Omul care a vrut să cumpere banca centrală cu banii ei
În decembrie 1925, un inspector al Băncii Portugaliei număra bancnote într-un seif din Lisabona. Seiful aparținea unei bănci noi, Banco Angola e Metrópole, deschisă cu doar câteva luni înainte. Ziarele scriau de săptămâni că țara e inundată de bani falși, iar inspectorul avea o sarcină simplă: să verifice. Bancnotele de 500 de escudos, cu portretul lui Vasco da Gama, erau toate autentice. Hârtia era corectă, cerneala la fel, iar tipografia era cea oficială, Waterlow & Sons din Londra. Apoi a dat peste două bancnote cu aceeași serie, așezate una lângă alta.
Ambele erau autentice, însă doar una dintre ele era legală.
Omul cu diploma de la Oxford
Artur Virgílio Alves dos Reis nu era tipograf și nici bancher. În tinerețe, după ce familia își pierduse averea, plecase să-și caute norocul în Angola. Și-a făcut singur o diplomă de inginer de la o inexistentă școală politehnică a Universității Oxford, cu specializări de la geologie la paleografie, și a legalizat-o la notar. Cu ea a ajuns inginer-șef la căile ferate angoleze. Potrivit lui Dan Davies, care îi spune povestea în Lying for Money, Reis a învățat meseria din mers suficient de bine încât să nu provoace vreun dezastru. Prima lecție pe care a tras-o era una practică: notarii portughezi ștampilau orice.
A doua lecție a venit din închisoare. Ajunsese acolo după o preluare ostilă eșuată, și acolo a citit statutul Băncii Portugaliei. A găsit cinci slăbiciuni care, luate separat, nu însemnau nimic.
Prima: banca centrală era o companie privată, cu acționari, așa cum era și Banca Angliei până în 1946. A doua: își tipărea bancnotele în străinătate, la Waterlow. A treia: escudo-ul angolez, care valora o zecime din cel portughez, era aceeași bancnotă, cu „Angola” ștampilat pe ea. A patra: nimeni nu verifica sistematic seriile bancnotelor aflate în circulație. A cincea: guvernul obișnuia să aprobe, din când în când, emisiuni secrete pentru cheltuieli pe care nu voia să le facă publice. Puse laolaltă, cele cinci făceau posibilă o escrocherie fără bancnote false.
Contractul
Reis a falsificat un contract pe un antet guvernamental credibil și l-a legalizat de patru-cinci ori. Potrivit contractului, Banca Portugaliei îl împuternicea să strângă un grup de investitori pentru un împrumut către Angola. În schimb, investitorii primeau dreptul să tipărească bancnote. Totul era, desigur, secret, ca să nu afle acționarii băncii.
La Londra, Sir William Waterlow a fost suspicios și a cerut o confirmare scrisă de la guvernatorul Băncii Portugaliei. Nu a sunat însă la bancă, ci le-a cerut intermediarilor să i-o aducă. Scrisoarea a sosit, falsificată tot de Reis. Relația de încredere dintre o bancă centrală și tipografia ei a fost păcălită cu o singură hârtie și un telefon nedat. Waterlow a tipărit 200.000 de bancnote de 500 de escudos, de pe aceleași plăci ca bancnotele legale.
Ca să evite seriile deja folosite, Reis studiase sute de bancnote și reconstruise sistemul de numerotare. Nu avea însă registrul tipografiei, așa că unele serii erau duplicate. Explicația pentru Waterlow era ușoară: bancnotele vor circula numai în Angola, cu ștampilă, deci nu contează. Reis n-a avut niciodată de gând să le ștampileze.
Boomul
Banii au intrat în economie prin rețele de schimbători de valută. Davies estimează că suma se apropia de 1% din PIB-ul Portugaliei, iar efectul a fost un mic boom. Reis a cumpărat imobile, firme angoleze și, în iunie 1925, și-a deschis propria bancă. Pasul următor era cel logic. Banca Portugaliei era singura instituție care l-ar fi putut prinde, și era o companie privată. Așa că Reis a început să-i cumpere acțiunile. Planul era să controleze banca centrală și să devină el însuși cel care verifică.
