cum se aude, adica Michi, simplu, nu cu «k», ca sunt romanca“, atentioneaza discret femeia.

„Pentru ca este o fire comunicativa si blanda, Michi are foarte multi prieteni. Pe acestia ea ii considera copiii ei, chiar daca sunt oameni in toata firea“, spune mama.

Floricica este unul dintre cei mai dragi copii de-ai lui Michi. „Este soferul meu. Ma duce oriunde vreau. La inceput, Flori ma baga cu caruciorul in toate gropile. Acum, dupa trei ani de cand ne cunoastem, Floricica mea este as in ale sofatului. Trece cu precizie printre masini si la milimetru pe langa obstacolele intalnite. E nemaipomenita“, zambeste Mihaela, cea cu multi prieteni devotati.

Asociatia IHTIS sau locul in care „nu pot“ nu exista

In urma cu patru ani, Michi a pus bazele Asociatiei ortodoxe IHTIS (Iisus Hristos Mantuitorul – in ebraica veche), impreuna cu un grup de tineri cu dizabilitati fizice. Asociatia functioneaza si astazi si isi are sediul in casa unei bunici raposate din comuna George Enescu din judetul Botosani. De altfel, bunica Mihaelei este primul om care a avut ideea infiintarii asociatiei. Ceea ce a determinat-o pe nepoata acesteia sa transforme o simpla idee intr-un fapt concret au fost propriile experiente prin spitale, sanatorii, scoli speciale, locuri in care, spune ea, „poate fizic eram ajutati, dar sufletele noastre… De aceea am facut aceasta asociatie. Eu incerc sa le demonstrez ca fizic nu conteaza cate neputinte ai, daca sufleteste esti puternic, esti intelegator si constient ca toate acestea vin de la Dumnezeu“.

La inceput, au fost 21 de membri, dupa care s-au mai adaugat alti 30. Pe cei mai multi prieteni de la asociatie Michi i-a cunoscut in copilarie, in sanatorii si spitale, „o parte dintre membrii IHTIS sunt tovarasii mei din copilarie, din toate zonele tarii. Altii au venit la IHTIS pe parcurs, atrasi de optimismul meu, de felul in care stiu a-i asculta si incuraja. Fata in fata, deocamdata, ne intalnim mai rar – ei nu pot iesi din casa din pricina deficientelor fizice, iar eu sunt mereu in criza de timp. Dar ne intalnim online, ori de cate ori avem un of de impartasit.“

Dupa patru ani de activitate la asociatie, Mihaela este multumita. „Zi de zi invatam sa ne descurcam singuri. Acesta este scopul nostru. incercam sa punem oamenii cu dizabilitati in legatura unul cu celalalt. in cazul in care unul a reusit sa le depaseasca, deci are o anumita experienta, si sa mearga mai departe, il aducem in mijlocul nostru pentru a-i invata si incuraja si pe ceilalti, care se vad neputinciosi. Astfel am invatat sa devenim o familie pentru care «nu pot» nu exista“.

Spre deosebire de celelate asociatii din tara, in care tinerii cu dizabilitati sunt reprezentati de persoane valide, IHTIS se autoreprezinta. Insa comunicarea cu o parte dintre cei din jur este dificila, date fiind prejudecatile cu privire la persoanele imobilizate.

„Intampinam tot mai multe bariere. La telefon, spre exemplu, cei cu care vorbesc sunt reticenti. Multi cred ca sunt un copil sau nu imi acorda o prea mare atentie, nici nu inteleg ce spun, din cauza problemelor de vorbire pe care le am. Pe internet ma descurc mai usor. Oamenii nu ma pot vedea si atunci nu ma judeca. Iar daca o fac, o fac pe drept, dupa felul in care ma exprim“, mai spune Mihaela.

Centru de Viata Independenta, in gradina bunicii

Visul cel mare al Mihaelei este construirea primului Centru de Viata Independenta din Romania.

„350.000 euro # Solidaritatea a 350.000 oameni!“ este numele campaniei de strangere de fonduri pentru acest vis indraznet, demarata in urma cu doua luni. Raspunsurile invitatiei la solidaritate nu au intarziat sa apara, dovada sunt initiativele de promovare a actiunii. Suma stransa, in jur de o suta de milioane (lei vechi), aflata in conturile asociatiei, da sperante membrilor si celor care le sunt aproape. Dar este prea putin.

Motivatia (formulata pe blogul Mihaelei) pentru care se doreste construirea acestui prim Centru de Viata Independenta pentru persoanele cu dizabilitati din tara este graitoare: „Asa cum fiecare om isi cladeste propria lui casa, unde sa se simta bine, asa ne dorim si noi sa avem un loc unde toate visele noastre sa prinda viata. Acest proiect nu mai are mult pana cand va prinde contur, dar avem nevoie de fonduri, de sprijin si incredere.“

Mai exact, acest Centru va fi un complex de 12 garsoniere, „asa incat fiecare beneficiar sa aiba propria locuinta. Vor sta temporar. O saptamana, o luna, timp in care vor fi invatati ceea ce multi dintre ei nu stiu: sa se imbrace, sa manance, sa se descurce singuri in casa. Va fi un impuls, isi vor da seama ca pot, atata timp cat il va vedea pe cel de langa el ca poate. Sunt multe persoane cu dizabilitati care se simt neputincioase, fara nici un ajutor, cazute in deznadejde. Este greu pentru un om care nu iese din casa, nu are calculator, nu relationeaza. El nici macar nu-si poate da seama de ce este in stare. Proiectul centrului nostru este unic“, este de parere presedintele IHTIS.

Centrul mult visat va fi construit in curtea casei bunicii din Botosani, acolo unde Mihaela si mama ei isi petrec cea mai mare parte a timpului. „La Bucuresti vin o data la doua sau trei saptamani in cursul anului, unde stau mai mult in perioada de iarna“, si unde trebuie sa se intoarca negresit pentru ca „aici ma spovedesc. Chiar daca as pleca in Honolulu, tot m-as intoarce la parintele meu. Putini preoti ma considera un om sanatos si cauta sa fie mai blanzi cu mine, dar eu nu vreau sa fiu privilegiata. Vreau sa fiu pedepsita ca oricare om si sa mi se dea canonul pe care il merit“, marturiseste Mihaela.

„Eu sunt un om si atat“

Cat timp Mihaela vorbeste, Irina, prietena ei si membru de baza in asociatie, o asculta cu mare atentie. Vorbeste frumos despre Michi: „Este prietena mea pentru ca ma invata sa traiesc mai bine si mai frumos, imi da din taria ei si ma intareste si pe mine. Este exemplul meu viu in viata si imi da putere“.

Aprecierile la adresa Mihaelei nu se reduc doar la complimentele prietenilor, ci si la cele lansate de oameni care nu o cunosc personal, dar care au ramas impresionati de puterea ei de a face lucruri, pe care nici cei mai sanatosi oameni nu au curajul sa le faca. Marturie stau in acest sens mesajele postate pe pagina personala de internet: „Felicitari pentru puterea de mobilizare, pentru generozitatea fata de cei ce sunt in situatii similare, pentru determinarea de a face ceea ce, in mod normal, institutiile abilitate ale statului ar fi fost normal sa faca. Succes! Sigur vei reusi impreuna cu prietenii tai, iar bucuria reusitei va fi pe masura gestului tau, al vostru“. (Ela, 16 decembrie 2008).

Despre Michi doamna Eugenia vorbeste cu drag: „intotdeauna mi-am dorit sa am trei copii. Dumnezeu mi-a dat unul cat o suta. Michi e cat o suta de copii la un loc: blanda, desteapta, cuminte, gospodina, dreapta, smerita. intotdeauna ii multumesc lui Dumnezeu pentru darul pe care mi l-a dat si ma rog sa o tina sanatoasa“.

Ca raspuns, Mihaela spune de fiecare data: „Eu sunt un om si atat“.

„Atunci cand toti imi spuneau «nu se poate», eu ma rugam“

„Puterea o iei de la Dumnezeu. Eu de mica L-am simtit. De atunci mi-am dat seama ca oamenii nu ma pot ajuta, nu credeau ca eu voi putea face ceva in viata, ma considerau un om neputincios. Orice solicitare din partea mea era tratata cu dispret, cu neincredere, dar in interiorul meu totul era in regula. Eu m-am simtit de mica un om normal. Am inteles ca, dincolo de incapacitatea fizica, pot face o multime de lucruri, exact ca oricare om. Nu m-am dat batuta. insa ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost legatura mea cu Dumnezeu. Atunci cand toti imi spuneau «nu se poate», eu ma rugam“, se destainuie femeia.

Biserica este sufletul ei. Iar o biserica, la modul fizic, ale carei clopote sa-i bata sub fereastra, a fost visul ei dintotdeauna. „si Dumnezeu a facut sa fie“, incuviinteaza fericita Mihaela.

Despre Mihaela Mihaescu ar mai fi multe de spus. insa nu vorbele i-ar aduce bucuria, cat mai ales faptele celor din jur, care o pot ajuta sa construiasca impreuna centrul mult dorit. Mihaela este exemplul viu ca „a putea“ nu este imposibil, daca exista si un „a vrea“ langa. Mihaela este, pentru cei care o cunosc, un om aparent fragil, insa mai puternic decat multi, care poate demola cu succes prejudecatile celor din jur.

Asa cum o spune si ea: „Cine ma vede ma caina pe mine, dar nu-si dau seama ca ei sunt de cainat!“.

Mama adauga: „V-am spus ca Michi a mea e cat o suta de copii…“ „din aia rai“, conchide cu umor Mihaela.

Cei care vor sa o ajute pe Mihaela si prietenii ei pot dona o suma in contul Asociatiei IHTISM Banca: BCR – Agentia Dorohoi, in LEI: RO14 RNCB 0044 0028 6561 0001; EURO: RO84 RNCB 0044 0028 6561 0002; dolari SUA: RO57 RNCB 0044 0028 6561 0003BCR – sucursala Dorohoi: RO14RNCB0044002865610001.