Ironia e că banca centrală chiar verifica. Zvonurile despre bani falși circulau, iar banca testa bancnotele suspecte și constata de fiecare dată, cu toată buna-credință, că sunt autentice. Testul era perfect și nu folosea la nimic, pentru că frauda nu era în hârtie. Era în autorizare.
Reis a căzut din întâmplare. Rivalii care se temeau de oferta lui pentru banca centrală au atacat în presă banca lui, iar presiunea a adus inspectorul în seif. După primele două bancnote gemene, au urmat altele. Pe 7 decembrie 1925, bancnotele de 500 de escudos au fost retrase din circulație. Într-o țară care își finanțase deja deficitele tipărind bani, încrederea în monedă s-a prăbușit. În mai 1926, armata a răsturnat Republica. Din regimul militar a ieșit Estado Novo, dictatura condusă de un profesor de economie, António Salazar, care a durat până în 1974. Escrocheria nu a provocat singură căderea Republicii, care era încă de dinainte o construcție șubredă, dar a lovit-o exact unde era mai slabă.
Ce pierde o bancă centrală
Partea cea mai interesantă a venit după scandal, în tribunal. Banca Portugaliei a dat în judecată tipografia Waterlow, iar procesul a ajuns până la Camera Lorzilor. Lorzii trebuiau să răspundă la o întrebare care pare de manual: cât a pierdut, de fapt, banca?
Nu era deloc evident. Banca emitea o monedă neconvertibilă: nu promitea să dea aur pe bancnote, ci doar alte bancnote. Pentru ea, o bancnotă nouă costa cât hârtia și cerneala. Avocații tipografiei puteau argumenta că pierderea reală e aproape zero. Banca a răspuns că a trebuit să onoreze fiecare bancnotă fraudată, schimbând-o pe una legală, iar bancnotele legale au valoare pentru că oamenii au încredere că nu există dubluri. În aprilie 1932, Camera Lorzilor i-a dat dreptate băncii și a obligat tipografia la despăgubiri de peste 600.000 de lire sterline.
Verdictul spune ceva important. Valoarea unei bancnote nu stă în hârtie și nici în tipografie, ci în promisiunea că nu există o a doua cu aceeași serie. Davies are o formulare exactă: o bancnotă e un obiect ciudat, pentru că nu certifică nimic în afară de ea însăși. Un act de proprietate atestă un teren, o acțiune atestă o parte dintr-o firmă. Bancnota atestă doar că e bancnotă. De aceea poate fi furată fără să fie falsificată.
Necrologul
Reis a murit în 1955. The Economist i-a dedicat un necrolog în care sugera că schema lui fusese, pe principii keynesiene, bună pentru Portugalia: bani noi, cerere nouă, un mic boom. Davies o consideră una dintre cele mai stupide afirmații publicate vreodată de revistă, și are dreptate din motivul care ține de toată povestea. Boomul a fost real, dar l-a plătit un bun pe care niciun model nu-l pune în ecuație: încrederea că nimeni nu poate tipări bani legali fără știrea băncii centrale.
Afacerea Reis e de obicei povestită ca o anecdotă despre un escroc genial. E mai util s-o citești ca pe o radiografie a unui sistem cu încredere mare, în care fiecare verigă se baza pe alta. Tipografia avea încredere în notari, banca avea încredere în tipografie, iar publicul avea încredere în bancă. Nimeni nu verifica locul în care se întâlneau toate acestea. Reis nu a spart sistemul, doar l-a folosit exact așa cum era construit.
Orice bancă centrală de azi, BNR inclusiv, tipărește în siguranță și ține registre de serii pe care Banca Portugaliei nu le avea. Lecția din 1925 nu ține însă de tehnologie. Activul principal al unei bănci centrale nu se află în seifuri, ci în convingerea publicului că banii ei nu pot fi multiplicați fără voia ei. Iar asta, așa cum a aflat inspectorul din Lisabona, se poate pierde chiar și atunci când fiecare bancnotă e perfectă.